Motto:
„Aș vrea să știu ce însemni, tu, al nostru dar primar –
Dincolo de miracol, de durerea și țipătul dintâi.
Aș vrea să aflu cum zboară totul pe aripi de timp –
Prin soare și raze, nori, frig și neant, nopți de nesomn.
Aș dori să aflu ce mână îndârjirea, mersul mecanic prin aer –
Într-o cronică scrisă de unii, câteodată nevăzuți, dar stăpâni.
Aș capitula, dar roata devenirii pune piedică unui sfârșit îndoit.
Datului suprem îi este interzisă cedarea, îndoiala, mersul înapoi –
Neantul e nedefinit, necunoscut; teama, un fum înecăcios, copleșitor.
Aș visa ceva ce nu există – un loc fără represiune, joc strâmb, arme –
Un pământ fără urât, minciună, trădare, rătăcire, boală planetară.
Speranța e încă vie, un război perpetuu cu neputința; o ultimă ancoră.
Aș visa să mă metamorfozez în pasăre, să zbor liber spre alte lumi –
Să mă preschimb în pană, în nor alb, în cer senin fără urme albe.
Aș vrea să îndrăznesc să întreb: Unde ești tu, Stăpâne Atotputernic? –
Să oprești răul, distrugerea, demonii lumii, frica, întunericul, sfârșitul
Ce tinde să învăluie, să ia darul suprem – uneori, undeva, sau pe vecie?
Ieri eram unici, visători, plini de visuri, azi, timorați, temători. Mâine?… –
Mâini întinse, rugătoare, mașini în univers, drum înapoi, de-a-ndoaselea?”
(Între ieri și azi)
Majoritatea pictorilor țin să-și facă autoportrete; decât să apară deformați de penelul altor confrați, mai bine să prindă ei înșiși în ton, în emoție și culoare acel ceva din unicitate. Uneori poți fi dur cu propria persoană, dar există iubire pentru ea, pentru devenirea ei, respect pentru harul primit. Pictura, prin limbaj universal, e privilegiată. Scriitura, particularizată prin limba, care, de obicei, aparține autorului prin naștere, are o poziție ingrată prin multiple fațete. Excepție, acei scriitori privilegiați care folosesc o limbă de maximă circulație.
Detalii esențiale, subiective desigur, pentru o parte din autori: un spirit ascuțit, ochi atenți la lumea din jur și, nu în ultimul rând, pasiune pentru citit – dacă nu descoperi cât mai multe realități, câți mai mulți scriitori, nu intri în lumile lor magice, rămâi un mânuitor de vorbe format în sălbăticie sau într-o lume izolată, îți închipui că vorbele au fost inventate de tine, ești unic și deții adevăruri absolute.
Lectura din plăcere, nesilită de școală prin lecturile obligatorii, sau de mama care era convinsă că numai practicând cititul îți poți dezvolta vocabularul, a fost descoperită la 12 ani datorită profesorului de română, Constantin Nilă, absolvent de I.P.3 (Institutul Pedagogic de 3 ani), pasionat de profesie și cu elanul începutului de drum. Din anii de gimnaziu, încă două prezențe emblematice: dascălul de matematică, Eugen Banașu și cel de istorie, desen, agricultură, nici nu contează materia, Nicolae Șnaider – ambii absolvenți de școală normală -, care ne-au insuflat logica, munca susținută, respectul față de semeni, adevăr și natură.
Primele cărți care s-au imprimat în memorie cu tot cu coperte au fost „Coliba unchiului Tom” și o culegere de povestiri despre Orientul Îndepărtat. Poate de aici vine optica și faptul că nu am idei preconcepute despre nicio rasă, țară, tradiții, oameni, în general. Sunt circumspectă, stau în gardă, dezamăgirile s-au adunat în timp, dar cred că există oameni buni și valoroși oriunde, doar că nu-i știm.
Incursiunea personală a început cu poezia, grație „Momentului poetic” de la radio. În cele câteva minute cât dura emisiunea, am descoperit poezia frumos scrisă, dar și măiestrit rostită de actori celebri. Cuvintele din zbor, sensibilitatea, au generat încercările dintâi. Visarea, gândurile vârstei și condeiul au fost remarcate, din moment ce s-a promis publicarea într-o revistă de cultură cunoscută, „Ateneu”.
Liceul a adus pentru doi ani un alt magister de matematică, Constantin Borș, un model în multe privințe, dar, și pentru un an, o profesoară de engleză, Maria Bârliba, care, împreună cu descoperirea literaturii engleze, a definitivat alegerea unei traiectorii. Literatura devenise în timp o pasiune și aventura a continuat. Am rămas tot timpul cititor de poezie și de proză, atât clasică, cât și modernă. Nu au trecut vreodată două săptămâni fără a citi o carte – poate în sesiuni, cazuri de boală, dar s-a recuperat în vacanțe când putea fi și cartea și ziua. Rămân recunoscătoare bibliotecilor, dar și unor librării de la care primeam înainte de ’89 cărți pe sub mână, fără preț adăugat, pe motiv de simpatie.
