Prin 1964-1965, eram elevă la Liceul Cuza-Vodă, din Huși. La vremea aceea, azi de tristă amintire, la serbările școlare, erau la modă montajele literare. Din lucrările mele scrise, teze sau lucrări de control, profesorul de limba română observase că am cursivitate în exprimare, că mă slujesc așa cum trebuie de cuvinte, că uneori, cu voia, sau fără voia mea, le aranjez în versuri. De aici și până la „începuturile mele literare” nu a mai rămas decât un pas. Pentru următorul montaj literar am fost solicitată să scriu versuri pe o anumită temă. Dacă îmi amintesc bine, era ceva legat de răscoala țărănească din 1907. Am scris câteva strofe și mi s-a spus că se simte în versurile mele influența lui Tudor Arghezi. Cât de flatată m-am simțit în urma aprecierii primelor mele strofe! Drept urmare, profesorul meu de limba română, domnul Mihai Cărăușu, m-a sfătuit să mai scriu și alte poezii. Am primit cu oarecare reticență acest sfat. Nu eram pregătită pentru a-mi asuma actul creației.
Cu părinți absolvenți de patru clase primare și împovărați cu grija creșterii celor cinci copii din familia noastră, evident, nu aveam o bibliotecă acasă, ci doar câteva cărți primite de mine și de frații mei drept premii sau mențiuni, la sfârșit de an școlar, „pentru rezultate bune la învățătură și purtare”. Mergeam săptămânal la biblioteca liceului, până într-o zi, când am reușit s-o enervez pe bibliotacară, cu pretențiile mele. I-am cerut „Piciul” lui Alphonse Daudet. Ocupată până peste cap cu servirea altor colegi de liceu, care returnau și împrumutau alte cărți, m-a repezit: „Dar tu nu poți lua, ca și ceilalți elevi o carte de pe raft, apoi să vii cu ea la mine să te înregistrez?! N-am timp de «Piciul» tău!”. În ziua aceea am renunțat. După vreo săptămână, într-o pauză, mă trezesc, pe neașteptate, cu doamna bibliotecară Filipescu, îndreptându-se spre mine și având în mână o carte. Era cartea pe care mi-o doream. „Piciul”! Bag eu de seamă că doamna avusese oarece remușcări pentru felul în care mă tratase la ultima noastră întâlnire…
Dar, nu știu cum, profesorul nostru aflase de întâmplarea de la bibliotecă și, pentru că nouă, celor care tocmai participasem la etapa regională a olimpiadei, ne acorda un strop mai multă atenție decât celorlalți, s-a hotărât să ne pună la dispoziție propria bibliotecă. Se gândea că așa ne vom găsi mai ușor cel puțin o parte dintre cărțile pe care doream să le citim. Împreună cu două colege de clasă, care, asemenea mie, se hotărâseră să se pregătească pentru filologie, i-am trecut pragul casei de două sau trei ori și am primit de la domnul profesor cărțile necesare pentru niște presupuse viitoare filoloage. Îmi amintesc și acum camera spațioasă, cu doi pereți acoperiți cu rafturi până aproape de tavan, pline cu cărți frumos aranjate. Nu-mi amintesc însă deloc cum au reacționat colegele, dar eu am rămas, la propriu, cu gura căscată. Ne-a dat cărți, le-am citit și le-am returnat, mulțumindu-i. Apoi am descoperit biblioteca orășenească, o bibliotecă bogată, cu cărți pentru toate vârstele. Citeam mult, în special din literatura română, din cea franceză și din cea rusă. Mă împrietenisem cu Sadoveanu, Cezar Petrescu, Camil Petrescu, Coșbuc, Alecsandri, Labiș, pe de o parte, iar pe de altă parte, cu Victor Hugo, Molière și Balzac, dar mi-au plăcut și cărțile lui Fadeev, Dostoievschi, Arcadie Gaidar, Mihail Șolohov și mulți alții.
