Motto: „En poésie, il faut avoir espéré puis perdu l’infini pour connaître la finitude en sa clarté.”
(Yves Bonnefoy)
„Întotdeauna mi-am imaginat Paradisul ca fiind un fel de bibliotecă.” spunea Jorge Luis Borges. Andrei Pleșu considera „Cărţile, felul oamenilor de a avea aripi ca îngerii.”, iar Lev Tolstoi înțelegea cartea bună ca pe „o conversație cu un om deștept.”
Avantajul unui copil născut în România era, pe vremuri, de a avea o bibliotecă în casa părinților săi. Așa am început să citesc, să simt mirajul lumilor închise între coperțile cărților, aripile lor și să – mi dezvolt deprinderi și capacități de receptare, mai întâi, apoi de exprimare a propriilor gânduri… Miron Popescu, profesor de limba și literatura română la o școală gimnazială din Pitești, mi-a fost întâiul mentor în materie, m-a trimis la olimpiade școlare, continuate și în liceu, unde am confirmat un posibil talent, ori o anume înclinație spre scrierea analitică sau reflexivă, precum și un exercițiu susținut în acest sens. Iubeam compunerile pe orice temă, mai târziu redactările, eseurile libere sau structurate, urcam treptele literaturii spre acea zonă a cititorului avizat de-acum.
La UBB Cluj mi-am continuat și oarecum desăvârșit formarea. Profesorii de aici mi-au fost mentori, ca eseiști: Ioana Em. Petrescu și Vasile Fanache în mod special. Devenisem profesor de română-franceză, încă nu scriam, poate doar niște încercări niciodată păstrate, dar formam la elevii mei capacități de receptare a textului literar scris. Adică le puneam la îndemână instrumentele de lucru pentru a se apropia de literatură, demers în care eu însămi vibram pe trepte înalte emoționale, progresând încă.
Patruzeci de ani de activitate în acest sens înseamnă pentru mine baza solidă, cunoașterea în profunzime a teoriei literare, fundamentul pe care puteam clădi în continuare, după ieșirea la pensie. Așa a fost. Era în vara lui 2015, spre toamnă. Singură și deznădăjduită, mi se părea că pierdusem busola și rostul în viață… după dispariția celor apropiați. Particip în 2015 la un concurs de proză scurtă la Editura ALL și obțin locul trei cu „Broderii” pe o temă imposibilă, prietenia între un bărbat și o femeie. Reușesc acest loc trei, onorant și încurajator pentru mine, înțeleg că mă aflu pe drumul cel bun, cunosc acolo pe poeta Emilia Poenaru, editor și mentor al meu, care mă duce direct în „Cenaclul poetic Schenk” și în „Cercul literar de la Cluj”, unde am exersat scrisul: proză și poezie. Am devenit scriitor colaborator la „Confluențe literare”, Literatura de Azi”, „Bel-Esprit”, „Logos și Agape” „Armonii culturale” ș. a., unde făceam ce știam eu mai bine, anume recenzii, note de lectură, eseuri, adunate în volumele „Scriitori români” și „Scriitori străini”, proză și poezie, publicate în 2017. Am semnat recenzii, eseuri, note de lectură, prefețe/postfețe ale cărților unor autori importanți, ca: Viviana Milivoievici, („Lirismul cuantic în Albastru-Infinit”), Andra Tischer-Podia („Legi nescrise”), Ileana Popescu-Bîldea („Viața îmbrăcată subțire”), Viorel Birtu-Pîraianu („Aripi de nisip”), Vasi Cojocaru-Vulcan (Haiku), Virgil Todeasă ș.a. Am participat la un concurs „Poezia de dragoste”, 2017, unde am primit Diploma de excelență și publicarea pe hârtie în antologia respectivă, la Editura „Art creativ” din București, cu poemul „Ori altundeva”: „(…) Despre rostul casei vreau să mai vorbim/ rătăcind prin astre, tot să răscolim!/ despre cum e vremea, ne-nghite pământul?/ cum e mântuirea, dacă plânge vântul,/ dacă mă mai plimbi pe lac cu șalupa,/ sau de vrei cumva să vezi/ Guadelupa.//
Dacă vrei să pun plăcintă la masă,/ ori să îți aduc lună nouă-n casă/ de-un colț să-ți agăți gândurile toate,/ să plutim noi doi, coji de nucă sparte/ pe-oceane întinse și pe mări albastre/ vântul austral să ne poarte-n/astre.// Prin zăvoaie verzi în zile de iunii,/ pasul să se-afunde în liniștea lunii./ Să ne cernem trupul în praful de stele,/ pe fund de oceane să-mpletim inele/ pe un nor de crini de vrei să plutim,/ ori altundeva mâine să/ pornim!”
