Sunt fiică de român şi flori de munte
Râuri albastre-mi curg şuvoi pe ie
Catrinţă-n fir de aur port, pe frunte
Cerul senin şi-un dor flămând, de glie.
Sub braţ, mereu, un fir de busuioc
Năframă mândră, salbă de mărgele
Mă rog adesea: Doamne, dă noroc
Românului, în aste vremuri grele!
Străjeri mi-au fost Carpaţii Apuseni
Codrul m-a învăţat să-i cânt iubirea
Prin vene-mi curge sânge de-ardeleni
Şi-n faţa nimănui nu-mi plec privirea!
Dar zilnic ochii-mi sunt înlăcrimaţi
Ecoul Iancului din vremi răsună
Străpunge zarea : “Treziţi-vă, fraţi,
Căci drept aveţi, trăiţi viaţă mai bună!”
Se răsucesc străbunii în morminte
Privind cum năruie-se tot şi toate
Cum plânge glia lacrimă fierbinte
Române, nu uita de demnitate!
La poarta Albei Iulii-ngenunchez
Mi-auzi tu astăzi strigătul, bădie?
Mai lasă-mi încă, Doamne, acest crez
Căci fiică-ţi sunt, iubită Românie!
La Alba-n decembrie fost-a UNIRE
Plânset de frunze strivite de vânt
Ruginiu şi speranţă în picuri de ceaţă
Nori plumburii coborând spre pământ
Şi inimi străpunse de ace de gheaţă.
Fiinţe-ostenite de-atâta aşteptare
Plecate-n genunchii tăcerii din umbre
Smerite, credinţa-şi sădesc în altare
Cu lacrimi neşterse pe feţele sumbre.
Cu ochii plecaţi aţi uitat să zâmbiţi
Voi fost-aţi odat’ prizonieri ciumei roşii,
Aşteptaţi o minune? Refuzaţi să trăiţi
Cum demn v-au trăit altădată strămoşii?
Azi regii minciunii tronează-n fotolii
Aleşi îmbuibaţi, cavaleri ai trădării
Se spurcă-ntre ei, ba se bat în orgolii
Şi-şi neagă menirea, uitând grija ţării…
Doar binele propriu, puterea, mărirea
Le sunt interese, nu glia ce plânge!
Valori răsturnate şi-un zeu – parvenirea –
Ascunsă de-un rânjet, pe feţe nătânge.
Treziţi-vă azi, români, de mai sunteţi
Din osul lui Iancu, Mihai sau Ştefan,
Vă strigă străbunii, sculaţi, nu vă plăngeţi,
Apăraţi adevărul şi mândria de neam!
La Alba-n decembrie fost-a UNIRE
De ce azi sunteţi tributari nepăsării?
În voi e puterea, şi-aveţi o menire:
Schimbaţi prin UNIRE destinele ţării!