De citit, citeam, de scris, nu prea. Doar, în joacă, mai așterneam câte un catren pe faimoasele „oracole” ale colegilor, în ultimii ani de liceu. Am terminat studiile liceale, am absolvit și Facultatea de Filologie a Universității „A. I. Cuza” din Iași, m-am căsătorit în 1972, am născut, crescut și înșcolat, împreună cu soțul meu, doi copii, un băiat și o fată, astăzi, oameni în deceniul al cincilea al vieții lor, cu copii mari, la rându-le. Viața și-a urmat cursul și am devenit bunică, înainte de a mă pensiona, pentru primii trei dintre cei patru nepoți. Apoi m-am pensionat și am devenit un fel de Ion Creangă pentru Eliza, cea mai mică dintre nepoți, căreia îi istoriseam tot felul de întâmplări din copilăria mea și a fraților mei. Rememoram și retrăiam, alături de „draga bunii”, bucurii mai mari sau mai mici, din vremuri de mult apuse. Dar această minunată perioadă din viața mea a luat sfârșit, odată cu descoperirea jocurilor pe telefon sau laptop de către cea mică. Poveștile mele nu mai aveau atâta farmec. Mă simțeam cam inutilă… și cu prea mult timp liber la dispoziție.
În ceasurile de răgaz, mă năpădeau amintirile, precum buruienile care luau cu asalt straturile cu legume din grădina noastră. Ceva fără nume se ivea la orizont. Cum, între timp, luam parte la un cenaclu online, gustul pentru literatură mi s-a redeschis. Așa că, în 2015, luasem deja hotărârea de a continua ceea ce începusem în liceu, adică să scriu. Și stiloul meu, căruia între timp i se uscase bine cerneala, nemaifolosindu-l, a prins aripi, zburând pe deasupra colilor, albe de teama că aș putea să le stric tenul cu cine știe ce prostioare. Dar nu au fost prostioare, ci poezioare. S-au liniștit și s-au lăsat îmbrăcate cu sute de versuri, când mai bune, când mai puțin bune, dar sincere, izvorâte din preaplinul sufletului meu, însetat de frumos și îndrăgostit de poezie.
Pentru că iubirea era ceea ce mă menținea pe linia de plutire, cu câțiva ani înainte de a împlini 70 de ani, m-am lăsat pradă acestui etern sentiment. Îmi iubeam nepoții, copiii, prietenii, cărțile din bibliotecă, florile din grădinița casei noastre și, pe toate acestea, nu am încetat să le iubesc și astăzi. Din această nemărginită iubire, s-a născut primul meu volum de poezie, pe care l-am intitulat „Dragoste târzie” (Editura Mirton, Timișoara, 2017), la sugestia redactorului meu de carte, poetul timișorean Eugen Dorcescu. Mulți dintre cei cărora le dăruisem volumul de versuri, dar care nu prea cred că au avut curiozitatea să-mi citească poeziile cuminți, erau ușor scandalizați de titlul cărții, care, de fapt, era sinonim cu cel al unei poezii. Cartea, fiind destul de grosuță (306 p.), nu i-a tentat, dar mă întrebau, mai în glumă, mai în serios, de cine mă îndrăgostisem la anii mei, de mi-am numit astfel cartea (de parcă dragostea ar avea ceva cu vârsta!). Mă reîndrăgostisem de viață și-mi cântam în vers oda bucuriei de a fi! Pentru mine, viața a fost și va rămâne mereu cea mai bogată bibliotecă, din care, „citind”, mă lăsam inspirată.
Volumul de debut a luat naștere sub auspicii fericite. Prefața i-a fost semnată de Conf. Univ. Dr. Mirela-Ioana Borchin, care, cu generozitate, a scris frumos despre cartea, pe care eu, astăzi, după cinci ani de la apariție, nu o mai percep ca fiind chiar cum aș fi vrut-o. Țin să-i mulțumesc semnatarei prefeței pentru noblețe, pentru încurajare. Pe coperta a patra a acestui volum, la sfârșitul unui scurt, dar excepțional text referitor la autoare și la conținutul cărții, și-a pus semnătura cel mai mare poet al anilor aceștia, Eugen Dorcescu, cel considerat „un clasic în viață”.