Primul volum de poezie, în manuscris aștepta în sertar. Poezia… Ea a fost mâna care m-a vindecat, mi-a schimbat viața. Scriind poeme centrate pe „eul” cunoașterii poetice, am început să mă văd mai bine, cine sunt și încotro mă îndrept… Aveam întrebări, căutam răspunsuri…
„Pacea adevărată şi adâncă a inimii şi liniştea sufletească desăvârşită, acest bun pământesc suprem, după sănătate, se poate găsi numai în singurătate şi ca dispoziţie durabilă numai în izolarea cea mai adâncă.” (Arthur Schopenhauer) Atunci când scriem. Da, „cărțile se scriu în singurătate , însă împotriva ei! (Octavian Paler) Și eu ajunsesem să fiu singură, deci era timpul să scriu.
Era timpul să-mi așez gândurile pe hârtie, să-mi ordonez trăirile punându-le aripi… și înțelegând că existența este o căutare neîntreruptă pe un drum care să dea un sens, un răspuns întrebărilor de conștiință, iar poetul este un căutător și restaurator, ce ființează în spații incerte, căutând lumina, esența vieții, în înțelesul ei de cunoaștere și cuprindere a nemărginirii. Omul, în demersul său ontic, nu poate cuprinde realitatea decât în succesiune, în părți, în particule (Ralph Waldo Emerson), având conștiința frumuseții universale. În actul cunoașterii poetice, fiecare parte sau element relaționează cu Întregul, eternul Unu – sufletul. El, sufletul, dă strălucire umanității, dă acea sclipire de diamant lumii în care viețuim și căreia încercăm să-i înțelegem taina, acel înțeles subtil care ne fascinează.
Scrisul începuse să-mi traseze un orizont imaginar, o experiență metafizică, o reprezentare a spirirului însetat de cunoaștere absolută, care, pierzând paradisul pitagoreicei armonii, caută spații compensatorii, cu treceri fantastice de la un timp la altul, în trecut mai ales și în spații stranii uneori… Scrisul în sine devine o taină, cu elemente de sacralitate. Scrisul meu se apropia încet-încet de vis… Unul despre zi. Dar chiar aici este dilema, nu cumva visul devenea mai real decât realitatea? Nu cumva era trăit cu mult mai intens decât realul? Mă aflam în fața unei scrieri reflexive, visătoare, cu o imaginație ce se revarsă într-o metafizică a ideilor preluate din filozofia lui Fichte „lumea e visul sufletului” sau din Kant, subiectivitatea timpului și a spațiului, ca forme ale intuiției; din Leibniz, „în om sunt tot atâția oameni, câte stele se reflectă într-o picătură de rouă, ca un univers într-o picătură trecătoare”.
În noi există o ființă astrală, partea noastră eternă. Visul oniric este un eveniment de cunoaștere despre condiția omului superior și destinul său limitat, despre angoasele sale și durerile pe care trebuie să le înfrunte. Ideea versurilor mele este aceea că omul nu poate cunoaște nemărginirea în timp, în spațiu, în cunoaștere, sau în sentiment, în absolut, decât fragmentar. El nu poate deține controlul asupra lumii și nici măcar asupra sieși, frământările și îndoielile aruncându-l când pe un versant al cunoașterii, când pe altul.
