De ce scriu? Cred că fiecare dintre noi ar trebui să scrie. Scrisul îţi limpezeşte gândul şi te învaţă să îl exprimi mlădiindu-ţi limba, te ajută să pui ordine în tine. Părinţii mei îmi făceau cadou la fiecare zi de naştere un caiet frumos îndemnându-mă să-l fac cel mai bun prieten al meu, să-l umplu cu gânduri şi desene, să-mi lămuresc în el simţirile, să-mi înregistrez victoriile şi înfrângerile, să-mi organizez ziua. Toate caietele au rămas însă goale după botezul furtunos făcut de fiecare dată pe primele câteva pagini. Ajuns la anii maturităţii mi-am dat seama de marea înţelepciune a părinţilor mei. Nu pentru că periodic revine moda jurnalelor literare care se vând bine dar pentru binecuvântarea interioară pe care o produc aceste monologuri. De fapt un fel de dialoguri cu mine însumi: privind în lăuntrul vieţii mele şi în jur, căutând să dau sens celor văzute şi să le fac ale mele.
Curând a venit şi etapa când am simţit nevoia să împărtăşesc ceea ce am scris. Monologul a devenit dialog veritabil. S-au adunat paginile şi, în final, au format o carte. Am răsuflat uşurat ca după o mare realizare dar, brusc, am simţit gustul amar al deşertăciunii: mi-am dat seama că nu se va alege mare lucru din cartea mea. Sunt deja prea multe în lume. Unele au avut noroc – au câştigat atenţia cititorilor pentru un scurt răstimp dar după aceea au căzut în uitare şi au fost reciclate, artificial sau natural. Am renunţat deci la această faimă iluzorie dar am continuat să scriu, cu aceeaşi plăcere devoratoare cu care alţii construiesc castele din beţe de chibrituri, colecţionează fluturi, timbre, monede sau capace de sticle de bere, or meşteresc scaune din ciudate încolăciri de ramuri sau rădăcini.
Deşi mă îndoiam de importanţa mesajului din mine care părea ajuns la coacere şi cerea a fi neapărat transmis, desigur într-o formă digestibilă semenilor mei fără a le produce dureri de burtă, am continuat a dialoga cu un cititor prezumptiv. Mi-a venit în ajutor cererea de articole din partea celor care înfiinţau gazete. Spunându-mi opinia sau povestind ceva inedit m-am verificat cu editorii şi prin ei cu cititorii, cărora încercam a le stârni curiozitatea. Am pus apoi laolaltă aceste pilule între două coperţi. Am fost perfect încredinţat că nimeni nu-mi va citi cărţile da capo al fine, în această epocă a iuţelii şi că, dacă totuşi, printr-un miracol, faptul contrar s-ar întâmpla, mesajul meu va fi perceput pe fărâme. Am înzestrat atunci fiecare carte cu o prefaţă care este ca pătrunjelul în supă – se poate şi fără el, dar parcă aşa supa devine mai gustoasă. Cel puţin prefaţa foloseşte criticilor care n-au timp să citească pe îndelete cartea dar sunt curioşi ce am vrut să spun în ea, ca să-şi poată concepe cronica şi încasa banul.
Dar mai este ceva, care în cele din urmă contează cel mai mult. Cartea mea devine un act de dragoste pentru aproapele meu. Spun celorlalţi poveştile vieţii mele sau ale altora cu bucuria dăruirii fără a cere nimic în schimb. Poate greierele să-şi justifice serenadele în noaptea înstelată? Sau sitarul graţiosul său dans din amurg? Sau bunica drăgăstoasele sale mângâieri pentru nepoţi? Desigur unii vor încerca să vină cu explicaţii, dar oricât de corecte ar fi, se verifică ele întotdeauna? Dumnezeu a pus în noi o chemare şi aceasta dă roadă.
