În toamna anului 1949, în urma examenului de admitere la Liceul Teoretic de Băieți Nr.1 „Nicu Gane’’ din Fălticeni, am fost admis în clasa a VIII-a a acestei prestigioase instituții de învățământ, la care studiase, la vremea lui și Mihail Sadoveanu. În scurt timp, la reluarea cursurilor, aveam să mă întâlnesc cu un băiat despre care auzisem, dar nu-l cunoșteam. Era inegalabilul poet, în devenire, Nicolae Labiș.
Era un băiat de statură mijlocie-mică, puțin crăcănat, cu fața rotundă, părul șaten închis, permanent vâlvoi, ocupând o bună parte a frunții, ochi negri foarte jucăuși. Vorbea alert, cu un ușor plescăit a limbii care-l făcea și mai agreabil în conversații. Nu era deloc distant… ba, dimpotrivă, era prietenos cu toți dar, cum este și normal, avea și preferințe. Pe mine m-a agreat imediat, pentru că eram de statura lui, eram liniștit și aveam o caligrafie frumoasă, de care s-a folosit mai târziu. Am ajuns în scurt timp un fel de „secretar’’ al său.
Dar, să vedeți!
Directorul liceului, un basarabean de treabă, Vasile Bogdăneț, căsătorit cu o rusoaică, Larisa Dimitrevna, care ne-a fost și profesoară de limba rusă, i-a asigurat o cameră de creație în liceu, care era a lui și numai a lui. Deci, numai dacă voia el, intra altcineva acolo. Pe mine m-a invitat de două sau trei ori. Mi-a zis: „Măi, nu vrei să-mi transcrii și mie niște poezii! Vreau să le trimit la «Iașul Nou» și tu scrii mai frumos decât mine!’’. Am încercat să mă scuz că am de învățat, că sâmbăta plecam acasă – la 15 km. distanță, pe jos. Duminica, spre seară, reveneam la internat. Adevărul este că și el scria frumos, dar era șmecher. De ce să piardă el timpul? Dacă mi-aduc bine aminte, prima poezie pe care i-am transcris-o era „Fii dârz și luptă, Nicolae!’’, o poezie plină de patos revoluționar, cum se „purta’’ la vremea aceea.
Am aflat că mentorul său era profesorul nostru de limba și literatura română, Vasile Popa, care-l îndruma încă de prin clasa a V-a. Din clasa a IX-a însă, ne-a preluat profesoara Eugenia Scripcaru, care ne-a fost și dirigintă, până la absolvire.
Nicolae Labiș era giuvaerul liceului nostru; toți îl respectau, îi intrau în voie – chiar și elevii mai mari – și îi căutau prietenia! Mergea la București, la concursurile de limbă și literatură română, iar noi așteptam cu sufletul la gură rezultatul. Nu erau mijloace rapide de informare în masă ca acum. Și aparatele de radio, cu galenă și cu acumulatori ca de mașină, erau rare. Când revenea, săream toți pe el: „Ce-ai făcut Nic, ce-ai făcut?’’. Răspunsul venea imediat: „Dar voi ce credeți c-am făcut, măi nătărăilor? Am luat Premiul cel Mare!’’. Vă dați seama ce mândri eram de „omul nostru”. Și asta se repeta și în anul următor!
Cred că trăind în preajma lui, m-a marcat și a contribuit la creionarea preocupărilor mele de mai târziu, când am început să public în reviste de rebus șarade (chiar și în două versuri), fantezii rebusiste în versuri, dar și jocuri de gen.
După ieșirea la pensie, plictisit de rebus (colaboram deja de 40 de ani!), mi-am zis: „Ce-ar fi să mai încerc și altceva?”. Fără pretenția de a fi sau a deveni cineva în poezie, mi-am propus ca tot ce scriu să placă cititorului și totodată să-i fie și de folos în viață: să-i descrețească fruntea, să-l facă mai optimist, chiar să zâmbească.
