DRUMUL CĂRȚII MELE
Născută în luna lui cuptor a lui ’77, într-o vale ascunsă de codrii și dealuri bătrâne, într-un sătuc din județul Sălaj, numit Ulciug, sunt al doilea copil al familiei Iacob (de-a birăului bătrân) având o soră dragă, Nadia, fără de care nu mi-aș putea imagina viața. Din auzite ştiu că tata şi-ar fi dorit un fecior care să-i ducă numele mai departe, acesta fiind unul din motivele pentru care mă semnez cu numele de fată.
Într-o poezie numită „Pentru tata cu drag!” am rezumat cel mai bine dezamăgirea lui de tată: „Ieri nu v-am spus că tata e Ion/ Și cât a vrut să aibă un fecior!/ Dar l-a păscut același ghinion:/ Să țină numai fete pe picior.// De supărare-o lună s-a ‘mbătat/ Dar s-a oprit vorbindu-l lumea-n sat:/ Că-s tot a lui, doar nu-s din căpătat!/ Și nu-s nici fetele de aruncat!// Se-nvârte roata pruncii îs un dat,/ Bucăți din noi, același aluat;/ De-s fete ori feciori nu-i cu bănat,/ Mă strânge-n brațe tata lăcrimat.// Nu știm în tinerețe ce-i mai bine,/ Ne răzvrătim, nimic nu ne convine!/ Dar judecata mai târziu ne vine/ Și tata-i astăzi mândru lângă mine.//”
Dragostea pentru cuvânt și poveste le-au sădit în mine bunicii care, seară de seară, născoceau povești aducătoare de somn. Bunica, Parmina, avea cei mai calzi ochi verzi-albaştri din lume. Uneori o visez citind din cartea ei de rugăciuni, sau făcând cipcă. Bunicii sunt şi rămân în noi icoane vii. Bunicul, Florè, era un munte de om bun. Nu ne certa, dar ştia cum să ne aducă la liman cu vorba bună. Când era luna plină, ne chema afară să ne spună povestea lui Cain şi Abel, poveste pe care o voi spune şi eu nepoţilor mei, aşa cum o ştiu de el. Era bunicul meu preferat, poate pentru că a trăit cel mai mult dintre bunici, sau pentru că m-a ţinut cel mai mult în braţe. E drept că mă ducea la grădiniţă într-un coş de nuiele să nu mă ajungă gâştele şi pentru asta îi mulţumesc când ne-ntâlnim în somn.
Vara eram trei fete în casă, Laura ne era ca o soră, verişoara de la oraş după care plângeam zile în şir toamna. Că veni vorba de vară, la ţară, vara era nebunia de pe lume pentru copii; bine asta după ce făceam toate făcutele pe care ni le lăsa mama ca şi temă de casă. Veneau nepoţii la bunici şi ne adunam din tot satul, mai ales seara şi ne jucam toate jocurile pământului. În postul Sfintei Maria, după slujba de fiecare seară (obicei care se păstrează şi azi) copiii ne adunam la capătul străzii noastre, „la pod”, în dreptul casei bunicilor materni, care nu se plângeau de gălăgie şi ne continuam poveştile şi năzbâtiile, apoi, câteva ceasuri. E o casă cu prispă, uşor modernizată, dar pe prispa ei mi-o pot închipui pe buna Măria, o femeie mărunţică, venită în satul nostru dintr-un sat românesc, Băseşti (de peste deal) care era aşa de blândă încât nu ne certa pentru nimic în lume. La ea eram lăsaţi de capul nostru, puteam să punem murături şi compoturi, să scoatem apă cu cârligul din fântână, să facem curăţenie aşa cum puteam noi, să facem larmă şi să ne ascundem în podul casei fără să fim certate. Bunicul Traian a avut mai multă carte, a fost suplinitor la şcoală, o vreme, dar nu-i ajungeau banii ca să întreţină cinci prunci, aşa că a trebuit să ducă greul în fabrici. Atât la casa noastră, cât şi la bunicii de care am amintit, nu erau zile fără oameni care să treacă pragul casei zi de zi.
