Îmi încep povestea – căci poveste este – cu „A fost odată…”, fiindcă de când mă știu, am iubit basmele. Deși nu mi-a povestit nimeni vreuna până n-am învățat alfabetul și mi le-am citit singură, știam, habar n-am de unde, că există Feți-frumoşi și prințese. Ei bine, n-aveam nicio îndoială că eram eu însămi o prințesă în devenire. Decât să-mi vină vremea măritişului, să mă găsească Făt-frumosul meu și gata! Ehei, asta până când să înțeleg că viața le tocmeşte după un tipar al ei și uneori fără măcar să-ți ia măsurile. Numai ce te trezeşti că porți o poveste ba prea largă, ba prea strâmtă, și puțini sunt cei care-şi găsesc confortul în povestea proprie.
Mi-a plăcut școala, mi-am adorat învățătoarea și apoi profesorii și eram elevă bună. Dacă m-ați fi întrebat atunci care era materia mea preferată, nu știu ce-aş fi răspuns, dar azi aș zice că româna, cu literatură și gramatică deopotrivă. Aveam un profesor, domnul Stan Lazăr, care ne vorbea despre scriitori, poeți și operele lor cu atâta pasiune, și ne citea fragmente din romane sau poezii cu așa talent și emoție-n glas, că mă topeam cu totul și nu mă mai săturam ascultându-l. Atunci am prins drag de lectură, visam și mă credeam capabilă să devin scriitoare. Bun, asta la orele de română, căci la istorie mă imaginam eroină, la desen, pictoriță, la sport, Nadia Comăneci, la biologie, cercetător sau ceva de genul ăsta, la matematică… hai să nu exagerez și să-ntind sfoara!
Până să vină vremea liceului m-am imaginat în toate meseriile posibile, fixându-mă într-un final pe actorie. Însă oricât eram de îndrăgostită de Vladimir Găitan, Sergiu Nicolaescu, Ion Caramitru, Ion Dichiseanu, Iurie Darie și alți vreo sută de actori, n-a fost să fie. Așadar după liceu am colindat de colo-colo, din spital în întreprindere, din birou în birou, de la o slujbă la alta fără să-mi găsesc locul, fără nicio satisfacție, mereu în așteptarea unei întâmplări, a unui miracol, a unei idei geniale, a nici eu nu știu ce. Anii au trecut. Cu iubiri, cu decepții, cu decizii (mai ales greşite), cu muncă multă și epuizantă, cu ceva bucurii și cu lacrimi și am ajuns la ziua când în sfârşit am stat de vorbă cu mine. Poate pentru că fetița mea Eleni, singura mea comoară, crescuse, plecase la studii și că rămăsesem singură și deprimată.
Ce-am făcut în viață? Ce-ar fi trebuit să fac? Ce-i de făcut de-aici înainte?
Pasiuni! Hai, caută, gândeşte-te, că viața-i numai una! Ce ți-ar fi plăcut, ce-ai fi vrut să faci dacă n-ai fi fost obligată să te zbați pentru supraviețuire? Să scriu… mi-am răspuns timidă. Ce vorbești mai fată?! (Nu mă simțeam și nici azi nu mă simt femeie, ci o fată tânără și mereu dezorientată). Ca să scrii îți trebuie talent! Na! Cu asta mi-am închis clanța. Citeam! De optsprezece ani de când venisem în Franța, citeam în franceză ca să-mi ameliorez vocabularul şi gramatica. Apoi am dat de poeți români pe facebook, poeți pe care nu-i cunoşteam și ale căror versuri mă tulburau profund. Uite, dacă i-aş traduce și le-aş publica versurile în Franța, n-ar fi și asta tot un fel de-a scrie? Unde mai pui că aş participa și la promovarea literaturii române contemporane! Ideea care la început mi s-a părut fantasmagorică, se înțepenise într-un colț de creier de unde mă tot zgândărea sâcâitoare. Nu mi-a dat pace până n-am luat-o în serios. De cine să mă iau mai întâi? Păi uite, de poetul Ionuț Caragea de exemplu, că tot ești plină de admirație față de poemele lui!
Îi fac o propunere. El ezită. „Trimiteți-mi ceva, de probă”, zice. I-am trimis o poezie tradusă. „Văleu, prea multe greșeli!”, răspunde poetul, căci trăind câțiva ani buni în Quebec știa franceza. Ce rușine pe mine, nici nu vă închipuiți! Logic ar fi fost să mă retrag cu coada între picioare, dar eu am insistat: că să vedeți, că m-am grăbit, că asta era de joacă, și dă-i și luptă până l-am convins. I-am tradus un prim volum de poezii pe care marele, regretatul Constantin Frosin l-a corectat. Mare surpriză și bucurie când această carte a fost recompensată cu premiul François-Victor Hugo de către Societatea Poeților Francezi! Phii, parcă l-aș fi apucat pe Dumnezeu de-un picior, așa mă umflam în pene!
