Supleantul, într-un rol principal

De multe ori când am dubii sau nelinişti despre condiţia intelectualului imigrant, mă gândesc la Petru Popescu. Scriitor, scenarist, regizor de film, un talent umanist a cărui operă este incitantă în balanţa dintre două culturi. Aşa cum declara de curând, în cadrul unei lansări de carte în Beverly Hills, Petru s-a confruntat, ca fiecare dintre noi, cu eterna dilemă a artistului transplantat dintr-o parte în alta a lumii: cât de mult din sufletul artistic a rămas în lumea veche şi cât de mult, şi de profund, s-a adaptat la lumea nouă. Au trebuit să treacă câteva decenii, şi cărţi de succes american, ca Petru Popescu să se poată întoarce triumfător la prima iubire: un român în limba română. Şi să găsească echilibrul mental de a se accepta pe sine ca scriitor american, de origine română. Pentru fiecare din noi, a recunoaşte această dualitate înseamnă a găsi un parcurs creativ benefic. Înseamnă a ne asuma destinul artistic, într-o ţară străină, într-o limbă străină, într-o lume străină pe care o înţelegem şi o apreciem ca a noastră. Fără a ne dezrădăcina.
Pentru toţi cei prezenţi la lansarea de carte, români-americani cam din aceiaşi generaţie, Petru Popescu a însemnat, la vremea succesului său românesc, o porţie de oxigen literar de care eram pe-atunci privaţi. Numeroşi vorbitori şi-au amintit cu plăcere că romanele urbane ale rebelului scriitor le-a marcat viaţa, le-a deschis orizontul. Până când vedeta noului val literar de-atunci a dispărut, în condiţii misterioase, lăsând în urmă legende care de care mai simandicoase, savurate la seratele mondene. Zvonurile despre relaţii în tocmai leagănul puterii abundau, când siropoase, când erotice. Romancierul devenise, prin absenţă, un dizident lăsând în urmă o operă neterminată. Şi romanele unei generaţii, care aveau nevoie de un final triumfal, un ultim act care să se joace cu casa închisă spre deliciul şi emoţia spectatorilor.
Desigur, după ce s-a stabilit în Los Angeles, Petru a continuat să scrie. De la “The Last Wave” până la “Before and After Edith” şi “In Hot Blood”, romancierul s-a impus pe scena literară în ţara tuturor posibi­lităţilor prin prospeţime şi vitalitate. Confirmând, aşa cum a scris critica americană, prin aclamatele “Amazon Beaming”şi “Almost Adam”, romane plasate, fiecare, în zone culturale diferite, exotice, nodale. Pentru că scriitorul încă mai încercă să-şi găsească punctul cardinal. Aşa s-a conturat şi “Girl Mary”, recenta apariţie editorială pe care cu graţie Petru a oferit-o conaţionalilor prezenţi în Beverly Hills cu câte un autograf. Un roman metaforic, o înlănţuire de teme, un omagiu adus condiţiei umane în stare de graţie. Ca şi personajul său, femeia primordială, şi romancierul a trebuit să sufere în deşertul uman al străinătăţii. Ca şi personajul său, romancierul a trebuit să se împună prin sacrificiu, artistic. Ca şi personajul său, mama eternă, romancierul s-a regăsit în rodul proprie-i iubiri, romanul însuşi.
Împăcat cu acest parcurs literar, Petru Popescu a putut să revină la matca originală. La opera care l-a impus. La a scrie, după atâţia ani de repaos, în limba română. Apărut de curând în România, romanul “Supleantul” a devenit, astfel, încununarea unei absenţe temporare. Romanul revitalizării tânărului scriitor alungat este mai mult testament artistic decât autobiografie romanţată. Petru Popescu a păstrat în sinea lui – ascunse dar nu perisabile – spiritul epocii şi nuanţele umane a lumii pe care a părăsit-o. Şi chiar când pare a răspunde întrebărilor curioşilor istoriei, Petru este mai mult ca un părinte înstrăinat care tulbură viaţa şi iluziile personajului său Petru Popescu din “Supleantul”. Rigoarea cercetătorului istoric este mereu umbrită de o dragoste aproape paternală. Prin această subtilă întrepătrundere, “Supleantul” este când critica politică, când analiza istorică, când descriere urbană, şi mai ales, o ludică şi edulcorată poveste de dragoste. Este ca şi cum universul din “Prins”, emoţiile din “Dulce ca mierea e glonţul patriei” sau efervescenţa din “Secret bahic” se încununează într-un ultim episod. Într-o ultimă snoavă care pare desprinsă din memoria istoriei. Numai că este o poveste al cărui tânăr erou a devenit, peste mări şi ţări, maturul scriitor care îşi remodelează destinul cu bagheta de vrăjitor al cuvântului. Între Petru scriitorul român-american de succes, şi Petru scriitorul român care a dezmembrat şabloane, a trecut o întreagă ge­neraţie care a dărâmat zidul.
După ani buni în care şi-a căutat vocea li­terară şi s-a redefinit ca artist, Petru Popescu a avut forţa creatoare de a privi înapoi. De a completa un ciclu de viaţă şi de literatură. “Supleantul” nu este istoria unei plecări, ci începutul unei mari aventuri. La capătul căreia Petru Popescu zâmbeşte cu farmec, încă tinereşte, încă cu nesaţul aventurierului de acum trei decenii.