Mai târziu, când am învățat să scriu, „înainte de vreme”, cum ar zice mama, pentru că voiau să mă dea la școală mai târziu, însă nu au învins cu mine și după o bătaie memorabilă (ruptă din rai), m-a îmbrăcat cu una din uniformele surorii mele, care era cu vreo două numere mai mare, mi-a pus în spate un ghiozdan vechi și obosit și între suspine m-a dus la școală. Săraca mamă, a vrut să mă scutească de greu măcar un an pentru că eram mică și prea slabă pentru vârsta mea, dar în aceea toamnă am plâns cel mai convingător, așa că am ajuns în prima bancă fără să fiu înscrisă la școală.
„Mama”… un cuvânt cu greutate. Unii spun că-i semăn ei, alţii că aş semăna cu buna Parmina, pentru că am nişte aluniţe identice cu ale ei, dar pentru că sunt roşcată, bunicul Florè îmi spunea: „Nu samini cu nici una, tu eşti ca şi străbunica Gluber Ana, numa ea o fost aşa la păr”. Părinţii mei sunt oameni simpli, care au terminat un liceu şi o şcoală de meserii. Tata lucra la Zalău, la o benzinărie şi îl vedeam mai puţin pe acasă, dar când era acasă ştia să ne alinte şi să ne facă daruri de care ne bucuram nespus. Mama, Emilia, era maestră şi instructoare în croitorie. O femeie cochetă, mai severă cu noi, dar toate aveau un scop şi noi ca şi copii nu l-am priceput atunci. Mai târziu i-am mulţumit pentru educaţia dată. Era abonată la revista „Femeia” şi o dată a fost invitată la un radio. Știu că Nadia a fost responsabilă să găsească postul şi să stăm cuminţi să o ascultăm. Era pricepută tare în ceea ce făcea şi purta ţinute elegante pe care şi le făcea singură, inspirată din reviste de modă ale acelor vremuri. Ştiu că avea pantofi din piele făcuţi la comandă, asortaţi cu hainele pe care le purta. Despre mama şi altoirile pe care ni le aplica o să povestesc într-o carte separată.
Nu eram un copil „blăstămat”, cum ar fi zis bunica Parmina, dar până să mai cresc nu am înţeles niciodată de ce nu mi-au dat şi mie la serbările de sfârşit de an un rol de prinţesă, de zână, de fată de împărat, măcar o dată. Mi-am răspuns singură, prin liceu, la întrebarea asta, amintindu-mi de tovarăşa învăţătoare (care după soţ era neam cu tata, „de-a lui Moldovan”, vânător şi brigadier la CAP) care nu avea cum să dea astfel de roluri unei copile cu tunsoare băieţească, toată pistrui, cu bucle neîmblânzite şi căreia îi vedeai emoţia de departe, trădată de roşul obrajilor. Nadia şi prietena mea cea mai bună din toată copilăria, Simona, aveau înfăţişarea potrivită pentru aceste roluri şi le adoram.
După patru clase făcute în sat, am făcut naveta în Cehu-Silvaniei ca și toți copiii din împrejurimi, astfel că orăşenii ne numeau „navetişti”. Parcurgeam şase kilometri pe zi în grupuri mari de prunci şi era o veselie totală, mai ales iarna, când mergeam cu săniile şi le lăsam la prima casă de la intrarea în oraş. În sălile de clasă orele începeau cu imnul național – „Trei culori cunosc pe lume”, asta până prin clasa a IV-a, așa că, în taină, părintele din sat ne aduna la biserică o dată sau de două ori pe săptămână, pentru a sădi în noi bunătatea şi crezul. Aici s-a născut în mine curiozitatea, încercarea și provocarea de a scrie.
Părintele Șoptică era de o blândețe și un har preoțesc pe care nu l-am mai regăsit. Arăta ca un sfânt și împrăștia toată blândețea și dragostea lui prin modul în care ne povestea frânturi din Biblie. Uneori aducea cu el și o chitară, astfel că raiul era aievea în biserica din lemn, acum declarată muzeu. Așa s-a născut rima pentru mine: pe o bancă din biserică și lăsată să vadă lumina într-un maculator. Părintele mi-a ușurat drumul spre „Cântarea României”, unde m-au pus să recit în fața oamenilor, deși copiii de la oraș erau mai bine pregătiți și nu de puține ori ne priveau altfel. Faptul că eram de la ţară nu m-a încurcat niciodată, dimpotrivă, însă ca şi copil în clasa a VII-a, cred, am obţinut la olimpiada de limba şi literatură română aceeaşi notă cu Marta (care în liceu mi-a devenit colegă de clasă şi prietenă) – comandanta de unitate a şcolii. Ea era în prima clasă, desigur, şi datorită rezultatelor deosebite a fost mereu reprezentanta şcolii la judeţ şi mai departe. Conducerea şcolii a considerat că ea trebuie să ne reprezinte şcoala şi în acel an. N-am înţeles niciodată de ce nu ne-au lăsat pe amândouă, dar ştiu că nu a fost drept.