Între timp, lecturile mele au devenit mai selective, nu mai citeam chiar tot ce îmi ajungea în mână. Ele au devenit izvoare de inspirație pentru următoarele mele volume. Am pătruns cu mintea și sufletul în marea poezie contemporană, rezonând, la nivel de percepție a actului de creație, cu scriitori de prima mână, foarte talentați. La început, concomitent cu ce se citea la cenaclul online, coordonat de Mirela-Ioana Borchin, savuram poezii din volumele semnate până la acea dată de Eugen Dorcescu, Gheorghe Azap, Octavian Doclin și nu numai. Apoi, am citit mai mult din cărțile lui Eugen Dorcescu: „Nirvana. Cea mai frumoasă poezie”, „Elegiile de la Carani”, „Biblice”. Mă fascinau poemele Domniei Sale și, pe măsură ce acestea vedeau lumina tiparului și îmi erau oferite cu autograf, le citeam cu mare atenție, pentru că autorul lor devenise mentorul meu. Devenise, pentru mine, cel mai îndrăgit creator de poezie. Deopotrivă, este autorul unei proze memorialistice de covârșitoare importanță ideatică și estetică, prin cele două volume masive de Jurnal, publicate în 2020: „Îngerul Adâncului. Pagini de jurnal (1991-1998)” și „Adam. Pagini de jurnal (2000-2010)”. Consider că Eugen Dorcescu este, astăzi, un nume uriaș, nu doar în literatura română, ci și în cea universală. Stau mărturie cărțile care i-au fost traduse în limbi de circulație internațională. Pe lângă poezie, mi-am dezmierdat sufletul cu „Punctul interior”, „Celesta”, „Hermaneia”, „Apa”, volume cu proză de cea mai bună calitate, semnate de Mirela-Ioana Borchin, devenită, prin căsătorie, Dorcescu.
Între timp, am recitit, sau doar răsfoit și alte cărți, pe care le gustam cu seninătatea și înțelepciunea septuagenarei ce devenisem. Altfel, se lăsa luminat sufletul meu, altfel empatizam cu personajele, altfel și mult mai ușor descifram ce transmitea un poet sau altul, prin figurile de stil întrebuințate într-un taxt, și altfel își făcea loc metafora, în mintea mea coaptă și răscoaptă, la vârsta senectuții. Sesizam diferența între ce crezusem că ne comunică eul liric al unor poeți de mare valoare, cândva, demult, și ceea ce împărtășeau cititorului, de fapt.
Cărțile soților Dorcescu mi-au înnobilat biblioteca personală, iar pe unele dintre ele le am pe noptieră, alături de ochii și inima mea. De câte ori simt nevoia să-mi bucur ființa cu gânduri, imagini și expresii înțelepte, deschid o carte sau alta și citesc, până când mă ia în brațe „moș Ene”. Dacă mă gândesc bine, eu am avut doi mentori celebri, nu doar unul. Nu-l pot uita nici pe dascălul meu din liceu, care a văzut în mine un potențial izvoditor de vers și proză.
Nefiind foarte mulțumită de primul volum pe care l-am semnat, așa cum am spus în rândurile anterioare, am decis să citesc poezie, cât mai multă poezie, pentru a-i pătrunde și dezlega, pe cât posibil, resorturile, tainele. Poemele dorcesciene le-am citit și le citesc și astăzi, cu predilecție. Numai citind, cu pixul și carnețelul pentru notițe, la îndemână, am avut curajul să public al doilea volum de poezie, PRIMUL ȚIPĂT, care a apărut în anul 2020, la Editura Hoffman, din Caracal. Despre acest volum au publicat cronici literare Silvia-Gabriela Almăjan și Marian-Cătălin Ciobanu, din scrierile cărora citez: „Volumul se dechide cu o prefață, intitulată «Despre țipăt și poezie», scrisă de Mirela-Ioana Dorcescu, în care apare mărturisirea: Doamna Mariana Pâșlea este un poet genuin. Talentul ei nu putea fi înăbușit. Dovadă că, până la urmă, a răzbit la lumină (…) Regăsim în poezia Doamnei Mariana Pâșlea sentimente pure, etalarea gingașă a trăirilor, viață intens trăită, cu bucurii și neajunsuri, cu zâmbete și lacrimi, cu seninătatea vârstei și înțelepciunea ei, cu teamă de necunoscut. O poezie care mângâie, alină, și care îndeamnă cititorul să aprecieze viața mai presus de cuvinte, să simtă fiecare rază de soare, fiecare «strop de viață»”. (S-G. A.)