Aşa am realizat primul meu roman, care a fost dragoste şi respect faţă de memoria celor care au suferit tragedia deportării în Siberia din provinciile româneşti furate din nord-estul şi estul ţării. Oameni minunaţi, aspriţi de muncă, cu inima caldă, cu frică de Dumnezeu. Un crâmpei din odiseia neamului nostru care a ştiut să-şi poarte crucea suferinţei cu curaj şi demnitate. Deşi păstrează regulile ficƫiunii, cartea se bazează pe lucruri adevărate, istorice, şi pe mărturiile celor deportaƫi. Avantajul ficƫiunii, cum spunea Jorge Luis Borges este că poate să prezinte lucrurile încurcate ale realităƫii într-o ordine care poate fi înƫeleasă şi să ne aproprie mai bine de tainele din minƫile şi inimile oamenilor. Iată şi gândul scriitorului american Tom Clancy: „Diferenţa între ficţiune şi realitate? Ficţiunea are sens”. Cartea poartă titlul simplu de „Suferinƫă şi demnitate”. Lucrul la ea a fost o minunată experienƫă de viaƫă. A cerut un volum uriaş de documentare dar am trăit intens împreună cu eroii şi am ieşit îmbogăţit.
Maturitatea aduce o disciplină scrisului – o mare zgârcenie în cuvinte pentru a nu le ştirbi niciunuia cântul, o arhitectură severă ascunsă sub florile condeiului, o acuitate a observaţiei fără detalii nesemnificative la care ajută mult experienţa vieţii şi probitatea în adevăr, o bucurie a povestitului chiar când scrii versuri, un înţeles tainic care se desprinde pe nesimţite din lectură şi invită cititorul a-şi făuri versiunea sa proprie în această caldă comuniune care se crează între el, autor şi oamenii descrişi. După multe sfătuiri cu confraţii mei am ajuns a folosi pentru roman un stil direct, fără briz-brizuri, ca la Hemingway, cinematografic, foarte dinamic, cu mult dialog, personajele dezvăluindu-se pe sine din comunicarea cu ceilalţi. Mulţi erau ţărani frumoşi ca Aniţa din Mahala Bucovinei. Am luat deci ca model pe Marin Preda, pe Sadoveanu, pe Creangă. Pentru a păstra stilul lapidar m-am inspirat în descrierile de peisaje de la Pasternak, dublu romancier şi poet, folosind un limbaj concis, metaforic, evocator. M-am simţit în al şaptelea cer când un cititor mi-a spus că a putut vedea aievea fiecare scenă.
Scrierea de povestiri permite experimentul şi am folosit felurite tehnici pentru şocul începutului, vârful dramatic şi surpriza sau împlinitul sfârşitului. Ele vor forma un volum întitulat „Povestiri de Crăciun”, de o mare varietate de unghiuri de abordare.
Eseul este o formă fascinantă de a expune şi dezbate idei. Din formula eseului cu care concurează studentul american şi din severa şi clara structurare a articolelor ştiinţifice din cariera mea de 40 ani în genetica şi ameliorarea plantelor, am dedus o ordine: expunerea ideii originale, dezbaterea şi susţinerea ei în context cu ideile altora, concluzia deschizând drumuri. Am compus cu ele trei cărţi. M-am bucurat când am primit aprecieri pozitive din partea scriitorilor interbelici pentru care eseul era floreta lor preferată.
Am recurs la rigoare şi la zăgăzuirea atentă a efluviului liric în scrierea de versuri. Am susţinut puterea metaforei şi am încărcat fiecare cuvânt cu forţă de sugestie şi cu individualitate. Am promovat cantabilitatea ca parte esenţială din frumosul platonic pentru sensurile subtile, adesea subliminale, pe care le trezeşte în memoria latentă sau în subconştient. Am iubit Marea Poezie, bogată, profundă, în care descoperi noi înţelesuri la fiecare recitire. Desigur, ca toţi semenii, mi-am ales în tinereţe modele pe care le-am aprofundat pe măsura maturizării. Modelele mele de gândire şi personalitate au fost Rainer Maria Rilke, Teilhard de Chardin şi Blaise Pascal.
Odată, fermecat de filozofia adâncă a lui Paul Klee, care vedea în desenele copiilor o lume a minunăţiilor, proprii universului lăuntric uman, atât de nelesne de explorat, dar din care, cum este încă nealterat de artificiile lumii, se desprind legi surprinzătoare, şi stimulat de “Madona din dud” a lui Cezar Baltag, am scris cu bucuria jocului cu tâlcuri ascunse, bucurie apparent gratuită, întâlnită uneori la Desnos şi Apollinaire, poemul „Numărători la v-aţi ascunselea”: „Frez Pascal/ sare scara peste cal,/ Rainer Maria Rilke/ hai mai ia ridiche,/ Teilhard de Chardin/ te iau de joben.// Az dan trez/ aş sta-n Crez,/ da’ mi-e soare/ în picioare/ dintr-o lume călătoare/ şi îmi pare/ treaz/ că n-am azi.// E-o căţea la poartă/ se mănîncă moartă/ cu mărar şi cu pelin./ Zece, nouă, opt,/ hop senin,/ şase, cinci şi patru/ în ieriul spartu’,/ linu-i lin/ în oftat de rosmarin.// Dulce sacru/ dinspre veacu’/ tare acru,/ mi te dú/ în departe sufletu’.// Ala bala/ vicleim de foc,/ Trei doi unu/ duhe făr’de noroc/ ieşi din joc.”