Au urmat alți autori, alte traduceri, alte volume, fiecare din ele fiindu-mi dragi ca și cum ar fi fost ale mele. Încet-încet, dar în scurt timp, mi s-a făcut poftă să-mi văd numele pe coperta unei cărți scrise de mine. Am publicat în 2019 primul volum de poezii. Slăbuț, după părerea mea azi, deși editorul nu-i de acord cu mine. Nesatisfăcută, mi-am zis că poate-s mai îndemânatică cu aforismele. Această micuță carte a primit premiul pentru creație de la Fundația „Naji Naaman” din Liban. Nu, nu era de-ajuns! Visam la ceva deosebit, o adevărată operă, o carte de zile mari. Hai mă, ce naiba, că doar nu-i peste puterile tale! Un roman? Da, asta-i! Aveam povestea gata coaptă – viața mea, care nu-i din acelea banale, am avut eu grijă s-o umplu cu pățanii.
Am scris cele vreo 240 de pagini în doar două luni. Și ce rău îmi pare! Simt că putea ieși ceva mult mai grozav dacă nu mă grăbeam. Evident, n-am pretenția să urc până la nivelul divinului Cioran, Houellbeq sau Cărtărescu, dar măcar până la gleznele lor, altfel nici n-are rost, e risipă de hârtie! Totuşi mi se publică poezii în reviste din România, Canada, Israel și Franța. Nu le voi enumera, pentru ca nici nu le țin minte pe toate, nici nu vreau să vă plictisesc.
Criticul Jean-Paul Gavard-Perret, poeta Marine Rose, poetul și scriitorul Thierry Moral îmi semnează prefețe și cronici elogioase. Egoul meu măgulit îmi impune să continui. Mă întorc la poezie, iar acest nou volum mi-e răsplătit cu premiul II „Wilfrid Luca” de către Societatea Poeților și Artiştilor din Franța. De ce numai premiul II? Ce, numai atâta poți? Ia-o de la capăt! Concentrează-te, controlează-te, antrenează-te, că ăsta-i doar începutul!
Da, fiecare rând, fiecare pagină, fiecare carte e un nou început, o nouă aventură în care mereu căutăm să ne autodepăşim. Nu că scriu, sau scriem pentru recompense, dar vedeți și voi că cititorii sunt o specie pe cale de dispariție, nu se mai stă la coadă, nu se mai bate nimeni pentru cărți, aşa că ne rămân premiile -– un imbold, o încurajare, o confirmare că te afli pe drumul cel bun. Adevărul este că și fără ele tot aș scrie. Zău dacă mă simt în stare să mai fac altceva! De fapt nu-i chiar exact. Nu mă limitez la scris și tradus. Vă fac o confidență și v-aş ruga să păstrați deocamdată secretul: tocmai sunt pe cale să-mi creez o editură aici, în țara mea de adopție. Poate că până să citiți aceste rânduri ea se va fi născut deja. E un mijloc în plus de a rămâne în preajma cărților, a autorilor, a cuvântului atotputernic. Cuvânt din care se țese povestea unde aş putea fi, de ce nu, şi prințesa visată!
Cineva mi-a reproşat odată că public numai în Franța şi nimic în România (exceptând traducerile). Am pregătit deci câteva cărți cu care îmi voi marca „întoarcerea în țară”, o întoarcere simbolică, dar plină de emoții. Ele vor fi publicate pe rând şi în timp, ca să-mi prelungesc plăcerea reîntâlnirii cu voi, frații și surorile mele.
Credeți-mă, scrisul e o muncă de Sisif, nu pentru brațe, ci pentru minte. În schimb cititul e tot ce poate fi mai benefic pentru om și la îndemâna oricui. Te îmbogățeşte, te învață, te destinde, te poartă în lumi și timpuri nebănuite… Aşa cum în copilărie basmele ne transformau în Feți-frumoşi și prințese, în eroi curajoşi capabili să mute munții din loc, în personaje unice și perfecte. Vă propun să ne dăm întâlnire între paginile unui astfel de Rai și să trăim împreună, fericiți, până la adânci bătrâneți…
Şi-am încălecat pe-o şa…
Nu plecați, că va urma!
———————-
Amalia ACHARD
Limoges, Franța
7 februarie 2022
