Pornind de la titlu, înţelegem că scrisul ar avea o taină, care, ca orice taină, nu este „oferită la liber”, ci vor beneficia de ea doar cei care vor reuşi s-o descopere şi s-o înţeleagă. Pentru a reuşi să descoperim indiciile care ne-ar putea conduce pe calea cunoaşterii acelei taine, cred că ar fi indicat să investigăm căile care ne-ar ajuta să le descifrăm. Pentru aceasta, chiar dacă pentru unii ar putea părea mai puțin relaționat cu subiectul în discuție, e nevoie de un preambul în care să discutăm mai întâi despre acțiunile noastre, despre ce ne motivează și cum înțelegem să procedăm pentru a obţine ceea ce ne dorim. Se impune să vorbim despre faptul că în tot ceea ce gândim, în tot ceea ce ne dorim, în tot ce ne motivează să acționăm într-un fel sau în altul, suntem mai mult sau mai puțin conștient dirijați de imaginea de sine, de imaginea pe care fiecare ne-o formăm despre noi înșine.
Încă din fragedă copilărie, în complexul proces de cunoaștere și adaptare la lumea în care ne ducem traiul, în interacțiune cu părinții, frații, rudele, colegii de grădiniță, de școală, cu prietenii, învățătorii, profesorii, colegii de serviciu, în strânsă relație cu trăirile resimțite din aceste interacțiuni, cu succesele și eșecurile înregistrate, se conturează și se întărește imaginea fiecăruia despre el însuși, despre ce poate și ce nu poate, despre ce-i place și ce nu-i place, despre ce merită să obțină de la viață, etc.
În fiecare etapă, normal, dorințele noastre sunt diferite. La fel și motivațiile. În copilărie suntem mânați către acțiune mai mult din curiozitate și din dorința de a ne verifica posibilitățile de a realiza ceva anume. Ceva care ne atrage mai ales fiindcă dorim să reușim și noi ceea ce reușesc să facă anumite persoane pe care le admirăm, care sunt un fel de modele cu care ne place să ne asemănăm. Pe măsură ce anii se adaugă vârstei, la tinerețe, motivația acțiunilor începe să fie în relație cu dorința de afirmare de sine, de a fi văzut de ceilalți ca persoană adultă, responsabilă, capabilă de a duce la bun sfârșit acțiuni pe care adulții au oarecare rețineri a ni le încredința. Odată ce am depășit această etapă, ca adulți, așa cum înțelege fiecare, în funcție de imaginea pe care fiecare ne-am format-o despre noi înșine, începem să gândim și să ne dorim din ce în ce mai mult avantajele ce pot fi obținute prin îndeplinirea unor acțiuni care s-au dovedit a fi „de succes”. Și cum nu gândim și nu acționăm toți la fel, în funcție de cât de bine și cât de serios a gândit și acționat fiecare pentru a reuși să ajungă la ceea ce și-a propus, constatăm că unii își aleg o meserie care le place, care să le aducă satisfacție indiferent de nivelul câștigului pe care îl obțin, în timp ce alții „nimeresc” la un loc de muncă după cum îi duce valul vieții și se străduie, de nevoie, pentru traiul zilnic, să facă față unei activități care nu le face nicio plăcere, iar alții, se feresc de muncă ‒ așa cum se spune ‒ ca dracul de tămâie.
Problema e că fiecare dintre noi, odată ce ne-am format o anumită imagine despre noi înșine, ne vine foarte greu să renunțăm la ea. Asta nu ar fi în sine o problemă, dacă imaginea noastră despre noi ar fi cea reală. În fapt, pentru fiecare funcționează două imagini: o imagine rezultată din ceea ce credem noi că suntem, vrem și putem, și o imagine a celorlalți oameni despre ceea ce cred ei că suntem, că vrem și că putem sau nu putem să obținem în viață. Din păcate însă, nu știm nici dacă imaginea noastră despre noi înșine este cea reală, sau dacă nu cumva e formată doar din ceea ce ni se pare nouă că am avea anumite capacități, posibilități, talente, etc., ce ne-ar îndreptăți după părerea noastră să aspirăm a realiza ceva anume. Astfel, e posibil să credem că avem niște capacități dezvoltate la un nivel mult superior față de cele pe care le avem în realitate și să credem că putem obține ceea ce de fapt nu avem cum să putem obține, dat fiind că acele capacități pe care credem că le avem, de fapt nu sunt la nivelul care să ne permită a obține ceea ce credem că am merita. Sau dimpotrivă, e posibil să credem că nu avem capacitățile necesare pentru a încerca să realizăm ceva anume, și, să nici nu îndrăznim a încerca să realizăm acel ceva, când, de fapt, dacă nu ne-am subestima, în realitate am dispune de capacitățile necesare pentru realizarea a ceea ce ne dorim.
Din păcate însă, foarte mulți dintre noi nu ne cunoaștem posibilitățile reale, și, fie ne supraestimăm capacitățile și posibilitățile de a realiza ceva anume, fie ni le subestimăm și acționăm în funcție de acea imaginea pe care o avem despre noi.
