PAȘI…
Pe la 11 ani făceam cărticele din file de caiet împăturite și prinse-n agrafe, în care apăreau povestioare scrise cu stiloul. Acum le numesc „povestioare”, dar atunci consideram că sunt romane și încercam, fraudulos, să le vând colegilor de școală. Nu am făcut, la vremea aceea, din aceste vânzări ilegale, mai mult decât câștig astăzi din cărțile tipărite. Nici nu mă mir: n-am reușit niciodată să ies cu adevărat din sfera copilăriei.
Atunci, în acele vremuri ale incipientei mele vieți, îi citeam pe Jack London, Alexandre Dumas, Paul Feval, Rodica Ojog Brașoveanu, Mark Twain, Graham Greene, Stephen Crane și mai citeam cu stoicism dintr-o carte de logică scrisă de William și Martha Kneale, din care n-am înțeles niciodată nimic, dar care era grozav de tentantă pentru că avea un titlu irezistibil: „Dezvoltarea logicii””. În fine, citeam tot ce se putea citi, cu excepția lecturilor școlare obligatorii.
Nu era chiar simplu să obții o carte în anii `80, mai ales dacă aveai o vârstă fără venit financiar constant. Oricum, librăriile erau, în principiu, goale de literatură. Era, însă, o „piață de vechituri” care se ținea în fiecare duminică, o piață de unde puteai achiziționa un palton descusut la guler, o mână de șuruburi ruginite, colecția Urzica pe ultimii 2 ani, câțiva rulmenți de diverse mărimi, 3-4 figurine din plastic care țineau vie istoria „Far West”-ului, sau câteva cărți de literatură cinstită. O avere am cheltuit pe cărțile din această piață, punând deoparte banii de-un corn. Cred că aș putea face o socoteală pentru câte cornuri nu am mâncat la școală – numărându-mi cărțile din bibliotecă. Poate din pricina acestei abordări de situație greutatea mea corporală era la un sfert din greutatea cărților deținute.
Am fost dintotdeauna un introvertit, deși păream teribil de extrovertit din cauza unui comportament social aproape exuberant. Cu timpul, acest „aproape exuberant” s-a transformat într-un calm de câine bătrân, dar nici această transformare nu a reușit să releve introvertitul – exteriorului. Cred că majoritatea scriitorilor sunt introvertiți, altfel de ce-ar mai scrie? Extrovertiții – povestesc prin viu-grai; introvertiții – scriu. Scriu și le e teamă că vor fi citiți. Totuși – pubică volume și le expun. Și apoi trăiesc cu teama că vor fi citiți. Și cu teama că nu vor fi citiți, că nu-i va păsa nimănui. Și dacă sunt citiți – se sperie și au tendința de a intra-n izolare. Iar dacă cineva dorește să afle amănunte despre scrieri, direct de la autor, ăsta neagă și dă vina pe „fantezie”, pe „ficțiune”. Are momentele lui în care intră-n panică și decide să nu mai scrie; să scrie, dar să nu publice; să publice, dar să îngroape totul în pivnița casei și a propriului suflet; să publice, să ofere, dar numai unui cerc restrâns de cunoștințe. După care scrie, publică, oferă oricui și o ia de la-nceput.
Casa cuvântului scris sub egida artei literare este Cartea. Dacă nu poți înțelege acest aspect de sacru – nu ești scriitor pe deplin. Introvertit mai mult sau mai puțin, scrii, trimiți acasă cuvântul scris și-apoi îți asumi toată degringolada de stări descrisă mai sus. În ciuda acestui precept, am publicat târziu. Nu atât din cauza stării mele de introvertire cât din pricina serviciului pe care îl aveam și care intra sub definiția de „serviciu de autoritate publică”. Mi se părea o gravă incompatibilitate între artă și acel gen de serviciu. Oricum, o ordonanță sau ce o fi fost, care a decis reducerea drastică a personalului din sistemul bugetar, a salvat situația, astfel că, împreună cu un prieten care avea aceleași apucături, am dat fuga la un Editor pentru a ne lămuri cum putem rezolva o problemă veche, a noastră. Omul a fost foarte amabil și foarte hotărât să ne încurajeze, să ne susțină, așa că, după ce i-am mărturisit, jenați, că scriem, a început cu „să presupunem, prin absurd, că scrieți bine…”. Țin minte că, în noaptea aceea, am avut amândoi, eu și prietenul meu, nevoie de câte-o butelie de vin ca să ne revenim. Nu mai țin minte cine a achitat nota de plată.
A trecut multă vreme de-atunci. Am publicat, în timp, volume de versuri, romane,cărți de povestiri, am publicat în ziare și reviste, am apărut în câteva antologii. Am primit critici pozitive și negative, și critici din care nu am înțeles nimic. Aceste critici s-au prezentat direct, de la om la om, s-au transmis prin mijloace moderne sau au apărut în cărți.
Colaborez în continuare cu reviste la care țin, cum ar fi „Vatra veche”, „Meridianul cultural românesc”, „Poezii pentru sufletul meu”, ferindu-mă cu obstinație să apar în așa-zisele „reviste de internet”, din considerente bine fondate, pe care le-am expus ori de câte ori am avut ocazia. Pe scurt, pentru că ecranul dă întotdeauna impresia de informare, iar literatura nu este știre mondenă. Publicați în Carte și citiți din Carte pentru a putea beneficia de reala valoare a unei opere, a unei creații literare. Dacă pe vremea mea tânără accesul la carte se făcea cu dificultate, astăzi îți poți aduna o bibliotecă mare de cărți la preț de un computer. Simpla prezență a cărților alungă singurătatea dintr-o casă, o personalizează și-i dă un suflet.
Mulți necititori ai cărților pe care le scriu mă-ntreabă despre scrierile mele. Le răspund, invariabil, cam așa: „Conțin destul adevăr, dar și multă minciună. În scrierile mele mint mult, mint cu nerușinarea oricărui scriitor cinstit.” Cam așa le răspund și celor care m-au citit și vor anumite lămuriri. Ce poate un scriitor să spună despre ce a scris? El scrie, cititorii îl judecă. Așa se și cuvine.
Cred că ar mai fi de spus că astăzi, după atâta amar de vreme, ca și-atunci, la-nceputuri, îmi imaginez că relitatea este imaginație și că o realitate concretă nu poate exista decât prin ficțiune, citesc mult și scriu puțin, caut de fiecare dată o casă a ceea ce desăvârșesc prin scris și citesc din Dezvoltarea logicii fără să-nțeleg nimic.
—————————
Lucian DUMBRAVĂ
Faro, Portugalia
20 februarie 2022
