TAINA SCRISULUI

De către
Redactie
-
0
17

CONFLUENȚA MINȚII CU EMOȚIILE SUFLETULUI

Încă de copiliță, iubeam vacanțele de vară. Le iubeam atât de mult încât, cu două săptămâni înainte de festivitatea de final de an îmi pregăteam bagajele în așteptarea plină de emoție și de nerăbdare a bunicii mele; le făceam, le desfăceam, mai scoteam, mai adăugam, le sortam, le puneam pe culori… mai intervenea și mama uneori cu modificări însă mereu găseam momentul în care, în tihnă, mi le puneam pe toate exact așa cum îmi doream. Am spus bagaje pentru că unul din ele conținea articole de care nu ne putem lipsi multă vreme și pe care le ducem cu noi în orice concediu; însă celelalte, erau bagaje cu cărți. 

Iubeam cărțile, așa cum le iubesc și acum și gândul răzleț că urmează să poposesc o vacanță întreagă departe de lumea dezlănțuită, doar cu bunica și bunicul, îmi împrospăta amintirea olfactivă a mirosului pădurii și al Dealului Ciobanului plin cu flori, prin zumzet de albine și pale de fluturi colorați, locuri numai bune de păstrat în minte, în inimă și mai ales, locuri excelente pentru citit.

Între mine și cuvinte a existat mereu o legătură greu de explicat… eu le iubeam pe ele și ele mă iubeau pe mine; cu toate acestea, eu, un copil, mă simțeam uneori prea mică în fața lor. Ele, cuvintele, atât de multe, cu atâtea valențe, emoții și nuanțe atât de frumoase și  mărețe, atât de melodioase – le savuram cu poftă și cu DEX-ul lângă mine, doar-doar le-oi putea dovedi cumva, visând contopirea mea cu ele într-o carte pe care nimeni să nu o poată lăsa din mână. Visam frumos în copilăria mea magică, în feeria vieții de la țară, înconjurată de dragostea bunicilor mei blânzi și buni…

La 5 ani am citit cap-coadă prima carte, primită în dar de la mama: „Povestea Bălăioarei” și atunci a început mare dragoste pentru slove și cuvinte. Îmi amintesc cum în adolescență, se trezeau părinții mei la ora cinci dimineața pentru a merge la serviciu și mă găseau cu ochii lipiți de câte-o carte… Adoram poezia într-atât, încât transcriam caiete întregi cu poeziile preferate din volume ale poeților din toată lumea. Le mai am și acum, le citesc atunci când vreau să mă întorc în timp.

Scrisul autentic însă a venit mai târziu, mult mai târziu. Preocupată cu studiile universitare și postuniversitare, m-am afundat în literatura de specialitate, care, în cazul meu, este despre om în întregul său, despre felul în care simte, se manifestă, se bucură sau suferă, despre bolile esenței sale, despre succes și regres, despre victorie și recidivă, despre mintea și sufletul său și mai nou… despre răspunderea sa pământească. Am studiat toate acestea însă am trăit prea puține dintre ele, astfel că mă regăseam îmbrăcată încă în haina naivității și a necunoașterii în profunzime a omului și mai ales, a propriei persoane. 

Îmi plăcea să scriu orice, în orice stil, despre orice, atâta timp cât nu mi se impunea eliminarea tușei personale. Am avut o rubrică la un ziar, sub pseudonim și era o veritabilă plăcere să îmbrac realitatea în cuvintele mele dragi care se pare că în final s-au contopit cu mine.

Poezia este o dragoste veche și vie atâta vreme cât voi rămâne vie și eu. Cea mai mare parte din viață am citit poezie, acum parcă m-aș exprima numai în versuri. Și este interesant cum orice simt, orice trăiesc, văd sau aud, îmi declanșează febra poetică. Începutul poeziei mele se regăsește în anul fără nume (2020), un an pe care l-am crezut blestemat, greu și urât, nu doar din pricina pandemiei care în cazul meu a fost un greu accesoriu. Am avut de ales între ventilare și autodistrugere și am ales prima variantă. Eliberarea! Terapia mea cu mine! Echilibrul! Vindecarea! Am adunat toate pietrele aruncate înspre mine în piața publică și am început să construiesc. Să mă reconstruiesc.