Îi iubesc pe Noica şi Eliade, pe Eminescu şi pe Ion Barbu. Ca poet am crescut sorbind versurile generaţiei lui Nichita Stănescu, Cezar Baltag, Ion Alexandru, Gheorghe Pituţ, Gheorghe Istrate, Leonid Dimov, Ana Blandiana, Gabriela Melinescu. Îl socotesc pe Ştefan Augustin Doinaş al doilea pisc alături de Nichita, ca Omul şi Caraimanul sau Sinaiul şi Horebul. Doresc prin versurile mele să rămân legat de marea tradiţie a poeziei româneşti şi acest sentiment întăritor de apartenenţă să se audă şi simtă prin toate firidele originalităţii mele.
Poemul are fiinţa sa tainică aşa cum am învăţat din Necuvintele lui Nichita. Tăcerile poemului, umbra cuvintelor o descifrăm şi o simţim printr-o anume solitudine a gândului. „Când omul nu mai ştie/ să fie singur/ poemul moare/ în ţintirim de umbre/ iar sinele său subţire/ ortac cu toamnele şi golul/ rătăceşte iar/ prin neguri şi moroaie.// Ca turme de electroni/ ce-şi caută-ntruna polul/ luminilor vătraie,/ râvneşte ca virgin imaşul/ să-şi spulbere sămânţa/ în friguri de văpaie.// Cuvintele ȋn numere impare/ fără de serafi/devin curând/ o casă văruită-n alb./ Au viaţa lor. Străine,/ prădate de zarafi.// Le văd neputincios -/ spinări de delfini/ sclipind ȋn soare/ departe de mine,/ smălţuite cu larme,/ risipite-n duhuri/ şi sclipiri de spaime.// Ele capătă nepăsarea/ bădărăniei de linguri/ murdare de melasă/ pe imaculată/ faţă de masă,/ cu aroganţă de iele/ şi de rătăcire.// Când omul nu mai ştie/ să fie singur/ şi luminat de Fire…” (Fiinţa poemului).
Fără să prind absolut toate nuanţele unor limbi cu care nu m-am născut îi gust mult pe Pierre Emanuel, Dylan Thomas, Emily Dickinson şi Robert Frost. Am încercat a ucenici şi la dibăcia artei lor. Astfel am zămislit poeme în graiul ţării mele de exil, meditând la vraja aceluiaşi meşteşug desăvârşit, cum Brâncuşi socotea că învăţăcelul său trebuie să fure din virtuozitatea nevorbită a maestrului în timp ce strânge gunoiul cu mătura de prin atelier. „Every story has a pair of shoes/ of special brand/ that wanders/ stepping on dust, clay or sand,/ hesitating on broken glass,/ engraving in mud or snow/ in a slight utter,/ or with high class/and gentle touch/ walking on the water…” (Every Story).
Ce poate fi mai potrivit decât versul pentru grafia fină, celestă, a iubirii? „Uneori se despică cerul/ ca un castron/ crăpat, albastru,/ de poţi vedea/ mersul Iubitei/ coborând sihastru,/ plutit şi înălţat,/ pe tropote de clipe ce se trec,/ ca o hiperbolă/ tangent la pământul igrèc.// Pasul zilelor şontânc/ când te tot aştept/ şi cel zorit serile, când/ liniştea privirii/ îţi sorb fără de saţiu…// Se rostogolesc ȋn amurg orele/ ca turme la vale, din Olimp,/ în mister de Cyber-spaţiu/ ȋn linişti digitale/ şi fracţii de timp.// Ȋn mângâierea serii/ şi-a jindurilor sale/ sta-vom obraz/ lângă obraz,/ oglindindu-ne-vom/ ȋn negre pupilele tale.// Deasupră-ne/ scăpăra-vor stele/ pe cer de cremene/ iar sub picioare/ covoare se vor aşterne/ din solzi de ȋntuneric/ foşnind ca frunze/peste tăcerile noastre/ gemene” (Seară pe deal). Pluteşte un inefabil al iubirii chiar şi în spaţiile mici ale intimităţii odăii: „Din ale orei minuscule turnuri/ ascult al casei murmur:/ bolboroseala caloriferului,/ mormăiala frigiderului,/ fluierul robinetelor,/ răguşala chiuvetelor,/ oftatul fotoliilor,/ şoaptele podelelor// şi-ncerc să prind ovale/ undele mişcării tale.” (Pastel).
