NOIAN DE GÂNDURI
„Scrie, ca să păstrezi florile gândului tău,
pe care altfel le ia vântul” (Nicolae Iorga)
Gândul de a scrie mi-a pătruns în suflet de foarte mult timp. După însemnări gen jurnal, am trecut la foi volante și am ajuns la concluzia că sfera de cuprindere a unor trăiri se lărgește din ce în ce mai mult. Ce poate fi mai plăcut decât să stai pe malul mării și să savurezi liniștea! N-aș mai pleca niciodată de aici. Uit cât este ceasul, sau ce zi este. Timpul parcă se oprește. Astfel de zile, asemănătoare prin calmul lor odihnitor, reconfortant rămân imprimate undeva în memorie, ca o plăcută aducere aminte. Îmi place să mă simt liniștită și cred că puțini sunt cei care au parte de liniște, sau dacă au parte de ea, nu știu să o prețuiască, nu știu să o asculte. Când este liniște sunt fericită. Scufundată în liniștea mea interioară, pot medita în voie și mă pot lăsa în plutirea lină, fără seamăn a imaginației. Uneori tăcerea este atât de adâncă, încât devine oarecum dureroasă. Și totuși nu este durere, ci mai mult o senzație de amorțire a întregului trup. Atunci când în jur este liniște pot fi percepute sunete monotone, amețitoare, monosilabice, stranii, într-un tact lent, repetat ca un tam-tam leneș, întocmai ca mișcarea ritmică a talazurilor.
Iubesc marea nespus de mult, iar gândul de a scrie mi-a venit tot pe malul mării. Este atât de măreață, atât de profundă, atât de neînțeleasă, ca un suflet, când mai liniștit, când mai răscolit, ca un suflet de geniu, sau ca un suflet obișnuit. Marea este unică prin întinderile de ape, prin adâncurile sale de nepătruns, prin nemărginirea sa îngemănată cu eternitatea de timp și de spațiu. Linia orizontului îmi crează o imagine a Pământului și o stabilitate fără seamăn. Și valuri, valuri, felurite mii și mii de valuri vin de departe și se destramă la mal ca niște iluzii triste dintr-o simfonie de culori. Unduirea metalică și cenușie a valurilor mă poartă atât de departe, încât ajung să percep o stare de teamă de a nu mă mai putea întoarce. Este ca o hipnoză a oglindirii din propriul suflet.
De multe ori am avut ocazia să mă conving că marea pentru mine reprezintă o parte din sufletul meu, sau poate că lucrurile se prezintă exact invers, adică sufletul meu este o parte din mare. N-am știut și nu am înțeles niciodată cum este. Probabil de aceea tot merg să văd marea și de fiecare dată rămân mult timp în dilemă. Caut marea și marea mă cheamă și mă surprinde, mă impresionează. Simt nevoia să alerg spre marea cea bună și iubitoare, ca înspre ochii albaștri ai mamei mele. Dacă aș fi poet, aș vrea să dedic un poem mării, acestei Necunoscute, dar sunt mai convinsă ca oricând că măreția ei divină este mult prea sus față de puterea mea și totuși scriu, nu renunț, scriu.
Prima mea carte, „Leagăn de alge” , editura „Metafora”, Constanța, 2007, este un timid volumaș de poezii naive, scrise la intervale mari de timp. Sunt poezii de pe când aveam 17 ani, lângă altele, scrise la 50 de ani. În toți anii aceștia am înțeles că proza îmi satisface mai lesne dorința de a-mi exprima gândurile. Simt nevoia să scriu și nu mă mai gândesc la nimic, dar la absolut nimic altceva, decât la faptul că amintirile mele sunt prea demult îngropate în memorie și uneori îmi este greu să le scot la iveală. În preajma mea sunt persoane care mi-au reproșat că sunt prea ancorată în trecut și mi-au sugerat să mă scutur de tot ce ține de zile și nopți trăite, de anotimpuri sedimentate. Iar eu, nu numai că nu mă simt în stare, ci dimpotrivă, descopăr cu uimire că dețin o comoară care trebuie împărtășită prin scris. Este ca și cum aș pătrunde pe un continent necunoscut, neexplorat, un posibil domeniu de cercetare științifică, la care însă nu mă pricep. Tocmai de aceea mi-am propus să pornesc de la o serie de întrebări și să analizez, apoi să urmăresc unde se poate ajunge și doar așa ceva îmi va ajuta să-mi cristalizez gândurile și ideile, iar altora le va deschide o cale de pătrundere în microuniversul meu.