Prima poezie, „Aserviților mărunți”, am scris-o în cinci minute, după o conversație scurtă, de două mesaje pe WhatsApp cu o persoană deosebită, un om de drept, despre felul în care se înfăptuiește justiția în zona noastră… Eu am adresat o întrebare iar răspunsul a sunat exact așa Niște aserviți mărunți…și a luat forma aceasta, primul șir de cuvinte, fără rimă, dar plin de emoție pură: „Voi, aserviți mărunți, cu școli înalte/ Săltați rapid pe scara socială,/ Cu măști care de care mai boeme/ Purtate peste chipuri impostoare,/ Voi, ce jurați să ocrotiți dreptatea,/ Și viața, și familia și statul,/ Niște mojici abuzatori în toate,/ Ce fac orice, dar numai NU dreptate!//”.

A urmat, în  aceeași zi, un alt șir… și de-atunci nu le mai pot opri. Le citeam, le reciteam și îmi spuneam că nu am citit ceva mai real. Erau bucăți din durerea mea de atunci, erau, practic, bucăți din mine! Într-un moment de liniște le-am trimis la Antipozi, la capătul Pământului, la scriitorul/editor George Roca. Voiam să știu cum sună într-o minte antrenată, cum apare, ce transmite și se pare că a transmis exact ce am simțit eu. Acesta a fost începutul, începutul poeziei mele.

Anul fără nume, așa cum a rămas consacrat în mintea și în sufletul meu, a fost ca o bilă de bowling iar sentimentele mele, ideile și credințele mele erau de fapt… popicele: „Anul acesta infernal, lipsit de orice eleganță/ A început monumental, cu așezarea în balanță/  A celor mai crunte coșmaruri, care-au bântuit omenirea/ Cu boală și triste finaluri, cu renunțarea… cu amintirea./ […]/ Anul acesta lasă-n noi, proeminente, adânci urme,/ Și orgoliul nostru de «zeu» se risipește-n marea lume./ Înțelegând într-un final, de ce a trebuit să-ndure/ Calvarul fără de egal, adus de anul fără nume//”. Acest an și-a propus să se joace cu ele și a reușit să-mi declanșeze vocea interioară, anesteziată parcă până atunci. Mereu am avut un spirit de observație ascuțit însă mi-am ținut reacțiile sub control întrucât am îmbrățișat de când mă știu ideea pacifismului, a liniștii, uneori poate chiar a ignoranței. Probabil că au fost necesari 35 de ani de viață intensă până la revelația consternantă că nimic nu este ceea ce pare, că nu există cunoaștere completă a lumii, că majoritatea oamenilor se ascund în spatele cuvintelor și că își creează cu ajutorul lor o imagine ideală, pur teoretică, un ambalaj care să-ți ia ochii și să te îmbie să ți-l apropii sau, de ce nu, chiar să îl cumperi. 

Mult am pătimit în acel an. Nopțile mi-au fost zile și zilele mi-au fost spaimă somatizată în boală și durere. Prieteniile s-au disipat în aerul greu încărcat de panică și abandon… Multe dintre ele au dispărut ireversibil. S-au pierdut în neant. S-au produs atâtea răni invizibile, sângerânde, clocotitoare, năucitoare și plânse îndelung care au ajuns la supraplin și atunci…  au dat pe afară. Și am căutat în mine puterea de autovindecare. De aceea iubesc poezia! Iubesc poezia mea mai mult decât orice altă poezie, așa cum este ea – sinceră, imperfectă, uneori sumbră, alteori vibrantă și luminoasă, rece și fierbinte – pentru că ea este sufletul meu dezbrăcat de orice ambalaj colorat și strălucitor de marketing. Poezia mea este exact eu!

Dar anul acela, pe care nu îl voi uita vreodată, dincolo de insomnia cronică și de suferința atroce mi-a dat ceva ce poate nu aș fi primit vreodată, altfel mi i-a dat pe ai mei aproape; parcă niciodată nu am fost atât de aproape. Atâtea dimineți înghesuite în îmbrățisări mai mult sau mai puțin blânde, atâtea mânuțe și piciorușe pe sub așternuturi, atâtea povești, atâtea planuri, atâtea declarații de iubire, atâtea dezbateri, atâta freamăt, atâtea expediții în natură, atâtea de toate impreună! Parcă niciodată nu am simțit mai lesne suferința și fericirea laolaltă, aceste variabile oximoronice care parcă mă sfâșiau în două, în fiecare zi, când fiecare din ele încerca, în același timp, să mă tragă de partea ei. M-am hrănit din amândouă, involuntar, fără să îmi creionez vreun scenariu, fără să primesc vreo rețetă, fără să conștientizez la momentul acela că definiția vieții le conține, fără nici o excepție, pe amândouă. Și atunci am început să scriu despre cei dragi ai mei. Ei au fost și sunt taina scrisului meu: „Maturitate infantilă”, „Împreună”, „Doi”, „Pictați de Dumnezeu”, „TU”, „Epicentrul nostru”, „Marea mea”, „Stația de nori”, „Tu ești” ș.a. Pe măsură ce am scris, am ajuns la pace; toate trei. Mi-au fost muze, mi-au fost hrană, mi-au fost consumatoare de energie pe de o parte și pe altă parte m-au alimentat cu ea. Paradoxal, nu? Acum îmi aparțin în proporție maximă însă… atunci când nu mă vede nimeni, încă valsez între ele și încerc să le arăt că am început să înțeleg…