Din cronica literară semnată de Marian-Cătălin Ciobanu, intitulată „Primul țipăt și forța feminină”, citez: „În subsidiarul poemelor, se poate lesne observa nefericirea care este amplificată de ecourile semnelor thanatice: «Strident răsună azi la poarta noastră/ Bătăi dinspre apus» (Apus); «ele se-aud mai tare și la geam» (Ibidem); «Visez un prea trist lințoliu (o fi vis premonitoriu?)» (Mă îmbie); «Chipul mi l-am păstrat,/ e-acum chircit,/semn clar al drumului/ spre asfințit» (Alungă, Doamne!); Conjugat sub imperativul acelui-tempus irreparabile fugit-vergilian, universul liric al Marianei Pâșlea simte și percepe trecerea timpului care «te poartă pe-a lui aripă»: «Bidiviu neîmblânzit,/ Timpul nu stă-n loc o clipă,/ Ori ești trist,ori fericit,/ Te poartă pe-a lui aripă (…) Doar o clipă se-odihnește,/ La vremea copilăriei,/ Prea grăbit ca să te-alunge/ Înspre vămile pustiei» (Timpul). Ce viclean și bătrân este timpul, l-am auzit, odată, murmurând, pe Eugen Dorcescu!” (M-C. C.)
În aceeași perioadă cu alcătuirea volumului despre care am făcut vorbire mai sus, mi-am cercat pana și în proză. Urmarea? Ieșirea de sub tiparul Editurii PIM, din Iași, a volumului de proză scurtă „Cioburi de viață”. Despre această carte au scris cronici literare Eugen Dorcescu și Mirela-Ioana Dorcescu, membri ai Uniunii Scriitorilor din România, autori a mii de pagini de literatură adevărată. Citez din cronica literară „Marea evadare” a lui Eugen Dorcescu, publicată în „Confluențe literare”, ediția nr. 3580, din 19 octombrie 2020:
„De câteva zile citesc și recitesc o foarte frumoasă și originală carte de proză scurtă, construită pe tiparul de strălucită tradiție (și de mare dificultate) instaurat de geniul povestirii rememorative românești, Ion Creangă. Cartea se numește «Cioburi de viață», a fost publicată, în acest an, la Iași, în Editura Pim și aparține Doamnei Mariana Pâșlea (…) Sub aparența lor calmă și bonomă, dincolo de succesiunea lor filmică, micro-povestirile ce constituie substanța cărții ascund un orizont extins și o profunzime nebănuită. Ele comunică și dincolo de sensul prim al enunțului, trimit gândul și simțământul cititorului la înțelesuri ample, ce țin de neliniștile, speranțele, angoasele ființei”.
La fel de frumos, dar într-un alt registru, scrie și Mirela-Ioana Dorcescu despre aceast volum de proză scurtă, într-o cronică publicată în „Confluențe literare”, ediția nr.3631, din 9 decembrie, 2020, intitulată „Cioburi din paharul vieții”: „Acest procedeu, de mimare a glumei la suprafață și de potențare a melancoliei în adânc, devine predilect. Și captivează. Mărește ecartul emoțional. Ține atenția/curiozitatea trează. Cutremură. Fiindcă se așază, inspirat, sub semnul timpului distrugător, care ne… pulverizează, în cele din urmă. Cum poți trăi cu gândul morții tot mai apropiate ?!… Autoarea găsește o soluție… temporară. Revine la formula lui Ion Creangă. Întorcând spatele viitorului. Și întorcându-se mult în trecut. Înainte de orice gând al răului, înainte de orice experiență a morții” (M-I. D.).
Când am considerat că în inima mea zăceau neîmpărtășite cititorului alte sute de gânduri și trăiri, cu care viața m-a încercat, am decis că e vremea să joc în continuare acest joc plăcut, de-a poezia. Așa a luat naștere cel de-al patrulea volum de autor, al treilea de poezie, pe care l-am și intitulat „De-a poezia”, pentru că în acea perioadă simțeam că pot scrie lejer, ca și cum m-aș juca, asemenea unui copil. Cartea s-a bucurat de succes și m-au bucurat referințele critice făcute la adresa acestui volum de poezie. O prefață de Silvia-Gabriela Almăjan înnobilează primele pagini. Îmi permit doar un scurt citat din acest minunat text: „Poezia este «o gamă largă de sentimente» ascunse bine. Ținta lor rămâne necunoscută. Nici poetul însuși nu reușește întotdeauna să o cunoască. Scrisă «noaptea înspre zori», e hrana sufletului, e puterea de a continua, de a înțelege viața în toată complexitatea ei:
„Și poezia prinde
contur și clar mesaj,
iar eu o simt prea bine
cum poartă în siaj
un gând, o-ncurajare
pentru acela care
descoperă, în versul
scris noaptea, înspre zori,
alin, stare de bine
și-un vag miros de flori”.
