FARMECUL DULCE-AMAR AL AMINTIRII
M-am născut la data de 16 mai 1956, în localitatea Dersca, județul Botoșani, sat așezat pe-o margine de țară, într-o familie cu șase copii. Întrucât se apropia Sărbătoarea Sfinților Împărați Constantin și Elena, bunicii le-au propus părinților să-mi pună numele de botez Constantin. Părinții, încă de mic, m-au alintat, spunându-mi Ticușor, diminutiv care, odată cu adolescența, și-a detașat sufixul, devenind… Ticu.
*
Părinții mei au fost oameni simpli, credincioși, harnici și înțelepți. Lucrau pământul, întrețineau gospodăria, creșteau tot soiul de animale, în rând cu ceilalți săteni, citeau zilnic Biblia, se rugau des, frecventau, duminică de duminică, biserica din sat, luându-ne aproape de fiecare dată și pe noi, cei mai măricei, învățându-ne că așa e creștinește, bine și frumos (și noi, până azi, așa credem). Excepție făceau doar iernile friguroase, cu zăpada cât gardul. Atunci, noi, copiii, rămâneam acasă și ne jucam de-a… biserica. Sora mea, cu doi ani mai mare, avea rolul preotului și al dirijorului, eu spuneam poezie și predicam, iar în cor cântam toți.
*
Pe plaiurile mioritice ale satului natal, mi-am petrecut anii copilăriei și, totodată, am absolvit primele șapte clase primare. Până la vârsta de șase ani, am avut în curte, alături de găini și gâște, de oi și porci, vacă și vițel, sau vițică, și căruță cu cai. Îmi amintesc de călătoriile cu căruța la Dorohoi, traversând Pădurea Buhaiului, lungă de vreo patru kilometri, cu întâmplările din trecutul ei, din vremea celor două războaie mondiale, întâmplări pe care ni le povesteau, pe unele bunicii, pe altele părinții. Apoi, târgul Dorohoiului, plin cu târgoveți care practicau diverse negustorii, pricepuți în a te ademeni, în fel și chip, într-un fel pe femei, într-alt fel pe bărbați, să cumperi de la ei cu totul altceva, decât intenționai atunci când ai pornit la târg. Aceleași scene se repetau și la Mihăileni ori la Siret. Una peste alta, pentru noi, copiii, aceste călătorii, aveau un farmec aparte. Seara, înainte de culcare, după rugăciune, când ne spuneau părinții că mâine vom merge cu căruța la Dorohoi ori la Siret, adormeam bucuroși, visându-ne
toată noaptea acolo unde urma să călătorim în dimineața următoare.
*
Acest vis frumos al copilăriei s-a destrămat, brusc, într-o zi, când în ogradă a intrat un grup de bărbați, în frunte cu primarul, cu șeful de post și cu brigadierul de la CAP. Tata i-a întâmpinat în prag, ținându-mă de mână. Și-acum îi revăd în filmul amintirii cum, pe un ton ferm, oarecum poruncitor, i-au comunicat tatei că trebuie să se înscrie în colectiv. Tata, prudent, n-a opus rezistență, a spus că, dacă asta este porunca de la mai marii împărăției, și că, dacă toți în jur erau de-acord, el nu este împotrivă. Atunci, unul mai tânăr dintre ei a întors căruța cu oiștea spre poartă, a pus în coșul ei plugul, cotiuga și grapa, a înhămat caii, a urcat pe capră și a dat vânt în cai. Pe când ieșea din ogradă, a-ntors râzând capul și i-a strigat tatei: „Bădie Vasile, ne vedem mâine dimineață la CAP. În urma căruței, au plecat și ceilalți tovarăși, lăsând ograda goală. Eu și tata ne-am întors în casă, unde, împreună cu sora mea mai mare, am bocit zile-n șir, întrebându-l pe tata, când și cum ne vom mai duce la Dorohoi ori la Siret?”.