Mi-am început călătoria vieţii în timpul războiului. Ţin minte bombardamentele din Bucureşti, avioanele de vânătoare vrăşmăşindu-se prîn zigzagurile cerului. Încet, încet, s-au adunat apoi anii. Am fugit din comunism în plină maturitate şi am reinnodat firul vieţii în America. Acolo am pus cap ca cap câţiva ani buni şi am ajuns acum la vârsta socotelilor: „O moarte logaritmică/ fierbe rece în hârdaie/ Ne inundă bătrâneţea,/ ne-a ajuns peste genunchi./ O să pierim pe sub puhoaie/ curând, curând.// Cu ochi de untdelemn/ de pe-o coamă de val/ ora ne face semn./ Şi din rărunchi/ pe sclipiri de prund/ se răsuceşte alb cuvânt/ cu măduvă de lemn,/ de lemn plăpând.// Vom intra curând/ cu suflete moarte/ ȋn negrul apei/ tot mai mult/ tot mai departe/ tot mai afund.” (Ne inundă).
În familie de agronomi, am trudit o viaţă întreagă în genetica şi ameliorarea cartofului, o plantă pe care am iubit-o cu pasiune şi căreia lumea i-a dedicat poeme, cântece, legende, podoabe, picturi, statuete, monumente. Am fost gelos pe un faimos poem închinat copacilor de către poetul catolic american Alfred Joyce Kilmer, poem iubit pentru simplitatea şi ȋnţelepciunea sa, memorat şi declamat de generaţii de elevi, pus pe muzică şi interpretat de numeroşi cântăreţi celebri, inclus ȋn filme şi seriale de televiziune. Şi am scris în engleză, în acelaşi gen, tot cu distihuri, un poem al cartofului. Apoi i-am dat straie româneşti pentru prietenii mei braşoveni: „Dornic să crească să ajungă la lumină/ El ȋncolţeşte-n pivniţa de noapte plină. // Curând ne va acoperi ȋntreg ogorul/ Desfăşurând cu flori lui Dumnezeu covorul.// Pe când ȋn adâncite odăi de rugăciune/ Ȋn taină-şi zice păsul cerşind ȋnţelepciune.// Cu crumpeni umple el pământul pentru mâine/ Aşa cum Domnul ȋnmulţit-a-n munte pâine.// El roada trudei n-o trâmbiţă pe-afară/ Şi cu smerenie ȋn profunzimi coboară.// Scos din cuptor pieptu-şi frânge la cină/ Aşa cum Iisus frânge pâinea şi-o ȋnchină.// Doar Domnul nostru care este ȋn veci slăvit/ Putea să-l facă atâta de deosebit” (Cartoful).
La bătrâneţe începem a simţi cum ne trage pe sub uşă curentul lumii de dincolo. Ne amintim de vechi intelectuali, de rugători ai Rugului Aprins de la Antim, precum Ştefan Todiraşcu: „Era o insulă-nsorită/ cu stânci şi fără de izvoare/ şi «ca o mare viaţa-l înconjura»/ adulmecându-l la picioare.// El s-a păstrat în gând uscat/ ca Adevărul fără de podoavă/ cu trupul în lumină răspicat/ făr-a-l spurca întinsul cu jilavă.// Din feţe netezi înmuchiate/ neumbra sufletului în beteală/ o înturna la cer/ cu braţe ridicate/ cu tălpi leproase de-ndoială.// Şi l-am pierdut,/ o insulă întreagă într-un rug,/ tăcute zboruri/ în jos şi-n sus/ şi dulci miresme de Iisus” (Cântec trist). Nu pot uita povestea un bătrân preot c-a văzut pe când era copil cu oile în Ceahlău, muntele nostru sfânt: „L-am zărit/ în oră crispată/ la ziua în cădere.// Pojar i-urca pe faţă/ un Neînţeles îl îmbrăca/ şi-ngropa aerul ȋn tăcere.// Un ger de început de lume/ în păr îl adăsta.// Cobora hăţaş domol/ spre-amurguri de genune/ şi-n brazi vânt tremura/ frânturi de rugăciune” (Sihastrul).