Au mai scris despre această carte și Anișoara-Violeta Cîra („Mă uit într-o oglindă și mai vorbesc cu mine”), și Ana-Maria Radu, care semnează un scurt text pe pagina a patra a volumului. Citez din Anișoara-Violeta Cîra: „Diversitatea sentimentelor, ce se strecoară în discursul liric, îndeamnă la visare, la bucurie, la trăiri intense. Dar în ciuda tonului șăgalnic, majoritatea poemelor sunt despre adevărurile vieții. Anotimpurile dobândesc conotații speciale, pimăvară, vară însemnând tinerețe, iar toamna (cu ploi bacoviene), sau iarna sugerează bătrânețea (…) Poezia banalului e ridicată la rang înalt. Ea se adresează atât copiilor, cât și cititorilor maturi. Cuvintele își revendică dreptul la viață, năvălesc asupra autoarei, o determină să scrie: «Mă iau cuvintele cu-asalt,/ Dreptul cerându-și-l la viață» (…) Doamna Mariana Pâșlea are cultură literară și folosește intertextualitatea cu ușurință, pentru a-și situa poezia într-o tradiție onorabilă: «Prea matinale ispite/ Mă-mboldesc în zori de zi,/ Din cuvinte potrivite,/ Să izvodesc poezii»”.
Ana-Maria Radu: „Binecunoscutul motiv al oglinzii, simbol al cunoașterii de sine, al înțelepciunii, este prezent în câteva poeme din acest volum, semn că eul liric este preocupat să privească în ochi adevărata esență (Dialog; Plâng cuvintele). Poezia autoarei este o monografie a sufletului, o poezie vibrând de emoția izvorâtă din trăiri adânci”.
Dacă mă raportez la marea, la adevărata POEZIE, recunosc sincer că mă încearcă o umbră de tristețe și un ușor disconfort la gândul că nu scriu cum aș vrea, că versurile mele încă șchioapătă. Le citesc, mi-e milă de ele și mă gândesc să fac eforturi mai susținute pentru a le îmbrăca în haine mai elegante. Dar esența, miezul lor, viața lor sunt de cea mai pură autenticitate. Scriu despre ce simt, ce trăiesc, ce doresc, ce iubesc. De asta sunt sigură. La ieșirea primului volum, „Dragoste târzie”, mi-am îmbolnăvit de curiozitate câteva vecine, care, roase de neliniște, m-au întrebat, voalat, cine-i dragul meu, despre care scriu poeme. Le-am răspuns că e omul bun, frumos la suflet, altruist și veșnic îndrăgostit, pe care l-ar ține la suflet orice femeie, fie ea poetă sau nu. Nu are un nume. E manierat, sensibil, gata să dea o mână de ajutor și să așeze o sărutare castă pe fruntea senină sau îngândurată a unei doamne. Au zâmbit neîncrezătoare. Dar asta e problema lor, nu a mea!
Eu am continuat să scriu și să trimit versuri, eseuri, cronici literare la reviste online sau print. Am avut bucuria să le regăsesc în „Arcadia”, Almăjul”, Bozoviceana”, Confluențe literare”, Armonii culturale”, „Melidonium”, „Alternanțe” (München), „Bumerang” (Sydney) și altele. M-a încântat și prezența scrierilor mele în antologii sau almanahuri.