Avem percepții onirice, imaginativ suntem într-un labirint de lumi interioare, mentale, poate un rezultat al lecturilor care ne deschid orizonturi de contemplare, trăind în închipuiri ce ne umplu gândurile subiective, ca într-o lume mai adevărată decât realitatea (Mircea Cărtărescu, în „Solenoid”), dar cu o umbră dulce de tristețe. Conform visului oniric, lumea este visul sufletului (Johann Gottlieb Fichte) și noi vibrăm la metafizica idealistă a lui Fichte și în sufletul nostru răsună această coardă a sensibilității romantice. Dacă lumea este visul sufletului, nu suntem îndreptățiți s-o privim cu zâmbet? Visăm călătorii în univers. Dar universul nu este oare în noi? Nu cunoaștem adâncimile spiritului nostru. Drumul misterios trece însă prin interiorul nostru. În noi sau nicăieri este eternitatea cu lumile ei, cu trecutul și cu viitorul. Lumea este o structură în care nimic nu se poate schimba și constituie fundalul de metafizică eleată. Articulațiile onirice sunt mișcările subconștientului care structurează simbolic imaginea lumii, poemele mele sunt scrise în spirit postmodern, prăbușit sau nu, cu ambiguități, fragmentarism al ideilor, alteritate și multiplicitate a „eului”, cu inserția livrescului, dar va rămâne totuşi un sâmbure de simţire, o trăire a adevărului autentică, atât de satisfăcătoare, de indestructibilă şi de invulnerabilă. În parcursul liric, transfigurări eclatante conferă unicitate viziunii. Substanța poeziei, rigoarea, reflecția nuanțează și vindecă angoasa sufletească.
Pictor al marilor iubiri și al marilor suferințe, poetul explorează trăiri metafizice. Sub lupa tragismului vieții, sufletul nu este abandonat de rațiune. Poezia este meditație existențială, cu forța înțeleptului, iar versurile se zbuciumă în valuri, uneori uriașe, ale gândurilor …la modul absolut auzim vuietul neliniștilor sale. Iubirea este treapta cea mai înaltă spre desăvârșire a lumii, împlinirea vremilor și întruchipare a forțelor lăuntrice ale cerurilor, ale pământului și ale apelor. Gândurile zboară în toate direcțiile, plutim peste realități pe care le înțegem sau nu, trecem prin ere punând câte ceva la temelia societății, avem sentimentul datoriei împlinite, lăsăm moștenire iubirea și totul se repetă ca într-o poveste spusă la infinit, de parcă am cuceri același castel în fiecare zi.
Înainte de primul volum individual, am avut o serie de apariții în Antologii, fie în „Literatura din Călimară”, fie în cadrul Cenaclului „Ecreator”.
*
Primul concurs important câștigat. Primul volum individual. Am participat și am câștigat „Premiul I” la „Concursul Internațional UNIVERS XXL, România, 2019”, „Medalia UNIVERS XXL”, „Diploma de excelență” din partea revistei „Armonii culturale” și a editorului, poetului și eseistului Geo Stroia, 16 noiembrie 2019. Era primul pas important, prima recunoaștere a unui juriu.
Percepțiile noastre pot fi concordante cu realitatea, sau se pot agăța de o hiperrealitate plăsmuită de afecte care generează imagini mentale. Atunci totul devine posibil, timpul se supradimensionează în eternitate, totul este iterativ. Existența este o coloană imaginară ce se înalță spre cer, de aer, de gând sau cuvânt ce vibrează ascendent, alteori poate fi ploaia sau lumina revărsându-se din înalțimi peste fire, ea este calea reverberantă prin rostire a trăirilor noastre aparent închise în sufletul șlefuit de trăiri emoționale, precum un diamant dăruit lumii cu multiple fațete tandru irizante.