*
Datorită talentului la desen, la îndemnul stăruitor al directorului școlii, profesor de matematică, la finele clasei a șaptea am dat examen la Liceul de Muzică și Arte Plastice din Botoșani, eveniment care a marcat plecarea mea, oarecum prematură și definitivă, din sat, alungat parcă din paradisul copilăriei, cu lumea lui de basm: cu Prisaca mare și largă, unde pășteau, vară de vară, sute de vite, cântau și cuibăreau sute și mii de păsări diverse. Alături de acestea, o hărmălaie de zeci de copii, care inventam povești și jocuri, ne scăldam zilnic la amiază în Balta cea Mare, de-a valma, băieți și fete. Traversam pâraiele Bahna și Buhai, afluenți ai râului Jijia, și hoinăream alte ore în șir prin pădure, culegând fel de fel de bureți comestibili: zbârciogi, hulubițe, pitoaște, șofrani, gălbiori, hribi, opintici; fructe de pădure: fragi, coarne, coacăze, alune; parașutând din copac în copac ori călărind mânjii CAP-ului, pe platoul cu trifoi de pe Gârla Morii, jucându-ne de-a… haiducii, purtând arme pe care singuri ni le confecționam din ceea ce aveam la îndemână. Ori pe Bahnă, de unde se extrăgea turbă, iar prin canalele rămase și inundate de apă pescuiam fără undiță, cu mâinile goale, crapi și țipari. Alteori ne jucam de-a v-ați ascunselea prin castelul părăsit al familiei boierului Burbur, după alungarea sa din țară. Când ne făcurăm nițel mai mărișori și buni de lucru, în vacanțe mergeam, în funcție de sezon, cu tractorul cu remorcă, la fermele de pe Dealul Dorohoiului ori în ținutul Flondor de lângă Siret, fie la săpatul în jurul pomilor, fie la culesul fructelor ori la adunatul fânului. Iar cu bănuți câștigați, ne cumpărau părinții uniforme școlare, încălțăminte, ghiozdane și rechizite. Doamne, deși munciți, nu ne mai încăpeam în piele de fericiți ce eram! Ne bucuram și râdeam cu gura până la urechi, mâncați sau flămânzi, uscați sau plouați, mai mult desculți, parcurgând uneori zeci de kilometri pe jos. Iar noaptea, dormeam buștean.
*
Deposedați fiind de atelajele agricole, pentru a face față nevoilor tot mai multe și mai mari ale familiei, tata, împreună cu alții, care aveau familii numeroase, au format o echipă și au plecat pe șantierele de construcții: la Dorohoi, la Siret; la Botoșani și la Suceava; la Iași și la Târgu-Mureș; la Galați, apoi la ICIM Brașov. De la ICIM Brașov, au fost detașați, pentru șase luni, la Timișoara, apoi li s-au adăugat alte șase luni și, în final, întrucât multe familii de nemți plecau în Germania, ni s-a propus să ne mutăm definitiv în Timișoara, ceea ce s-a și întâmplat în toamna anului 1971. Aici, în 1975, am absolvit Liceul de Artă, început la Botoșani.
*
Deși mi-a plăcut poezia, fiind obișnuit să recit, încă de la o vârstă fragedă, la biserică sau la școală, inclusiv la serbările de sfârșit de an, îmi amintesc foarte bine că prima poezie, intitulată „Vara”, am scris-o în clasa a treia, la tema dată de doamna învățătoare Fusa Maria. Cine m-a motivat să iubesc, și mai mult, poezia a fost însă profesorul de limba română, Ungureanu Dumitru, care, la finalul fiecărei serbării de sfârșit de an școlar, de pe terasa Căminului Cultural, în fața sutelor de copii și părinți, bunici și nepoți așezați pe iarbă, declama, din memorie, cu un talent formidabil… „Moartea căprioarei”! Iar mulțimea adunată era ochi și urechi, uitând parcă să mai respire! Tot acel profesor de sat ne-a motivat să învățăm foarte bine gramatică, dându-ne să declinăm ori să conjugăm, în caietul de teme pentru acasă, câte două sau trei adjective, respectiv verbe, trecându-le pe la toate cazurile, modurile și timpurile.