La începutul liceului am fost introdusă de profesorul de matematică – un pasionat și de cuvinte -, la cenaclul județean, dar, repetându-se insistențele de a compune și ceva angajat, cu tematică impusă, spre sfârșitul primei clase am dezertat din acel cerc. Nu știam cum să mai tergiversez și ce scuze să inventez pentru că nu mă puteam prezenta cu ceva care să-mi justifice prezența tolerată în acel grup.
Facultatea a adus o întregire a perspectivei și profesori care și-au lăsat o amprentă. Profesorul de literatură, Ilie Guțan, care conducea și seminariile, m-a îndemnat să scriu critică. Cu 38 ore pe săptămână, dublă specialitate, o zi de armată, ținta mediilor și a repartiției, plus biblioteci, locuitul la cămin, nu era timp și liniște pentru incursiuni extra. Visul nemărturisit a fost și a rămas proza.
Persistă convingerea că scriitorul trebuie să fie în primul rând cititor pasionat. E ca un antrenament în sport; nu exersezi, nu ești în formă, conectat. Am recitit recent „Vârsta inocenței” (Edith Warton), „Adio, arme” (Ernest Hemingway) și „Cartea fericirii” (Nina Berberova). Mi-am întărit convingerea că într-o lucrare valoroasă ai de descoperit ceva tot timpul, că aceasta rămâne vie chiar și după un secol. Prefer orice carte care mă captivează și care mă face să pun semne discrete din hârtie subțire tăiate din cataloage junk mail printre pagini pentru a le reciti. Zilele acestea, cu realități crude, neanticipate, mă urmăresc ideile dintr-o carte citită la început de an, „În țara ultimelor locuri”, de Paul Auster.
În general, orice carte urmărește un anumit fir, o idee, un subiect, dar modul de o face, filozofia, spontaneitatea scrisului dau valoare. Am încercat și experiențe contrare: ca încrezător în slova scrisă și încăpățânat care ține să ducă orice lucru început la bun sfârșit, de puține ori am abandonat o lectură. Un roman dublu omagiat la un târg de profil – despre tenebre, trăirile repetitive ale unui dezacsat, sex real sau imaginat -, citit cu îndârjire pe jumătate, a dus la o hotărâre: timpul te ceartă de îl irosești, e irepetabil. Lectura trebuie să fie o descoperire și o încântare, nu un război de voință dus cu tine însuți.
Cariera și familia, nevoia întregirii venitului în vremuri tulburi, au dus la amânarea unor visuri și îndepărtarea lor. Ca șefă de promoție și o perfecționistă defectă am privit profesoratul ca pe o menire, o pasiune; nu am mers la muncă cu gândul la leafă, cu revoltă față de atitudinea societății post ’89 față de școală, ci cu dragoste pentru copii și cu gândul la devenirea lor. Ca țel nemărturisit a fost acela ca niciun elev să nu poată spune mai târziu: „Viața mea ar fi fost altfel, dacă X și-ar fi făcut datoria.”
Am avut șansa de a participa la proiecte europene și la multe conferințe organizate de edituri străine cu profesorii de limba engleză. Aceasta a însemnat experiențe în plus, deschidere și o altă viziune. În decembrie 2017, mi-au fost acordate de Inspectoratul Școlar Județean Neamț „Trofeul «Domnu’ Trandafir» în semn de aleasă prețuire pentru rezultatele de excepție obținute în activitatea didactică” și „Diplomă de excelență pentru contribuția adusă la educarea și formarea tinerei generații și pentru poziția remarcabilă obținută în galeria dascălilor școlii nemțene”.
La începutul ultimului deceniu al secolului, deja trecut, am scris un prim roman, dar rezultatul nu a fost cel dorit. Totul trebuia să dospească, stilul să aducă puțină ironie, vivacitate. O vacanță de vară și un roman în limba engleză căzut întâmplător în mână, cu un paragraf despre autoare pe coperta doi, m-au făcut să gândesc că niciodată nu e prea târziu pentru un început. Așa a apărut în 2017, cu încurajări susținute din partea a două persoane apropiate, „Realitatea mea neinventată”, o carte despre copilărie, adolescență, anii de școală. Tot timpul am fost convinsă că literatura trebuie să apeleze la imaginația și sensibilitatea cititorului, ca profesor poate, și că ar trebui să ne facă măcar cu 0,01% – 0,1% ar fi prea optimist țintit – mai înțelepți, mai buni. O surpriză: colectivul secretariatului a citit cartea cu împrumut de la un coleg. După concediu am fost rugată să dau ficăreia câte un exemplar. Replica: „Nu înțeleg, dacă tot ați citit-o, de ce o doriți?” Răspuns neașteptat: „Vrem s-o avem.” Cel mai prețios compliment.