Primul meu text tipărit a fost în 1957 în revista „Muguri” a liceului Sf. Sava (Nicolae Bălcescu pe atunci) şi era un omagiu adus lui George Enescu. În redacţie era colegul meu de clasă Mihai Horia Botez. La o oră de limba română am fost vizitaţi în acel an de doi studenţi de la Filologie şi unul dintre ei ne-a vorbit despre poezie, despre Valéry şi Mallarmé. Ulterior am aflat că era Nichita Stănescu şi tocmai publicase în “Gazeta literară” poemul „1907”.
În 1966, la Poşta Redacţiei, Geo Dumitrescu în „Contemporanul” şi Cezar Baltag în „Luceafărul” m-au încurajat, dar versurile fiind „silite, greoaie” (Baltag), „înnodate, eliptice şi trunchiate” (Dumitrescu), nu au trecut ştacheta pentru publicare. Debuturile s-au realizat în America în revista „New York Spectator”: cel poetic în 1986 cu balada „Un cocor strigatu-mi-a” însoţită de un desen al autorului, cel eseistic în 1989 cu „Marginalii la [basmul] Tinereţe fără bătrâneţe”. Debutul în proză s-a produs în 1994 cu povestirea „Hotarele cerului” în revista „Litterae” din Toronto.
De-atunci am publicat în reviste şi gazete în ţară (Viaţa Românească, Convorbiri literare, Saeculum, Facla literară, Contrapunct, Azi, Tribuna, Tribuna Sibiului, Poezia, Vatra veche, Banchetul, Biserica de Lemn), în S.U.A. şi Canada (Lumină lină, Litterae, Origini, New York Spectator, Caietele Internaţionale de Poezie, Romanian Sacramento Magazine, Meridianul Românesc, Observatorul), în Europa (Levure Littéraire, Zodii în cumpănă).
Am scris cărţi. La început matca eseurilor era largă şi eseurile de o mare varietate, ceea ce, deşi ele duceau viaţă bună împreună, dădea cumva volumelor un caracter mai puţin unitar fapt sesizat de alţii. Astfel, criticul Alex Ştefănescu, citind „Pod peste Atlantic” (Criterion Publishing, 2008), a notat: „Autorul, un român stabilit în Statele Unite, de profesie agronom, este o maşină de gândit, uitată în priză. El scrie, cu o inepuizabilă curiozitate intelectuală, despre poezia americană şi forma ideală de guvernământ, despre plecarea tinerilor din România şi realitatea virtuală din oglindă, despre Paris şi feminism, despre fascinaţia grădinilor şi postmodernism. În mod surprinzător, nu găsim urmă de amatorism în reflecţiile şi însemnările lui. Saturată de informaţii şi idei, însufleţită de o fervoare a inteligenţei rar întâlnită la alţi autori, cartea atrage şi provoacă. Dar şi derutează, din cauza caracterului eterogen al subiectelor” (Alex Ştefănescu, Cărţi răsfoite, în România literară nr.13, 24 august 2005).
Este aceeaşi carte despre care scriitorul şi etnograful Constantin Eretescu observa: „Horia Ion Groza este un scriitor cu trei ochi. Cel de al treilea este ochiul magic. Cu el vede trecutul şi viitorul, cu el scrutează, de dincolo de continente şi oceane, semenii şi viaţa lor iar povestea celor văzute ne-o transmite în eseuri de o remarcabilă profunzime şi cursivitate… Ca în tot ce scrie, Horia Ion Groza este pătruns de o înaltă devoţiune pentru adevăr, este curios şi interesant. Ferice de cititorul care va apuca să-i străbată paginile” (text pe coperta a patra a cărţii). Constantin Eretescu a mai comentat pe internet: „După ce a aflat tot ce se poate ști despre tema pe care o propune dezbaterii, se înșurubează în ea, o caută prin toate cotloanele, o privește din toate unghiurile, încât la sfârșit ești în deplină siguranță că te afli în mâini bune, că nu i-a scăpat ceva, că nimic nu a fost pierdut, eludat, tratat cu superficialitate. Profesiunea de cercetător pe care a practicat-o o viață întreagă și-a pus amprenta asupra omului. Horia Ion Groza se dovedește și în recent apărutul volum eseistul perfect, scriitorul pe opinia căruia poți pune bază” (May 12th, 2009, by vetiver).