*
Lectura m-a atras tot de mic. În clasa a doua (știind deja să deslușim literele), într-una din zile, bibliotecara școlii, Temneanu Maria, a intrat în clasă cu brațele pline de cărți, care mai de care, pentru nivelul nostru, și, cu un zâmbet larg și pe un ton cald, ne-a invitat la bibliotecă, pentru a împrumuta cărți, încurajându-ne să citim. Eu și mulți alții i-am urmat sfatul. Mergeam, mai întâi, încurajat de bunătatea ei față de noi, dobândind însă treptat deprinderea și pasiunea lecturii pentru tot restul vieții. În anii de liceu, m-am străduit să parcurg aproape toate cărțile recomandate de programa școlară, iar în lunile premergătoare pregătirii pentru bacalaureat, cu memoria plină de fragmente din diferite poezii ce ni se cereau, am început să scriu versuri, devenind conștient că m-am născut și cu dorința de a scrie. Tot în acei ani am reușit să citesc primele capodopere din literatura universală, respectiv: „Mizerabilii” și „Legenda secolelor” (V. Hugo), „Crimă și pedeapsă” (Dostoievski), „Quo vadis”, „Potopul”, „Prin pustiu și junglă” (H. Sienkiewicz), „Divina comedie” (Dante Alighieri), „Ana Karenina”, „Război și pace” (L.Tolstoi) ș.a. Am urmat apoi cursurile Școlii Tehnice Postliceale „Mecanică Fină și Optică” (1975-1977), timp în care mi-am făcut abonament la Biblioteca Județeană Timiș, de unde împrumutam tot ceea ce găseam și mi se părea important. Din librării și din anticariat cumpăram antologii de poezie universală. De asemenea, îmi procuram și reviste, precum „Flacăra”, „Cronica” ș.a.
*
În noaptea de 15 mai 1983, am avut privilegiul să-l întâlnesc pe unul dintre marii poeți creștini, martiri ai neamului românesc, pe fostul deținut politic (aproape șaptesprezece ani și jumătate de detenție) Traian Dorz. Din acea noapte de mai 1983 și până în iunie 1989 (când a trecut la cele veșnice), l-am vizitat frecvent, în căsuța-chilie din Livada Beiușului (la patru kilometri de orașul Beiuș), dezvoltând o relație frățească și de prietenie, el devenindu-mi magistru, iar eu lui, discipol. Am citit, pe îndelete, toată monumentala sa operă: poezie și proză, „Istoria Oastei Domnului”, meditații devoționale, aforisme etc. Iar el, văzându-mi setea de cunoaștere și lectură, precum și impulsul de a scrie, m-a încurajat, învățându-mă cum să pun „talantul în negoț”, spre „binele altora”. Cele mai multe poezii din primul meu volum, „Răstignită iubirea”, le-am scris în acea perioadă de grație. Iar în noaptea de 22 iunie 1989, când m-am întors de la înmormântarea lui, profund marcat, meditând la exclamația plină de durere a profetului Isaia „Piere cel neprihănit și nimănui nu-i pasă; se duc oameni de bine și nimeni nu ia aminte că din pricina răutății este luat cel neprihănit. El intră în pace în groapa lui…” (cap. 57: 1-2a), cu ochii ațintiți la Luna plină, care îmi lumina odaia, am fost inspirat să scriu poezia dedicată memoriei lui Traian Dorz, intitulată „Profetul” și pentru care, la un concurs de poezie organizat de revista „Mesaj Evanghelic” de la Oradea, în 1992, am primit premiul I. Iată textul:
Profetul
Se duc toți oamenii de bine/ și vai cum nimănui nu-i pasă!
Ce noapte-n urma lor se lasă / și-atâta rău în orișicine!
Se duc toți oamenii de bine/ și vai cum nimănui nu-i pasă,
că închinarea-i o grimasă/ și zac altarele-n ruine.
Se duc toți oamenii de bine/ și vai cum nimănui nu-i pasă,
că Astarteea voluptuoasă/ dansează nudă pe coline.
Se duc toți oamenii de bine/ și vai cum nimănui nu-i pasă,
că țara-i plină de rușine/ și de-o perversitate crasă.
Se duc toți oamenii de bine/ și lumea-i plină de angoasă.
Și-n timp ce nimănui nu-i pasă,/ profetu-adună-n piept suspine.
Pătruns de-o jale ne-nțeleasă,/ repetă singur, pentru sine:
„Se duc toți oamenii de bine/ și vai cum nimănui nu-i pasă!”