Taina scrisului meu a fost, la început, suferința, lupta dintre ceea ce pare și ceea ce este, inegalitatea, preferențialitatea, trădarea, tranzacționarea principiilor, falsitatea, complotul, dezumanizarea… Odată declanșată setea de scris, asemenea unei dependențe, orice emoție rezultată dintr-un gest, un cuvânt, o știre, o persoană, un peisaj, un munte, un lac, un eveniment… se transforma în poezie. Durerea fără margini a început într-un loc pe cât de controversat, pe atât de magic, un loc pe care îl pot numi „Manual pentru viață”. Bune și rele practici. La fel de bine ar mai putea fi numit și „câmp de luptă” – pentru că aici, mereu se luptă cineva cu altcineva. Probabil că sunt reminiscențele de acum 422 de ani ale bătăliei câștigate aici de Mihai Viteazul, împotriva lui Andrei Bathory – Bătălia de la Șelimbăr (Unde locuiesc în prezent!). Șelimbărul, cu satele aparținătoare, s-a născut în centrul județului Sibiu, parcă din îmbrățișarea munților care îl străjuiesc, precum o cetate. Splendide răsărituri și apusuri de soare îl luminează în fiecare zi cu blândețe,  ca și cum ar fi un prunc delicat al măreției cerului și al piscurilor neclintite din depărtare. Din orice punct ai privi, descoperi minunatele priveliști ireale parcă, hipnotizante pentru ochiul muritorului de rând grăbit și gârbovit de grijile cotidianului ucigător, dar care își hrănește sufletul privind ca un spectator etalarea frumuseților binecuvântate ale acestei așezări. Secundele acelea în care munții parcă valsează cu atâta noblețe prin marea de nori pufoși și jucăuși în fața sa, îl conduce pe cel care străbate acest amfiteatru spre o lume de poveste, anihilând pe neștiute poverile gândurilor obosite de tot ceea ce trăiește în lumea răzvrătirilor și a frustrărilor insurmontabile.

Nu am găsit un loc mai încărcat de emoție și de inspirație; luat la pas, se arată decoruri inimaginabile, în aglomerări de arbori, pajiști, lacuri și râuri, cele mai melodioase concerte simfonice ale înaripatelor pădurii, cele mai frumoase flori și cel mai bun loc pe care să îl numești „acasă”. Nu m-am născut aici. Probabil că nici nu este relevant acest fapt. Șelimbărul a fost cel care mi-a adus cea mai mare suferință însă tot el este cel care m-a făcut să privesc dincolo de palpabilul care definește omenirea astăzi; mi-a arătat răul și binele, supunerea și demnitatea, minciuna și adevărul, fățărnicia și sinceritatea, ura și iubirea, reaua și buna credință, zgomotul și liniștea, tangibilul și intangibilul, răsăritul și apusul… Mă trezesc în fiecare dimineață și văd cum razele purpurii ale soarelui, curioase, își lipesc nasul de geam și îmi urmăresc fiecare mișcare, așteptând parcă să le zâmbesc și să le spun „bună dimineața”; mă însoțesc apoi până în bucătărie și îmi forțează cumva mâna să apăs butonul esspresorului de cafea, pe care ele îl pun într-o lumină de reflector, înfățișându-l ca pe un supererou, cel care îmi va da imboldul să ies și să mă minunez de noua dimineață. Apoi, soarele se ridică; razele sângerii de la primul salut devin arămii și dintr-o dată, luminează într-o explozie aurie munții uriași din depărtare, cu scufițe ninse, cu pădurile verzi care pozează cu plămânii la vedere, adăpostiți de umbrela dezinvoltă a cerului cameleonic. Iar atunci, încep să curgă în cascade, ele,versurile: „Dac-ați ști voi, munților/ Ce-i pe la poalele voastre,/ V-ați ruga iar sfinților/ Pentru sufletele noastre.” (Măreția munților) Șelimbăr devenind astfel una din tainele scrisului meu.