Ţara mea rămâne România. Către ea merg dorurile, bucuriile şi durerile. O privesc de departe – din afară, o privesc de aproape – din interiorul ei. De unde şi titlurile „Pod peste Atlantic” şi „Ochiul diasporei (Sincronisme şi alternanţe româneşti)”. Dar am scris şi eseuri de critică literară în special din lumea poeziei. Profesorul anglicist Ştefan Stoenescu nota în prefaţa la „Reveriile şi orgoliile condeiului”: „Atât ca poet metafizician, implicat în captarea stărilor de fervoare sau de transcendenţă, mistică disponibilitate, cât şi ca eseist, preocupat de relaţiile complexe dintre cultură şi civilizaţie, religie şi ştiinţă, morală şi moravuri, arta scrisului şi retorica comunicării (incluzând firul interpretativ al traducerilor), Horia Ion Groza vădeşte capacitatea de a opera în cadrul acelui «nou umanism» postulat într-un articol din 1961 de Mircea Eliade… Lexiconul criticii literare posedă în engleză sintagma «prose of thinking» [proză de gândire) ce desemnează o modalitate retorico-stilistică menită să susţină din aproape în aproape un demers cognitiv pentru care a optat şi Horia Ion Groza prin scriitura sa capabilă să se muleze atât pe obiectul de atenţie ales cât şi pe dialectica discursului său eseistic”.
Uităm binefacerile vitale al poeziei. Ea este în primul rând un mijloc de cunoaştere necesar eului nostru propriu. Avem nevoie de ea pentru o mai exactă definire a stărilor şi sentimentelor noastre dincolo de aparenţa impresiilor. Avem nevoie de ea pentru o determinare corectă a raporturilor dintre, pe de o parte, lucrurile şi fiinţele înconjurătoare şi, pe de altă parte, fiinţa noastră avidă în a cunoaşte efectul acestora asupra stării şi gândurilor noastre. Avem nevoie de ea pentru explorarea domeniilor intuitivului ca o completare la domeniile abordabile prin raţiune. Avem nevoie de ea pentru cunoaşterea socială şi comunicarea experienţei personale. Poezia mai aduce totodată şi o bucurie specială sufletului, minţii şi spiritului, „prin farmecul imaginii, plăcerea cuvântului şi incantaţia versului ce constituie în poezie frumosul, pe cât poate de inutil, pe atât de atrăgător şi reconfortant”, cum spune poetul şi criticul american Dana Gioia. Dar mai presus de toate, poezia are capacitatea unică de a putea exprima inefabilul. Şi o poate face fără a risca să bată apa în piuă. Aşa cum, cu mult umor, afirma poetul francez Pierre Albert-Birot: „Dacă orice poate fi spus în proză, atunci poezia ar trebui salvată pentru a nu spune nimic”.
Am scris economicos şi deocamdată nu s-au adunat în coşul meu orfeic decât două mere, ce inimii mele îi par de aur. În prefaţa la cel de al doilea volum de versuri, „Tăcerile lumii”, maestra incontestabilă a rondelurilor Claudia Voiculescu a comentat: „Autorul nu este un poet în accepția clasică a cuvântului. În poemele sale poetul se exprimă cu simplitate, concentrare și expresivitate. Delicat și cult, Horia are știința comunicării emoției printr-o economie teribilă a mijloacelor poetice folosite. Și asta ține de un mare rafinament stilistic pe care-l posedă. Cvasiminimalist, autorul procedează impresionist, provocând cititorul la o lectură participativă. Bogăția de idei este filtrată plastic și vivace și lasă la iveală erudiția și cultura omului de carte și de meditație filosofică. El știe să asculte tăcerile lumii, știe și se cuminecă în psalmi, știe să pună o piatră albă de hotar. El știe să creeze o adevărată estetică a uimirii”.