Străjer pe ziduri de cetate,/ el strigă grav la orișicine:
„Naintea Celui care vine,/ ieșiți cu inimi sfâșiate”.
Se duc toți oamenii de bine./ În urma lor rămâne, cine?
*
Pastorul Petru Lascău, împreună cu soția sa Rodica, emigrați în SUA înainte de ’89, oameni de gust și de talent, au editat, pentru românii din Diaspora, revista „Exodus” (Chicago), unde, în noiembrie 1989, mi-a fost publicată prima poezie, intitulată inițial „Octombrie”, în versurile căreia evocam calvarul îndurat de poeții persecutați de ideologia atee. La fel, profesorul de Limba și Literatura română, Gelu Arcadie Murariu, emigrat, tot acolo, în august 1989, tot pentru a motiva Diaspora românească să prezerve limba maternă, a scos (în Portland, Oregon) revista „Agapia”, la care am fost invitat să colaborez, publicând poezii și articole.
*
Revoluția din Decembrie 1989, ca pentru mulți alții, și pentru mine, a devenit o rampă de lansare, deschizându-mi uși spre multiple direcții. Astfel, ceea ce nu mi s-a permis înainte de 1989, mi s-a permis după. Am plecat la București, unde, în perioada anilor 1990-1994, am urmat cursurile Facultății de Teologie. Concomitent, la Universitatea din București, am frecventat cursurile libere, de ebraică și greacă, ținute de eruditul om de cultură, scriitorul și profesorul Ioan Alexandru. Am continuat să citesc și să scriu, fără alte îngrădiri, decât cele de ordin moral. După absolvirea Facultății de Teologie, în 1994, am revenit, împreună cu familia, la Timișoara, debutând într-o carieră, pe cât de solicitantă, pe atât de frumoasă: pastor și profesor de Teologie, în diferite instituții de profil din oraș și din țară. Am continuat să scriu poezii și articole și să public în reviste precum: „Exodus”, „Agapia”, „Mesaj evanghelic”, „Alo”, „Cuvântul Adevărului” ș.a.
*
Un alt moment decisiv, în devenirea mea ca scriitor, a avut loc în anul 2004, când, sub coordonarea fostului meu profesor de Stilistică (de la Teologie), Teodor Pandrea, am publicat, la Editura „Marineasa” din Timișoara, primul volum de versuri, intitulat „Răstignită iubirea”. În același an, am trăit un alt moment providențial: l-am cunoscut pe Eugen Dorcescu, un erudit și foarte talentat scriitor, filolog-cercetător al Academiei Române, Filiala Timișoara, editor profesionist și personalitate culturală de excepție a Timișoarei și a României. Astfel a început, la un alt nivel, într-un alt context al creației mele literare, o relație apropiată și de durată cu scriitorul Eugen Dorcescu, relație în cadrul căreia, ca un mare și experimentat maestru, m-a luat sub tutela sa, ca pe-un discipol, confirmându-mi, la rându-i, că am înzestrare pentru a scrie, dar trebuie să o cultiv mult mai eficient și mai intensiv, făcându-mi o prioritate și din această chemare a harului divin ce mi s-a încredințat. Încă din toamna acelui an, am fost invitat să particip la întâlnirile filialei Uniunii Scriitorilor din Timișoara, la „Orizont”, unde, săptămână de săptămână, am participat la lansări de carte de către scriitori profesioniști. Așa i-am cunoscut pe foarte mulți dintre aceștia și cu unii dintre ei am dezvoltat chiar prietenii rodnice: Olimpia Berca, soția de atunci a lui Eugen Dorcescu, Aurel Turcuș, Ion Arieșanu, Adrian Dinu Rachieru ș.a. Evident, am frecventat și alte cenacluri literare din Timișoara, precum cel de la Casa Studenților (coordonat de scriitorul Eugen Bunaru), de la Casa de Cultură (Sala Lyra, coordonat de scriitorii Mircea Șerbănescu, Rodica Opreanu), de la Casa Tineretului (scriitoarea Ana Caia).