Așa s-a născut idea de a scrie un volum de cronici ri(t)mate, dar nu numai. Se numește „În kaki și-n roz bombon” și-a fost publicat la Editura „Casa Scriitorilor” Bacău, în anul 2005 (redactor Ioan Prăjișteanu). Partea întâi e dedicată unor întâmplări din interiorul cazărmilor, unele ușor tragice, dar cărora eu le-am dat o tentă ușor hazlie. Partea a doua am rezervat-o vieții din afara cazărmilor, pe care eu am văzut-o mai „în roz”, mult deosebită de traiul militarilor pe care l-am cunoscut atât de bine. În partea a treia am inclus acrostihuri, fabule, gazeluri, pasteluri, rondeluri și sonete. Despre această parte, profesorul Marius Manta scria: „Cu siguranță, pot afirma că cea de a treia parte, ultima, surprinde prin reușita pastelurilor și mai ales a fabulelor care sunt scrise cu măiestrie și cu un acut simț (auto)ironic. Îndemnul înspre lectură este motivat de accesibilitatea universului în nuanțe de kaki și roz, tărâm în care buna dispoziție intervine chiar și atunci ar fi fost de bănuit… tragicul”.
Impulsionat de profesorul Manta care a apreciat înclinația mea spre (auto)ironie, următorul pas a fost să scriu un volum de epigrame și catrene cu titlu „Tolba cu săgeți”, publicat la Editura „Pro Plumb” Bacău în anul 2007; editor, acelaș Ioan Prăjișteanu. Aș aprecia că piesa de rezistență a acestui volum o reprezintă un capitol intitulat „Mic dicționar politic”, în care am definit, în zeflemea, funcții din aparatul politic, administrativ și de stat, începând cu „alegător”, „ales”, „baron”, „candidat”, „deputat”, etc., mergând până la „numărul 1” în stat.
Mai departe, în anul 2009 am publicat volumul „Călător prin jungla lumii” (fabule și pasteluri), Editura Societății Scriitorilor Militari, București, redactor Adrian Pandea, cu o prefață de Liviu Vișan, președintele acestei societăți. Acesta, amintindu-și de o zi în care am povestit membrilor Cenaclului Cercului Militar Național despre legătura mea cu Nicolae Labiș, a scris următoarele: „A fost o zi de iarnă în care duhul poetului copil atins de aripa geniului a plutit peste noi, invocat de cel care ne povestea cu voce scăzută întâmplări de acum o jumătate de veac, pline de amănunte semnificative și inedite… Chiar și numai pentru sentimentul pe care m-a făcut să-l trăiesc în acele clipe, sub vraja nostalgiei cuminți, Costache Nastasă va rămâne pentru mine un poet. Un poet sensibil. Sigur, aceste fabule ni-l arată într-o postură mai sobră, de moralizator, în notă clasică, poate vetustă, poate și actuală. Dar pastelurile din finalul cărții îi dezvăluie cu prisosință sensibilitatea.”.
Motivat de faptul că iubesc mult copiii în anul 2018 am scos o carte de poezie dedicată lor. Se numește „Prichindel și Voinicel” și a fost imprimată la „Copy Print Center” București. Am plecat de la ideea că cele mai mici odrasle din zilele noastre, deși foarte istețe, stau cu ochii pe telefoanele mobile, tablete sau televizor și nu sunt obișnuite să citească o carte. M-am adresat chiar părinților și bunicilor să le dezvolte interesul pentru a citi o carte de poezie sau de povești, din care au multe lucruri de învățat. De exemplu, în poeziile mele am accentuat pe latura patriotică, definind ce este „Țara”, „Stema țării”, „Drapelul național” și alte însemne naționale.
Apoi, am tratat în versuri cele mai cunoscute jocuri ale copilăriei le-am oferit numeroase cunoștințe despre insecte, păsări, animale (în special sălbatice), scoțând în evidență ceea ce le este caracteristic fiecăreia… Celor mai mărișori, le-am oferit poezii mai lungi, tratând idei desprinse chiar din unele povești, mai mult sau mai puțin cunoscute. Sufăr însă că nu am propriii mei nepoți. Mi-ar fi plăcut să le scriu poezii personalizate, să le spun povești, să-i plimb, să-i educ așa cum am fost și eu educat de părinții mei (și a fost bine!).
În continuare, având deja vârsta de 88 de ani și fiind văduvit de soția cu care am împărțit și binele și răul timp de peste 62 de ani, nu mai am planuri mari. Totuși, am mai realizat un proiect de volum cu „crochiuri satirico-umoristice” (se putea altfel?) și întrucât acum 3 ani am devenit membru al Societății Române de Haiku, publicând constant poeme de gen, dacă Dumnezeu mă mai rabdă, intenționez să realizez și un mic volum de poeme nipone: haiku, senryu, tanka și haibun. Dar, de la planuri până la realizare…
—————————
Costache NASTASĂ
București, 14 iulie 2022