Întrucât sunt membră a Ligii Scriitorilor din România, Filiala Banat, din 2020, am fost solicitată să trimit câte ceva la revista Ligii. Îi aștept cu multă nerăbdare ieșirea din editură! Sper să ajungă și la mine, pentru a mai bifa o bucurie în agenda sufletului meu. De aproape un an sunt „eleva” unei Școli de literatură online: „Școala de literatură «Eugen Dorcescu 80»”. La această „școală”, fără catalog și note, avem parte de cele mai bune cursuri despre redactarea unei cărți, despre viața și activitatea literară a unor poeți sau prozatori celebri, cu care, într-un fel sau altul, cei doi PROFESORI ai noștri, soții Mirela-Ioana Dorcescu și Eugen Dorcescu, au interferat. Sunt cursuri de la care nu aș lipsi pentru nimic în lume. Chiar dacă numărul anilor mei e foarte mare, ascult și învăț. Învăț, să știu, să aplic ce-am aflat în viitoarele încercări literare. Cele două personalități ale culturii române, prin maniera lor, lipsită de ostentație, de a ne instrui, ne dăruiesc lunar câte două-trei ore de înălțare sufletească, de confort spiritual. Impresionant discursul lucid al lui Eugen Dorcescu, pe care zilele trecute l-am sărbătorit cu prilejul împlinirii unei vârste frumoase, rotunde, cum rotundă și desăvârșită este și opera Domniei Sale, despre care s-a scris mult și se va mai scrie. Emoționante ne sunt și minutele în care Poetul ne recită din poemele sale, mai noi sau mai vechi. Ne uimește cu memoria, dicția, tinerețea spiritului de care dă dovadă acest mare creator de Poezie.
Nu cred că vom primi diplome de absolvire, dar vom fi mai bogați sufletește și mai fericiți, la absolvirea cursurilor. Doi dintre cursanți au debutat editorial, de când sunt la această Școală de literatură: Silvia-Gabriela Almăjan și Marian-Cătălin Ciobanu. În curând voi merge și eu cu un volum de critică și eseistică literară la una dintre editurile timișorene. Am pus la un loc, în această viitoare carte, cronicile, eseurile și recenziile pe care le-am publicat în ultimii an, am făcut cunoscută și biobibliografia mea și am adăugat citate sau scrieri întregi, care fac referire la scrisul meu. Rezultatele „elevilor” Școlii au început să-și facă simțită prezența.
M-a întrebat într-o zi o prietenă despre ce scriu, care e tematica scrierilor mele, cu precădere a poeziilor. Am rămas un minut pe gânduri… Chiar, despre ce scriu?! Și mi-am răspuns și i-am răspuns. Scriu despre Viață, cu tot ce are ea frumos sau mai puțin frumos, Despre familie (storghe), despre natură, despre emoțiile și trăirile provocate de călătoriile făcute în țară sau în afara ei, despre frumusețea unor mari orașe ale lumii. Despre Paris, Barcelona, Zürich, München, Budapesta, Belgrad. Scriu despre iubire, că, nu-i așa, întotdeauna avem ceva sau pe cineva de iubit: copiii, nepoții, frații, călătoriile, întâlnirile de suflet cu prietenii cei mai dragi și, de ce nu, de câte-o „Dragoste târzie”, pentru a le da temă de casă curioșilor.
La cei 74 de ani, pe care îi voi împlini la toamnă, îmi mai simt inima vie, mintea întreagă, sufletul capabil încă să reacționeze firesc la frumosul din natură, din existența mea cotidiană. Mă rog la Dumnezeu să mă mai rabde pe pământ, pentru a-mi mai împlini o parte dintre vise. Zic „o parte”, pentru că mai am multe, multe de tot!
Precum mărturisesc în poezia Ție, Doamne-Ți mulțumesc:
„Doamne, Ție-Ți mulțumesc
Pentru ziua asta nouă,
Chiar dacă, pe iarbă-i brumă,
Nu-i, cum aș fi vrut eu, rouă!
Pentru soare-Ți mulțumesc,
Măcar că este cu dinți,
Pentru cerul cel albastru,
Amintind de-ai mei părinți,
Ce-n privirile senine,
Ascundeau cu dibăcie
Vreo tristețe trecătoare,
Nouă, bine să ne fie!
Și Îți mai mulțumesc, Doamne,
Că iubesc și sunt iubită,
Că am riduri doar pe față,
Nu mi-e inima zbârcită!”
Și, înșirându-le eu pe toate acestea, așa cum m-am priceput, TAINA SCRISULUI meu n-a mai rămas (sper!) taină!
———————–
Mariana PÂȘLEA
Timișoara, 29 martie 2022