Eugen Dorcescu a știut să mă motiveze permanent, citindu-mi toate textele, făcându-mi observații constructive, recenzându-mi aproape toate volumele, implicându-se în lansarea lor, facilitându-mi relații cu diverși scriitori nu doar din Timișoara, ci și din Lugoj, Reșița, Arad, Bacău, Iași, Târgu Jiu, Constanța, București ș.a. După lansarea fiecărui volum, cu aprecierile aferente, îmi dădea un nou imbold, spre o nouă carte, încurajându-mă tot timpul să țintesc tot mai sus și cât mai departe, spre accederea în rândul membrilor Uniunii Scriitorilor din România, vis împlinit în anul 2019, în cadrul Filialei Bacău a USR. La fel și criticul și istoricul literar Adrian Dinu Rachieru. Prin intermediul lor am cunoscut scriitori, critici, editori și edituri de valoare, fapt care a înlesnit, de-a lungul anilor, ca opera mea literară să sporească, să fie publicată, să fie cunoscută și recunoscută de diverși critici literari, precum și de diverse reviste literare.
*
Trebuie și vreau să-l menționez, în mod special, printre aceștia, pe poetul Aurel Turcuș, cel care m-a cunoscut tot prin intermediul lui Eugen Dorcescu și care, începând din anul 2007, m-a invitat și încurajat să particip, an de an, la Festivalul Internațional de Creație Literară Religioasă, desfășurat la Timișoara, la data de 14 septembire (Sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci), festival menit să identifice și să încurajeze scriitori pasionați de literatura religioasă de factură creștină, atât din țară, cât și din afara țării, evaluându-le creația și cărțile publicate, confirmându-le valoarea prin acordarea de mențiuni și premii. Bucuria mea este sporită de faptul că, în fiecare an, mi s-a oferit câte un premiu, dintre care vreau să le amintesc pe cele mai speciale, respectiv, Marele Premiu „Dosoftei”, la Festivalul Internațional de Creație Literară Religioasă „Lumină lină”, Timișoara 2011, 2012, 2014. Dar, mai ales, Marele Premiu „Aurel Turcuș”, pentru întreaga creație de factură religioasă, la Festivalul-Concurs Internațional de Creație Literar-Artistică și Educativ-Științifică Religioasă, Ediția a XIII-a, 14 septembrie 2016, Timișoara, România. Aceste festivaluri au antrenat, deopotrivă, scriitori, istorici, preoți, artiști plastici, actori, desfășurându-și lucrările, atât în unități de învățământ (Liceul „Vlad Țepeș”, din Timișoara, prin implicarea directă în organizare a directorului său, dascălul universitar și istoricul Tiberiu Ciobanu), cât și în lăcașe de cult (Biserica Ortodoxă din Piața Dacia, cartierul Circumvalațiunii, Timișoara, prin Prea Cucernicii Părinți: dr. Ionel Popescu, dr. Ioan Bude ș.a.).
Voi enumera, de asemenea, măcar o parte dintre scriitorii și criticii literari, care au scris despre cărțile mele, de până acum: Teodor Pandrea, Eugen Dorcescu, Olimpia Berca, Adrian Dinu Rachieru, Ion Arieșanu, Constantin Buiciuc, Alexandru Ruja, Claudiu T. Arieșan, Gheorghe Secheșan, Maria Nițu, Ioan Holban, Theodor Codreanu, Emilian Marcu, Cristina Ștefan, Mioara Bahna ș.a. Iată și revistele literare care au găzduit creațiile mele (poezii, articole), dar și recenzii: „Banat” (Lugoj), „Reflex” (Reșița), „Tribuna” (Cluj-Napoca), „Arca” (Arad), „Oglinda literară” (Focșani), „Orizont”, „Anotimpuri literare”, „Orient latin”, „Paralela 45”, „Coloana Infinitului” (Timișoara), „Acolada” (Satu Mare), „Convorbiri literare”, „Evenimentul regional al Moldovei” (Iași), „Argeș”, „Cafeneaua literară”(Pitești), „Bucureștiul literar și artistic” (București), „Plumb” (Bacău) ș.a. De asemenea, câteva edituri de prestigiu din Timișoara: „Marineasa”, „Eubeea”, „Anthropos”, „Eurostampa”, „Brumar”, „Mirton”.