În viața de toate zilele sunt o persoană mai mult timidă și retrasă, decât expansivă, dar ceea ce nu reușesc să transmit verbal, de când mă știu, se materializează mult mai bine prin scris. Deseori m-am întrebat foarte sincer în ce măsură ar putea interesa pe cineva aspecte din viața mea, cu urcușuri și coborâșuri, cu reușite, cu greșeli, tristeți amare, sau bucurii, eșecuri, sau împliniri.
Este greu de imaginat ce se află în sufletul omului, câte frământări și câte oscilări, dar se pare că la fel de anevoios se poate pătrunde chiar în propriul univers sufletesc. Nu mă prea bazez pe intuiție, ci mai degrabă pe inspirația de moment, ceea ce, câteodată este dezavantajos. Mă străduiesc să-mi cultiv felul de exprimare a sentimentelor față de alții, pentru simplul fapt că îmi place să îi fac fericiți. Dacă de-a lungul anilor încrederea în oameni mi s-a clătinat, dragostea față de oameni, nu. Chiar dacă trecerea anilor imprimă mai multe riduri și cicatrici în suflet, decât pe obraz, Bunul Dumnezeu ne susține în fiecare clipă a existenței noastre.
În copilărie și eu mă credeam unică în felul meu și obișnuiam să îmi notez unele impresii și gânduri dintre cele mai diverse, chiar evenimente mai mult sau mai puțin importante. Ajunsesem încă de pe atunci la concluzia că aceasta era una dintre cele mai plăcute ocupații din timpul meu liber. Îmi plăcea efectiv să scriu și visam să reușesc să comunic ceva, să mă detașez de banalitatea cotidiană. Îmi aveam, de pe atunci, viața mea secundă. Făceam exerciții de portretizare, sau descrieri originale de natură.
Privind acum în urmă, îmi dau seama cu emoție că pentru mine ceea ce simțeam, conta mai mult decât însuși evenimentul la care mă refeream. Așadar verbul „a simți” al zodiei mele „rac”, mă caracterizează și acum. Viața trece și pentru a nu fi doar o goană inutilă, ar trebui să lăsăm ceva în urmă. Încerc să mă ridic deasupra realității prezente și să mă plasez într-o stare atemporală. Am reușit, prin câteva dintre cărțile mele să construiesc, pe baza amintirilor apărute spontan un material cu tentă memorialistică, ce ar putea trezi interes, căci izvorul de inspirație nu este altul decât propria mea memorie afectivă. Și dacă memoria datelor și noțiunilor, a faptelor concrete este seacă și incoloră, nu același lucru s-ar putea spune despre planul afectiv al memoriei, care, cel puțin pe mine, mă fascinează și mă determină să vibrez. Din ce în ce mai clar îmi dau seama că uitarea este ceva aparent și că o retrăire emoțională nu se poate produce la comandă, dar este pe deplin posibilă.
Atunci când scriu sunt dispusă mai mult ca oricând să trec peste acel unghi fix, impersonal din care se vede lumea și să înțeleg de ce suferința se mișcă ritmic și monoton ca marea, stând în penumbră și urmărindu-ne îndeaproape, gata să treacă la un nou atac…și cum se face că ne putem împăca și cu situații imposibile, sau putem accepta ceea ce ani la rând negasem cu multă vehemență, iar tristețea devine suportabilă în timp.
Primele amintiri de când aveam 4-5 ani mi-o readuc în minte pe mama corectând caiete de teze ale unor elevi de liceu la limba și literatura română. Cu bunicii paterni profesori și ambii părinți profesori, ce puteam să fac decât să întocmesc singură un catalog cu rubrici, note și absențe, să aliniez cei doisprezece ursuleți, să le predau materii, să-i „ascult”, să-i cert, să scriu cu creta pe șifonierul de haine și să șterg cu buretele din baie. Să mă visez profesoară și să devin de-adevăratelea într-o zi.
Atunci când am terminat liceul și am plecat din orașul natal Roman la București, la facultate, legătura strânsă cu părinții a continuat prin scrisori. Neavând frați, nici surori, simțeam nevoia să comunicăm. Le scriam părinților extrem de des, de două-trei ori pe săptămână și ei îmi răspundeau pe măsură. Scrisorile erau numerotate și deseori soseau mai multe odată. Corespondența noastră scrisă a continuat de-a lungul anilor și s-au adunat dosare cu sute de scrisori. Era pentru mine ca un fel de jurnal intim, scriam despre tot ce simțeam și făceam. Cu cât scriam mai mult, cu atât doream să mai scriu. Mama și tata îmi cunoșteau gândurile, atitudinea, speranțele și nemulțumirile. Abia la vârsta de 53 ani mi-a apărut prima carte. Ei plecaseră deja în altă lume, dar erau convinși că scrisul mă va însoți mereu, ceea ce se adeverește.