Și astfel ajungem și la taina scrisului. Sigur că atâta vreme cât încă din școală, toți am învățat să scriem și să realizăm diferite compuneri pe anumite teme, e de înțeles că sunt foarte multe persoane care sunt convinse că dispun de capacitățile necesare pentru a scrie, pentru a putea fi considerați scriitori. Din păcate însă, ne pare rău să le spunem celor care cred asta, că a scrie despre o întâmplare sau alta, așa cum crede fiecare de cuviință, e capabil oricine dintre noi, însă a scrie la nivelul la care cineva poate fi considerat scriitor, sunt foarte puțini cei care reușesc asta. Știm cu toții că pentru a putea duce la bun sfârșit o activitate într-un anumit domeniu, este necesar să avem anumite aptitudini și capacități dezvoltate la un anumit nivel care să ne permită a o putea duce la bun sfârșit cu succes. E important să subliniem: să o ducem la bun sfârșit nu oricum, ci cu succes. Până și la executarea unei sarcini foarte simple, de exemplu a mătura, putem constata că toți ne pricepem la măturat, dar unii o fac cu mult mai bine decât alții, cu mai multă îndemânare, reușind să depună mai puțin efort, sau executând perfect sarcina într-un timp mai scurt. Vom aprecia astfel că acele persoane au aptitudini deosebite pentru a executa cu succes acea sarcină. La fel și pentru a scrie ca un scriitor, sunt necesare anumite aptitudini dezvoltate la un anumit nivel. Nu e suficient să relatăm în scris o anumită întâmplare, situație, povestire, etc., pentru a fi apreciați ca fiind scriitori.
Dacă despre o întâmplare va scrie cineva care crede că scrie și el la fel ca orice scriitor (că la urma urmei, ce mare lucru e să poți scrie?!), va fi convins că oricine va citi ce a scris el, va fi impresionat de ceea ce a reușit să scrie. Însă, atunci când contrar acestei convingeri, majoritatea celor care eventual citesc scrierea respectivă, o apreciază ca fiind banală, netrezind niciun interes, nicio emoție, se va simți neapreciat la justa lui valoare, ba chiar se va putea simți jignit că nu-i este recunoscut talentul la scris.
O aceeași întâmplare, scrisă de cineva care are nu doar capacitatea de a scrie, ci și talent, va reuși să o scrie în așa fel încât să îi facă pe cei care o vor citi, să simtă emoții, trăiri care să-i transpună în situația respectivă, ca și cum ar fi ei înșiși implicați sau ca și cum ar participa chiar atunci la ceea ce se întâmplă. E cazul în care am putea spune că acea persoană cunoaște taina scrisului, deși în fapt, pentru acea persoană scrisul nu are nicio taină. Pentru că acea persoană nu se străduie să scrie, ci scrie pentru că așa simte și simte cu adevărat ceea ce scrie, reușind astfel să transmită și celor care citesc, ceea ce el simte atunci când scrie. Pentru că nu se chinuie să scrie ceva interesant, ci pentru că scrie ceea ce sincer trăiește, simte, gândește și având capacitatea de a se putea pune în situația altora, de a putea simți și gândi ca ei în situații diferite de viață, le vine foarte ușor să scrie în așa fel încât cititorii să simtă emoțiile și trăirile pe care autorul a reușit să-i facă să le simtă. Pentru că e sincer, nu e contrafăcut, e trăit, nu e compus fără sentiment.
Ceea e compus fără trăire, fără simțire, se percepe „de la distanță” că e scriere chinuită, că e o scriere rezultată doar din dorința de a scrie, fără a avea „chemare”, fără a avea talent pentru asta. Cel care scrie în acest fel, doar fiind fascinat de „faima” de a fi privit ca scriitor sau/și de eventualele avantaje câștigate din obținerea statutului de scriitor, nu va descoperi niciodată ceea ce s-ar putea numi taina scrisului. Va putea scrie și tipări cărți, atâta vreme cât nimeni nu-l poate opri, dar apreciat ca scriitor nu va fi niciodată, chiar dacă reușește să obțină „cu docomente în regulă”, acel statut folosindu-se de binecunoscutele metode prin care netalentații trec înaintea celor care au talent, măria sa cititorul adevărat nu-l va aprecia niciodată ca fiind cu adevărat scriitor. Pentru că nu a fost și nici nu ar fi fost în stare să descopere vreodată taina scrisului.
Și știți de ce? Pentru că, surprinzător, scrisul nu are nicio taină. E nevoie doar ca atunci când scrii, să fii sincer cu tine și cu ceilalți și bineînțeles, să ai neapărat și talent, fiidcă nicăieri nu poți învăța să scrii ca un scriitor adevărat, dacă nu ai talent și din păcate, talentul înseamnă o îmbinare fericită de aptitudini specifice dezvoltate la un nivel superior, aptitudini care dacă nu le ai (pentru că sunt înnăscute), nu ai cum să le „înveți” undeva. Și poate că de fapt asta ar putea fi considerată a fi taina scrisului.
———————————
Gheorghe BĂLĂCEANU
Iași, 30 mai 2020