Uneori mi se pare că sufletul mi se desprinde de trup și că se ridică deasupra acestuia, pe care îl vede ca pe un labirint ce ia forma unei pânze imense de păianjen. Atâtea cotloane, atâtea decorațiuni și parcă celor mai întunecate locuri le-au fost proiectate de către marele arhitect, cele mai mari ferestre, pentru că el a dorit ca eu să las lumina să le transforme în locuri însorite, în locuri revelatoare… în locuri noi. Astfel, sufletul-labirint se întrevede acum ca o seră cu învelitoare transparentă în care se plimbă, ca niște copii plini de viață într-o grădină botanică, mii de versuri vindecătoare și propovăduitoare ale speranței. Caută încă adevărul necunoscut de nimeni, se întreabă în permanență de ce? Însă mă asigură că nu se va opri vreodată.

Astfel, taina scrisului meu stă în sufletul meu, demolat și apoi reconstruit. Emoțiile sale cutremurătoare s-au dispus în versuri sincere, răspândite în lume prin bunăvoința unor oameni care au privit cumva dincolo de ele și cele peste 100 de poeme izvorâte dintr-un om simplu, actualmente recondiționat, nou, s-au bucurat de câteva apariții în revistele literare și culturale naționale și internaționale, care încă ne mai încurajează prin existența lor, să nu uităm de sufletul nostru și de capacitatea sa imensă de autovindecare: 

Iar acum, aceste poeme își vor construi o casă a lor și vor lua drumul tiparului: „Di-Agnostica”, primul volum de poezie care erupe din măduva sufletului meu, sub atenta îngrijire a celui care mi-a fost și îmi este blând și bun mentor, scriitorul George Roca, onorat de prefața scrisă cu măiestrie și sinceritate de poeta sufletului meu, o metaforă caldă și luminoasă a acestui mileniu, Anișoara Laura Mustețiu.

În spatele fiecărui scriitor stă, negreșit, o taină. Și în mod cert, fiecare om păstrează în epicentrul său o taină a sa. Neprețuit pentru omenire este acel dar pe care omul îl scoate, ca printr-o magie din el, din confluența minții cu emoțiile sufletului său, pentru că acela nu poate fi comandat, nu poate fi cumpărat. Este amprenta pe care o lasă în lume pentru generațiile viitoare, o moștenire ce nu poate fi cuantificată altfel decât în emoții și sentimente. Scriitorul își destăinuie, pe rând, fiecare bucată din sufletul său și o eliberează pe aripile timpului, prin cuvinte, fără să ceară nimic în schimb; doar să fie citit și poate înțeles. Eu cred că viitorul omenirii ar fi posibil dacă toți oamenii deopotrivă, ar privi înăuntrul lor și lăsând la o parte gablonțurile împovărătoare ale trend-ului actual, și-ar regăsi sufletul, s-ar cunoaște pe ei înșiși și și-ar materializa potențialul primit în dar la naștere; fiecare are taina lui. Taina mea, secretul meu, muza mea… sunt eu!

Muza mea

De mă-ntrebi cine mi-e muză, într-o lume-aglomerată,
Blasfemie-i pentru mine. Muză-mi este lumea toată!
Tot ce este, tot ce mișcă,  tot ce cântă sau vorbește,
Ce iubesc și ce îmi place… ce e trist, ce mă urăște.

Mă inspir din dimineață, din amiază sau din seară,
Din soare, stele și lună, din toamnă, iarnă și vară.
Din iubiri demult apuse, din iubiRea vieții mele,
Din succese și eșecuri, din urât și din modele.

Din doi îngeri blonzi și magici, din tumultul vieții noastre,
Din părinți, bunici, prieteni, din ape tulburi și-albastre.
Din prezent și din istorii, din legende și din basme
Din natura-ncântătoare, din miresme și miasme.

Muză mi-e sălbăticia, pădurea, câmpia, munții,
Marea cea nemărginită, păcătoșii dar și sfinții.
Vântul, ploaia, ceața, neaua, fulgerul și tunetele,
Anul, luna, săptămâna, zilele… minutele.

Muză îmi sunt chiar eu mie; mă inspir pe mine însămi,
Căci pe-a mea o știu mai bine, dintre-atât de multe inimi.
Și privind la ce există, inundată mi-e ființa
De ideile-n cascadă care-și curg pe rând, credința. 

————————

Cristina HOROTAN

Șelimbăr, Sibiu

10 octombrie 2021

ARTICOLE SIMILAREDE LA ACELAȘI AUTOR