În afară de părinți au existat și alte persoane care m-au impresionat și au lăsat o puternică amprentă asupra mea: unii profesori din școală (în special profesorul de limba rusă Victor Chideșa, care mi-a trasat parcursul profesional), profesorii din facultate, care erau adevărate somități, anumite personalități,cum ar fi profesorul universitar compozitor George Pascu de la Iași, doamna Smaranda Chehata, sora scriitorului Cezar Petrescu (am purtat amândouă o corespondență în limba franceză, mă corecta și mă îndruma în acest sens), marele poet rus Evghenii Evtușenko și alții.
Dintre cele opt cărți ale mele, una este cu totul specială. Se numește „Nostalgii de aur și frunze de rubin”, editura Mușatinia, 2017. Pe baza însemnărilor lăsate de tatăl meu și în urma discuțiilor îndelungate, am reușit să completez cu trei capitole, să tehnoredactez și să duc la tipar cartea. S-ar putea să fie un caz unic în literatura română când un tată și o fiică semnează o carte voluminoasă, care este o adevărată frescă a societății din orașul Roman în perioada interbelică.
Scrisul ocupă un loc deosebit de important în viața mea. În tinerețe, numai prin scris am reușit să supraviețuiesc pierderii fiicei mele, o fetiță de numai doi ani și jumătate. Multe luni de zile nu am putut să plâng, dar scriam zilnic și acasă, dar și la spital unde eram internată în urma șocului, aveam sub pernă jurnalul meu cu niște coperți verzi. Scriam, scriam fără oprire. Mai târziu, trista poveste a stat la baza unei proze scurte intitulată „Femeia cu ochi albaștri”, din cartea „Jarul din mare”, editura ExPonto, Constanța, 2015.
Cea mai mare bucurie a mea este faptul că de când am publicat prima carte până azi am făcut progrese evidente în arta scrisului. Am reușit să mă detașez de evenimentele și anturajul meu și să scriu chiar și de pe poziția unui bărbat, cu trăirile și senzațiile sale, cu atitudinea masculină și reacțiile sale, creind un profil total diferit de al meu. A fost ca un exercițiu excepțional.
Mă preocupă serios modalitatea de a realiza un portret literar, sau de a face în așa fel, încât un dialog să fie cât mai real. Îmi place să citesc, am citit și citesc mult. Dubla mea specializare presupune studiul literaturii ruse și franceze, pe lângă literatura română. Dintre sutele de autori, este foarte greu să mă opresc asupra unora, lăsând la o parte pe alții, dar, dintre poeții români îi menționez pe Mihai Eminescu, Lucian Blaga, Nichita Stănescu, Vasile Voiculescu, ion Minulescu, Marin Sorescu, Adrian Păunescu. Din literatura franceză Victor Hugo ocupă un loc special în sufletul meu, iar din literatura rusă, Pușkin, Cehov, Evtușenko. Am citit în original operele clasicilor ruși Dostoievski (la lucrarea de diplomă am avut ca temă „Dostoievski în literatura franceză”, pentru a atinge ambele specializări), Tolstoi și mulți alții, clasici și contemporani. Iubesc enorm literatura rusă pentru profunzimea trăirilor sufletești complexe, pentru rafinamentul intelectual și subtilitățile care se pot citi printre rânduri.
Atâta cât trăim, ne putem perfecționa continuu și putem învăța multe de la alții. Literatura este o adevărată comoară pentru toate generațiile, poate forma caractere, poate oferi modele, poate umple golul din suflet, poate îndulci greutățile vieții. Consider că scriitorul, prin cărțile sale își deschide sufletul și îl oferă cu generozitate celorlalți, împreună cu propriile observații și cu experiența anilor trăiți, și lucrul acesta îl face numai și numai din dorința sinceră de a transmite dragoste și bunătate, prietenie și înțelegere, de a face lumea mai bună, de a avertiza asupra unor pericole iminente, pe plan psihic, desigur, de a evidenția acele calități sufletești ale unor semeni, care sunt demne de a fi luate în seamă.
———————–
Adina LOZINSCHI
Mangalia, 6 octombrie 2021