Tatăl meu a fost o pană foarte activă într-ale poeziei, eseisticii şi criticii literare între anii 1930-1937. Referindu-se la el şi la mine, poetul optzecist Bogdan Ghiu a notat: „Amândoi sunt poeţi dintr-o stirpe tot mai rară, o adevărată dinastie lirică necunoscută ochilor noştri. Prin versurile lui Horia Ion Groza limba română îşi reintră acum în matcă revărsându-se. Sunt una dintre nu multele picături în plus ce lipseau bogăţiei sale” (Bogdan Ghiu, text pe coperta a patra a volumului “De durut mă doare cerul”).
Munca la romanul „Suferinţă şi demnitate” a constituit o experienţă de viaţă unică pentru mine. Despre el, scriitorul Dan Stanca a scris: „Horia Ion Groza este un autor din exil care, evident, nu se bucură de faima unui Andrei Codrescu sau Petru Popescu. Aparţine însă aceleiaşi generaţii şi, după umila mea părere, nu este cu nimic inferior celor doi amintiţi. Dar dacă zarurile cad într-un fel nu le mai poţi întoarce în mâna care poate dinainte de-a te naşte le-a şi aruncat. Zarurile pentru Horia Ion Groza au căzut pe o parte a mesei care stă în penumbră. Eu cred că a scris lucruri superbe, cu acea naivitate, desigur, a solitarului care nu face parte din cabale, dar tocmai de aici, din solitudine, îşi extrage seva. Horia Ion Groza nu ţine să facă artă cu orice preţ. Este un anticalofil, dar cu respect faţă de cuvântul scris care înseamnă totuşi mai mult decât cea mai inspirată oralitate. Horia Ion Groza este un umanist. Aceasta vreau să subliniez. Un umanist credincios. Suferinţa şi demnitatea, titlu prost de carte, răsună însă imperial în ceruri” (Luceafărul de dimineaţă, nr 8, august 2018, p.8).
Da, eseurile mele au abordat uneori subiecte de profunzime. Aici se pot aminti cele care au zăbovit pe „teme existenţiale”, pentru a folosi cuvintele scriitorului şi gânditorului Vasile Andru care spunea despre una din cărţi: „Cartea Laudă bunătăţii timpului înmănunchează reflecţii, experienţe şi modele pentru descoperirea «timpului bun». Există, în substanţa timpului cotidian şi profan, o bunătate ascunsă: timpul sacru, posibil şi necesar de asumat ca o experienţă personală. Cartea devine astfel un manual de «răscumpărare» a timpului şi, prin aceasta, a vieţii. Iniţierea în «timpul bun» se realizează prin relansarea puternică a revelaţiei hristice, regăsirea înţelepciunii Scripturilor şi a tradiţiei patristice şi, ca aspect practic, regăsirea rugăciunii minţii, a rânduielilor spirituale” (text pe coperta a patra).
Nu trebuie uitat că odată plecată, tipărită, cartea, copilul autorului, nu mai are protecţia acestuia din urmă şi îşi începe viaţa pe picioarele sale proprii într-o lume indiferentă care trebuie convinsă să-l primească cu braţele deschise. Mă duce gândul la vorba unei scriitoare din America, Megan S. Johnston: „Cititul este combustibil pentru minte, scrisul este combustibil pentru spirit”. Vorba ei este un îndemn pentru toţi semenii mei de a scrie şi este o confirmare a profundei bucurii a acestei îndeletniciri. Dar să nu uităm că rezultatul scrisului, tipăritura, arată ca nişte simple semne negre pe o hârtie albă, neutre ca natura din jurul nostru. Doar bogăţia şi frumuseţea sufletului celui care le citeşte le face să prindă viaţă şi să capete sens. Cititorul trebuie să simtă dragostea autorului, dăruirea fiinţei acestuia din urmă cu sinceră uitare de sine. Patericul egiptean spune: „Scriitorul cel bun trebuie să-şi smerească inima, căci lucrează cu înălţarea sufletului”. Comuniunea autor-cititor devine atunci un act sacerdotal.