Doamna Stroiescu, profesoara mea preferată din gimnaziu, a ştiut să mă consoleze şi domnul diriginte Ardelean m-a lăudat la clasă, aşa că a trecut. Profesoara de limbă franceza, doamna Vida, mi-a zis după prima serbare de mare anvergură (cu scenă și spectatori) că trebuie să fac ceva legat de poezie în viață. Mi-am amintit asta în studenție, întâmplător, când mă trezeam în librării prin Cluj răsfoind cărți cu poezii în loc de cărți de drept, eu urmând această facultate.
În liceu am participat la câteva cenacluri literare, dar eram la un profil real şi din fata olimpică, datorită unei neînţelegeri între profesorul de matematică şi tatăl meu, în clasa a IX-a am fost corigentă la matematică. Asta a fost trauma vieţii mele. Eram în clasă doar vreo cinci navetişti, printre care și pruncul popii din Motiş, Cirprian (Scurtu, cum îl știe lumea) cu care am trecut de corigenţă. Ruşinea a fost pe măsură. Ai mei au zis că nu-i musai să plece toţi tinerii din sat şi că o să facă în așa fel încât, cumva, să-mi ia nişte oi sau capre, să mă descurc în viaţă. Sigur că asta m-a ambiţionat şi mai mult, dar la matematică n-am reuşit să demonstrez că mă pricep decât la bacalaureat, când domnul Mândru nu a mai avut niciun cuvânt de spus.
Primele poezii, ca orice tânără îndrăgostită, le-am răstignit în scrisori în anii studenției, când zborul era firesc și inima-și dicta notele înalte; când palmele mele și-au găsit îngemănarea potrivită alături de Călin (fila mea de poveste) scrisul și-a mai odihnit pașii, lăsând urme mai rare pe foi volante. Mai târziu, devenind mamă, m-am dedicat întru totul copilei mele, Oana, care mi-a amintit la un moment dat că scrisul îmi face bine. Așadar am reluat poezia. Care mă aștepta…
În forfota internetului, prin 2018, mi-am creat o pagină de revistă numită „Poezie”, unde și azi mă iscălesc. Tumultul „literaturii de monitor”, cum o numește un prieten drag, care nu este adeptul acestui dezmăț literar, m-a făcut să fiu părtașă la două antologii ale editurii „eCreator”, sub oblăduirea domnului Ioan Romeo Roșiianu: „Visul copilăriei” și ”Poezie cu Izoleta”. În același an, 2020, revista „eCreator” mi-a făcut publice câteva poezii.
Aș putea numi anul 2020 anul antologiilor, în ceea ce mă privește, deoarece la scurt timp am acceptat invitația „Poeziei ca spectacol” de a publica în alte două antologii și în revista „Inimă de român”, alături de mulți poeți, sub îndrumarea domnului Sorin Dumitrache. Antologia mea de suflet este „În zbor pe aripi de vers”, în brațele căreia editura „Eurostampa” din Timișoara a reunit prieteni virtuali cu care mă mândresc. Înrudirea cu acești poeți se datorează unei pagini de poezie numită „Poezia noastră”.
Visul de a scoate o carte de autor s-a adeverit în vara anului 2021, când am debutat cu volumul „Margini de zbor”, întrupat la editura „Armonii Culturale”. Ca o fortăreață în postfața cărții mele, domnul Gheorghe A. Stroia asociază cartea mea cu o clipă de poezie încremenită între două bătăi de aripi. La îndeplinirea acestui vis au pus umărul oameni dragi mie: Lucian Dumbravă, Daniel Olah și Vali Iurașcu.
Al doilea volum de poezii îl voi numi „O bluză din tercot”, asta pentru că poezia cu acest titlu e una dintre preferatele mele. Dacă mă întrebaţi ce înseamnă scrisul pentru mine, o să vă răspund că e ca o boală de care mă vindec cu fiecare poezie aşternută pe hârtie.
—————————————-
Anca Ioana IACOB-GAIIDOȘ
Sălaj, 25 februarie 2022