Ființa, vulnerabilă în esența ei, poate fi simbolic prinsă în rășina telurică, precum o frunză sau o furnică, dar niciodată învinsă; timpul, razele fierbinți ale soarelui în anumite condiții de presiune, o transformă în piatră prețioasă transparentă, cu aurul soarelui în substanță, cu sclipiri de frumusețe și magie a stării de viețuire a furnicii intrată în atemporalitatea valorilor odată cu încercarea ei de armonizare cu natura, cu realitatea și transformarea rășinii, în anumite condiții, în chihlimbar. Este primul meu volum de versuri individual, „Furnica din chihlimbar”, 2019.
În scriitura mea, mă percep imaginar în ipostaza de furnică prinsă în ambră, uneori simt strânsoarea „pietrei” prin care zăresc lumea căreia îi aparțin, o aud ca „sunet de viori pe arcușul vieții”, cu tristeți și amărăciuni, dar și cu lumini și parfumul de dincolo sau de dincoace de limita admisă, pe scena lumii și a zodiei mele, când „tu râdeai în torente de ploi”, sfidând moartea.
Urmează „Ultimul zbor”, 2019, „Tulpini” (versuri) și „Universul fractalic” (proză poetică), în 2020. Confesiunea lirică în versurile mele încearcă să fie discretă, discursul liric șoptit ca un descântec al conștiinței poetice, într-o mișcare cuantică a gândului ce ne pune în rezonanță unii cu alții, căci, în fond, de ce scriem? Pentru ce ne confesăm? Dacă nu pentru a împărtăși semenilor idei și trăiri asemănătoare naturii noastre comune: aparținem cu toții umanității și asta copleșește prin măreție și infinitate spațiu-timp, ne aflăm în realități imediate în care viețuim și ne manifestăm ca într-un întreg, acel Unu al sufletului însetat de absolut de care vorbea la începutul secolului trecut, Ralph Waldo Emerson: „Trăim în succesiune, în diviziune, în părți, în particule. În același timp în om este sufletul Întregului; tăcerea înțeleaptă; frumusețea universală cu care fiecare parte și fiecare particulă este relaționată în eternul Unu. Și această putere profundă în care trăim și a cărei beatitudine ne este accesibilă, nu este doar autosuficientă și perfectă la orice oră, ci actul perceperii și obiectul perceput, spectacolul și spectatorul, subiectul și obiectul sunt una. Noi vedem lumea bucată cu bucată, dar întregul, din care acestea sunt părți strălucitoare, este sufletul”.
Multiplicarea sufletului „rupt în bucăți” figurează în simfonia versurilor pe care le scriu o stare de spirit de cotidian, de „obișnuit” al lucrurilor simple, în sacralitatea lor, atât de firești, compatibile cu eul ce simte atracțiile „tablei de șah” ale neobișnuitului, perceput ca o luptă cu enigma viețuirii, cu alteritățile ființei, cu toate ipostazele ei, ce nu sunt niciodată simple, nici repetabile. Cunoașterea poetică induce starea de plutire și de panoramare a versatilităților existențiale, alteritățile ipostazelor ființării noastre, nu de puține ori „prinsă” în legi ce încorsetează omul, îl constrânge în propiile limite. De aici, senzații diferite, de la „cerul își lasă cortina” peste lume toamna, pentru a o recalibra primăvara, cu treceri spre stări de confuzie și întrebări: „eu nu mai știu drumul la Vingard”, „mai pâlpâie stinsă o stea”, „uitat e drumul către tine” și la „somnul adânc al morții”, întrebări fără răspuns și starea „pe muchie de cuțit” a sufletului.
Ne transformăm pe noi și lumea în care trăim prin scris? Noi, în comunicare, ne aflăm ca într-o rețea și energia cu care acționăm intra- și interpersonal ne poate reconfigura structural, ne poate face mai buni. Schimbându-ne pe noi ca indivizi, implicit putem schimba lumea, făcând-o mai bună. Aceasta este marea forță și taină a scrisului, după părerea mea. Cred, precum mulți alții, că vremea calvarului oglindit în literatură s-a terminat, că suntem ceea ce gândim, ceea ce trimitem în univers ni se întoarce cuantic.
Ce înseamnă Poezia pentru o poetă a anilor 2020?