Aş fi vrut să închei astfel dar rămâne un cui în talpă: generaţia tânără nu mai citeşte cărţi. M-a impresionat să văd acum douăzeci de ani şi mai bine navetişti în Washington D.C. care citeau o carte în avionul de la Boston, o continuau în autobuzul care îi ducea prin aeroport la Terminal, şi nu o lăsau din mână nici în microbuzul sau metroul care îi purta în centrul oraşului. Şi astăzi au aceeaşi religiozitate în a nu irosi timpul şi a nu dormi: citesc, dar nu cărţi, ci telefonul, pentru că nu mai au răbdare şi putere de concentrare şi pot naviga pe el încoace şi încolo. Sustragerea din vacarmul mulţimii şi străzii nu se mai face în universul cărţii ci în ritmul şi cuvintele muzicii de rap din căştile din urechi. Noua artă a decoraţiunilor interioare include şi etajerele în ambianţa camerei dar nu pentru cărţi ca altă dată ci pentru vase, sculpturi, lumini, năstruşnicii electronice. Cuiburile calde din librării în care, în trecut, tinerii se înfundau în universul vrăjit al foilor cărţii, astăzi sunt goale şi librarii umplu standuri întregi cu jucării şi jocuri. Cui pe cui se scoate. Trebuie să găsim cuiul.
Cărţi publicate: De durut mă doare cerul (poezii), Criterion Publishing, 1998 (prefaţă de Andrei Brezeanu, prezentări de Pericle Martinescu, Lucian Boz, Horia Liman, Bogdan Ghiu); Sfârşit de veac românesc în America (eseuri, note de călătorie), Criterion Publishing, 2001 (prezentare de Gabriel Stănescu); Pod peste Atlantic (eseuri şi critică literară), Criterion Publishing, 2004 (prezentare de Constantin Eretescu şi Opritsa Popa); Treptele de văzduh ale sufletului (eseuri existenţiale), Criterion Publishing, 2006 (prefaţă de Vasile Andru); Laudă bunătăţii timpului (eseuri existenţiale), Paralela 45, 2008 (prezentare de Vasile Andru); Ochiul diasporei (eseuri), Logos, 2008 (prefaţă de Ovidiu Hurduzeu); Reveriile şi orgoliile condeiului (critică literară), Criterion Publishing, 2008 (prefaţă de Ştefan Stoenescu); Laudă bunătăţii timpului (eseuri existenţiale, ediţia doua revăzută şi adăugită), Logos, 2011 (prefaţă de Theodor Damian); Suferinţă şi demnitate (roman), Logos, 2015 (cuvânt ȋnainte de Constantin Eretescu); Discovering the Sacred Time of Our Life (meditaţii de credinţă ortodoxă), Reflection Publishing, 2016 (cuvânt-scrisoare Ieroschim. Petroniu Tănase); Living the Sacred Time of Our Life (meditaţii de credinţă ortodoxă), Reflection Books, 2018 (cuvânt-scrisoare Ieroschim. Petroniu Tănase); Saint Paisius Velichkovsky of Neamts and Paisianism (meditaţii de credinţă ortodoxă), Reflection Publishing, 2019; Sfântul Paisie de la Neamţ şi paisianismul (meditaţii de credinţă ortodoxă), Logos, 2019; Tăcerile lumii (poezii), Logos, 2020 (Cuvânt înainte de Claudia Voiculescu, prezentare de Ştefan Stoenescu şi Dumitru Ichim); The Sign of the North (poezii). Reflection Books, 2020 (prefaţă de Justin Isherwood, prezentare de Bryan Bowen). Coeditor, împreună cu Constantin Crişan, al unor scrieri interbelice ale tatălui său: Horia Groza, Poezii, cronici literare, eseuri, Litera, 1995. Editor al cărţii Horia Groza, Colocvii, Logos, 2022 (cuvânt introductiv de Ion Dur). Coeditor, împreună cu Marius Vasileanu, a trei cărţi în seria Arhiva Rugului Aprins: Ştefan Todiraşcu, Comentarii la Evanghelia după Ioan, Eikon, 2016, Ştefan Todiraşcu, Comentarii la Poemele Filocalice, Eikon, 2017 şi Ştefan Todiraşcu, Pecete de neşters, Eikon 2022. Inclus în antologia de poeme Timpul rană sângerândă, Poeţi români ȋn lumea nouă, Criterion Publishing, 2006 (alcătuită de Ştefan Stoenescu şi Gabriel Stănescu cu o prefaţă de Ştefan Stoenescu) şi o serie de antologii americane de versuri (America at the Millenium, Poetry.com, 2000; Poetic Voices of America, Sparrows Poetry Forum, 2000; America: Voices coming together, Iliad Press, 2001). Premiul LiterArt XXI pentru publicistică în 1999, premiul LiterArt XXI pentru eseu în 2002.
———————–
Horia Ion GROZA
San Diego, California, SUA
11 august 2022