Al doilea roman, „Iubirea din tăceri”, este cel conceput cu decenii în urmă, acțiunea petrecându-se în anii de școală 1975-1977 cu tot ce au însemnat acei doi ani pentru doi tineri de atunci, de naționalități diferite și nu numai: opreliști, politică, ipocrizie, cutremur, dar și descoperiri și dragoste. Când o profesoară de matematică a spus după lansare că a citit cartea în trei zile, în săptămâna de dinainte de Paște și a făcut un semn de victorie, iar o alta, ea însăși poetă, care scrisese și câteva impresii de lectură despre roman, a spus la ceva timp că o citește soacra – de peste 70 de ani – și că e încântată, am simțit că în toată îndârjirea și munca depusă exista pe undeva o umbră de triumf. Prima și a doua carte s-au bucurat de prefețe semnate de scriitori, membri ai U.S.R.
Următoarea carte, „Intermezzo pentru regăsire”, are o acțiune inedită, desfășurată pe durata unui an, cu scenă de fundal, dar și de prim plan în unele capitole, o mare uzină. Personajul principal, o tânără începătoare, e confruntată cu o multitudine de teste inițiatice, fiecare marcând cunoașterea, întregul, ceea ce avea să urmeze. Fiecare capitol are o altă tematică și câte un motto sugestiv.
„Fapte și gânduri” (2020, Editura Eikon) – este un roman al studenției ante ’89 cu tot ceea ce a putut însemna aceasta: sete de cunoaștere, muncă, armată, prietenii, schimbări, decizii, dragoste, dezamăgiri. Ideea a înflorit citind un roman modern al unui scriitor străin cunoscut, tradus în multe limbi, tot despre studenție, centrat în principal pe ideea pregătirii pentru un concurs. O existență bulversantă, condimentată cu sex la întâmplare, băutură, mahmureală și clipe de luciditate printre paranteze.
Anul acesta a adus includerea a trei proze scurte în două antologii apărute la Editura „Inspirescu”: două în „Din dor de Eminescu” și una în „Antologie-concurs pentru cadrele didactice – Vise împline”. Complicații neprevăzute, o eternă poveste, un el și o ea, o eră apusă, o prietenie umbrită de frustrare, revoltă, privită diferit de cei doi protagoniști, a obținut „Mențiune pentru Talent literar de excepție”.
În curs de apariție este un volum, „Flori și ghimpi”, care cuprinde o seamă de portrete în cuvinte, dar și în imagini grafice realizate de o prietenă pictor. Oameni și întâmplări care le-au învăluit existențele. Proiecte există: scrisul nu are taine, ci doar acel ceva al fiecărui autor care îl poate face unic și presupune ca orice lucru care merită făcut, dăruire, pasiune, constanță. Există două romane aproape de finalizare lăsate să se sedimenteze o perioadă, dar și urmărite ca de niște fantome de două incidente: o încurajare directă din partea unui editor care a solicitat un fragment dintr-o carte pentru a vedea maniera de a scrie: „Nu, nu! Fără romane, dar, de fapt, nici n-am citit fragmentul primit” și de un interviu dat de un scriitor străin unei reviste în care mărturisea că a apelat la peste 120 de edituri până ce a fost publicat. Prin experiență, am concluzionat că o carte nu ar trebui să depășească un anumit număr de pagini – vremea romanelor fluviu a trecut de mult -, așa că scriu, printre proiecte mai mari, și proză scurtă. Suntem în criză de timp, pe ultimul loc la lectură din Europa, manualele de literatură de gimnaziu parcă ar vrea să-i îndepărteze, nu să-i apropie pe elevi de slova scrisă. Dar totuși, speranța.
Problema concretă pe care nu am prevăzut-o înainte de a mă reapuca de scris și care nu poate fi imaginată nici într-un coșmar rămâne lipsa de promovare sau nepuțința de a cauza aceasta. Ești ca un pieton străin, fără hartă, într-un oraș necunoscut. Pentru articolele referitoare la prima carte publicată, „Realitatea mea neinventată” și la ultima, „Fapte și gânduri”, sunt recunoscătoare domnului Petru Emil Stanciu și domnului profesor universitar Ionel Bostan care au publicat articole ample – în „Cenaclul de la Păltiniș” (nr. 65, octombrie 2018) și în „24:ORE” (Iași, 18 ianuarie 2022). În rest, e adevărat, oriunde, ‚Time is money’, ‚Money talks’. De obicei, rog pe cei care se arată interesați să citească ca test primele sau ultimele trei-patru pagini dintr-o carte. Nu e chiar mult.
Ca autor nu mi-am propus să inventez realități, să reconstitui fapte din istorie – deși admir scriitorii care o pot face cu succes -, ci să asamblez felii de viață, gânduri, idei, momente trăite de o diversitate de persoane cu care de cele mai multe ori mi-am intersectat drumul sau la dialogul ori faptele cărora am fost spectator tăcut, care prin ceva au devenit singulare. Important e și ca cel care citește o bucată în proză să se poată regăsi în plan uman. Prin scriere se pot atinge și puncte sensibile, emite gânduri, idei care de altfel ar rămâne încătușate sau pierdute prin înlocuire cu altele din cotidian.
——————————-
Nicoleta NISTOREANU
Piatra Neamț, 6 aprilie 2022