Pentru mine Poezia înseamnă cunoaștere, ea este spațiul figurat al umanității ca unică Ființă și conștiință, dar în infinite individualități, fiecare dintre ele cu multiple ipostaze, în care ne putem regăsi. Ea este o construcție unică și irepetabilă ce se dăruiește lumii, întru înnobilarea ei, ca ofrandă ruptă din sensibilitatea unui suflet de poet la un moment dat. Poezia umple golul existențial resimțit de fiecare dintre noi, ca cititori, iar noi identificăm și dăm sensuri noi pe care le putem înțelege într-o multitudine de variante, toate adevărate, la nivel subiectiv, conforme cu experiența noastră de viață și propria sensibilitate. „Sensurile unui poem sunt acelea pe care le dă cititorul în momentul lecturii” spunea Paul Valéry, și este adevărat, câți cititori, tot atâtea variante de receptare și interpretare pot fi și toate corecte, în funcție de personalitatea celui care citește și experiența lui.
Pornind de la ideea că Poezia este cunoaștere, omul modern absolutizează rolul subiectului cunoașterii ( eul ), minimalizând obiectul (lumea, cosmosul), el devine prizonierul acestei viziuni, în care Legea nu mai este Armonia / muzica sferelor, precum în premodernitate, ci dizarmonia. La nivel textual, poezia este construită conforn propriilor ritmuri, profund subiective. Are loc o disoluție a obiectului, cunoașterea este centrată pe subiect, este deci profund subiectivă. Ritmul exprimă felul în care omul se raportează la „ritmurile cosmice” ale ființei, felul în care își înțelege locul și rolul în marea existență, și pentru că se simte rupt de universul a cărui muzică / ritm n-o mai percepe, el scrie căutându-și propria cadență în versuri albe, păstrându-și libertatea de a se regăsi pe sine în armoniile de odinioară, ceea ce dă splendoare, versatilitate și rafinament expresiei sale. Ritmul nu mai este o tehnică pur formală, ci un semnificant. Cuvântul, ca formă cognitivă, are capacitatea mitică de reprezentare a realității, în multiplicitatea și diversitatea eului și a lumii . Eul se identifică în poezie cu propria conștiință, atentă și sensibilizată de propriile trăiri, senzații și percepții ale unei lumi schimbătoare.
Tematica poemelor mele: viața și moartea, aceleași teme poetice ale tuturor timpurilor, dar ceea ce mă definește este aspectul actual, social al ființării noastre, apoi – credința noastră izbăvitoare, izvor de iubire și speranță, mitul, ca spațiu recuperatoriu și model arhetipal, istoria, prezentul cu tumultul său, natura și iubirea…
Cât despre iubire, ea este cel mai fascinant mit al umanității, întreține vie flacăra spiritului pe care îl înalță și căruia îi conferă străluciri de diamant. La fel adevărul, dreptatea, libertatea, toate conceptele legate de condiția umană sunt transfigurate poetic în pagini de scriere reflexivă, contemplativă, confesivă, sau discursivă. Poezia ne hrănește spiritual și ne deschide noi și noi universuri de reflecție.
Prin imaginar pătrundem experiența personală și a umanității, de aici fragmentarismul ideilor poetice, inserția livrescului, o anume subtilitate a sugestiei, într-o lume grăbită să fie altfel, cu senzația de ambiguitate, confuzie, versatilitate, un labirint existențial, cu ipostaze multiplicate ale eului, alteritate, refuzul raționalității și acceptarea afectivității, intensificarea stărilor de spirit, într-o artă poetică în care vocea sau conștiința lirică se configurează estetic. Ne punem întrebări şi răspunsurile noastre sunt multiplu direcționate, într-o lume în care lucrurile nu mai sunt clare, o dinamică a imaginilor ce se succed și ne înfioară estetic, creînd o iluzie a unei realități volatile transpuse artistic în scrierile noastre, configurând ceea ce numim taina scrisului.
——————–
Florica PĂȚAN
20 iunie 2020
Alba Iulia