*
Având în vedere educația mea teologică, precum și vocația de preot, creația mea literară este preponderent de factură religioasă creștină. Revin, subliniind faptul că Eugen Dorcescu, ori de câte ori observa că am anumite ezitări în a continua să scriu poezie religioasă, mă susținea, încurajându-mă să scriu așa cum simt și așa cum știu. El însuși este autor de poezie sacră (Biblice, ediția I, 2003; ediția a II-a, 2021) și de poezie mistico-religioasă: recentul volum Aproapele (2022), ediție critică, realizată de soția sa, Conf. univ. dr. Mirela-Ioana Dorcescu, prozatoare și eseistă, membră a Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Timișoara.
Dau, în continuare, o listă a volumelor scrise și publicate de mine:
- „Răstignită iubirea”, Editura „Marineasa”, Timișoara, 2004, prefață de Teodor Pandrea;
- „Plâns transfigurat”, Editura „Marineasa”, Timișoara, 2005, text coperta a IV-a, Eugen Dorcescu;
- „Iașii în… haiku”, Editura „Marineasa”, 2007, text coperta a IV-a, Eugen Dorcescu;
- „E toamnă în Eden”, Editura „Eubeea”, Timișoara, 2008, prefață Ion Arieșanu;
- „Crucea-răscruce” (antologie selectivă), Editura „Anthropos”, Timișoara, 2010, prefață de Constantintin Buiciuc, text coperta a IV-a, Eugen Dorcescu;
- „Se poartă negru”, Editura „Eurostampa”, Timișoara, 2012, text coperta a IV-a, Gheorghe Secheșan;
- „Beduin”, Editura „Brumar”, Timișoara, 2014, prefață Eugen Dorcescu;
- „Peste edenice ruine” (antologie), Editura Mirton, Timișoara, 2017, prefață de Adrian Dinu Rachieru;
- „Poeme în clarobscur”, Editura „Mirton”, Timișoara, 2021.
Dintre volumele amintite mai sus, trei îmi sunt cele mai dragi și mai alipite de inima mea: „E toamnă în Eden” (2009), „Crucea-răscruce” (2010) și „Peste edenice ruine” (2017), toate abordând, oarecum repetitiv și obsesiv, pe de o parte, tema majoră a căderii omului, precum și a urmărilor dezastruoase, din punct de vedere moral, în istoria lumii, a acesteia. Pe de altă parte, tema majoră privind implicarea suverană și soteriologică a lui Dumnezeu, Creatorul, întru restaurarea creației, mai ales a omului. Astfel, peste ruinele anticului Eden și peste mormântul primului Adam (cel din Eden), se înalță biruitoare și restauratoare Crucea Jertfei (Mormântul) Ultimului Adam (Cel de pe Golgota), Iisus Hristos.
Și acum, o seamă de scurte fragmente critice:
„Ticu Leontescu (…) discursul său, de cele mai multe ori colocvial, se adresează direct, detașat, plin de încredere instanței divine, mărturisind dragostea, bucuria, păsurile (…). Dialogul cu divinitatea… se desfășoară neprotocolar, ca între prieteni, în stil arghezian…” (Olimpia Berca).
„Atent cititor al poeziei lui Ioan Alexandru, aplecat spre înțelegerea acesteia, cunoscător al viziunii lui Ioan Alexandru în lumea culturală (la Universitatea bucureșteană i-a audiat inegalabilele, dar și ineditele cursuri), Ticu Leontescu scrie o poezie cu filon religios (…)” (Alexandru Ruja).
Iată un citat argumentativ, clarificator și reprezentativ despre creația mea literară, din prefața amplă, scrisă de Eugen Dorcescu la volumul Beduin:
„Poezia religioasă, mai exact poezia mistico-religioasă, creație a unor autori cu necesități spirituale conștientizate, poezie de al cărei statut și de a cărei îndreptățire teoretică, ideatică, am îndrăznit a mă ocupa cu un timp în urmă (cf. eseul „Poezia mistico-religioasă. Structură și interpretare, în Eugen Dorcescu Poetica non-imanenței”, Editura Palimpsest, București, 2009), rămâne încă a fi cercetată și așezată la locul ce i se cuvine în panteonul literar. Înainte de orice, însă, trebuie eliminate o serie de confuzii (precum aceea dintre poezia mistică, pe de o parte, și cea religioasă, pe de altă parte) și se impune a fi formulate o seamă de enunțuri axiomatice (…) Concomitent, este absolut limpede că poezia mistico-religioasă pretinde, spre a fi înțeleasă corect, și corect analizată, o pregătire specială (cunoașterea Scripturii), pe lângă cea literară propriu-zisă. Și tot atât de limpede este că, dacă dorește să fie poezie (nu predică, nu excurs teologic), atunci trebuie, necondiționat, să satisfacă cerințele unei lecturi estetice (…) Potrivit dihotomiei pe care am propus-o în amintitul eseu, poezia religioasă (religio, – onis «credința în forțe supranaturale și adorarea lor») este legată de o formă determinată a unei religii (ca instituție) și-i exprimă acesteia simbolurile, ritualurile, manifestările exterioare. Poezia religioasă este trăirea mediată de ritual a misterului (op.cit., p.57). Pe de altă parte, poezia mistică (mysticus «ascuns», «tainic») exprimă substanța relației intime dintre spiritul individual și Spiritul universal, dintre făptura umană și Creatorul ei. Poezia mistică este trăirea directă a misterului (Ibidem). Dacă citim cu atenție și, eventual, repetat scrierile lui Ticu Leontescu, și le aplicăm această grilă, vom fi nevoiți să admitem că discursul său liric nu aparține, pe deplin, nici poeziei religioase (nu există referiri la ritual), nici, pe de-a-ntregul, celei mistice (nu există, manifest, freamătul, fiorul misterului) (…) Și totuși, comunicarea nemijlocită cu sacrul este intensă, este prezentă pretutindeni și în orice clipă. Atâta doar că avem a face cu o comunicare neceremonioasă, neprotocolară, cu o comunicare eliberată, uneori, de ostentativul cutremur al ființei, o comunicare simplă, lipsită de retorică, smerită, umilă, plină de încredințare, aidoma celei trăite de un copil care vorbește întruna și despre toate cu Tatăl(…)” (Eugen Dorcescu).
Vreau să închei, spunând că scrisul în sine, meșteșugul acesta, dobândit în timp, prinde duh de viață, prin conjugarea, sută la sută, a talentului și, sută la sută, a efortului, respectiv, inspirația și transpirația, în proporție de sută la sută fiecare, căci Creatorul îl inspiră pe scriitorul care… transpiră. Îmi vine mereu în minte imaginea de pe tavanul Capelei Sixtine, pictată de marele titan al Renașterii Italiene, artistul florentin Michelangelo Buonarroti, din secvența facerii omului. Adam așezat pe-o rână, cu arătătorul mâinii ridicat și îndreptat spre Dumnezeu (Creatorul său). Iar Dumnezeu, așezat, la rându-I, pe-o aripă de nor, privește, îndreptându-Și mâna și arătătorul spre Adam (creația Sa). Cele două degete arătătoare (al omului și al Domnului) fac un arc în Duh, nevăzut cu ochii trupești, dar de necontestat pentru văzul interior (altfel nu-mi explic revelația și inspirația artistului imortalizată pe tavanul capelei). Lecția aceasta este: talentul este de la Dumnezeu iar efortul este de la artist, fie el pictor, sculptor, scriitor, compozitor, oricine altcineva și orice altceva. Scrisul este și el o artă și ca atare scriitorul este un împreună lucrător cu Domnul. Atunci când omul-creator se străduiește s-ajungă la limita lui superioară maximă, atunci, acolo, coboară Domnul cu Harul său, sublim și tainic. Așadar, scrisul, omenește vorbind, este un meșteșug dobândit, dar, dumnezeiește vorbind, este și o taină divină, niciodată deplin revelată. Și totul este frumos, nu numai pe bolta Capelei Sixtine, ci și în atelierul oricărui alt creator înzestrat cu har și truditor pasionat. Totul este desfătător, întremător și intim, ca aroma pâinii rumenite și calde, proaspăt scoasă din cuptor.
————————
Ticu LEONTESCU
Chișoda, Timiș
22 iulie 2022
