Mă numesc Stejărel Ionescu și m-am născut în 5 noiembrie 1955, în satul Uroi, din județul Hunedoara, la numai 3 km de orașul Simeria, sub „Cușma dacilor”, pe malul drept al Mureșului, cel lin și curgător, ca o apă de șes, în care de mii și mii de ani își oglindește silueta, Măgura Uroiului.
Fiind a doua casă de la Mureș eram mai toată ziua pe malurile lui cu undița în mână, de dimineața și până seara, nemai simțind nici arșița soarelui și nici răpăiala ploii sau bătaia vântului.
Copilăria mi-am petrecut-o în satul natal, hoinărind prin pădurea de la marginea satului, sau pe malul Mureșului, și primii ani de școală, clasele I-IV, făcute tot în sat, unde l-am avut învățător pe Fleișeru Ioan, primul dascăl al copilăriei mele, de care îmi amintesc cu mult drag, mai ales că nu eram prea cuminte. Cum nu prea îmi plăcea să stau mult timp într-un loc, mă duceam și îl trăgeam de mânecă spunându-i „Toiu, mă duc afară”, fiindcă avea un nepoțel mai mic decât noi de la școală, care îi spunea „Toiu”, și așa a rămas pentru copiii școlii. O altă șotie de-a mea era și faptul că luam de acasă pachețel cu mâncare, pe care binențeles că nu o mâncam în pauzele ce le aveam, și ori îl lăsam în bancă, sau în cel mai nefericit caz, înconjuram cu mâncarea ce o aveam cei doi nuci din curtea școlii, care și în ziua de azi mai există.
*
După terminarea celor patru clase primare din sat, mi-am continuat studiile în orașul Simeria, un important nod de cale ferată, fiind numit și orașul ceferiștilor, ce se afla la o aruncătură de băț de sat. Aici am continuat cu clasele primare, de la a V-a la a VIII-a. La terminarea clasei a VIII-a m-am înscris la seral, clasa a IX-a și a X-a, iar din clasa a XI-a m-am mutat cu școala la Deva, la Colegiul Național „Decebal”, unde mi-am terminat liceul.
Tot în perioada respectivă ne-am mutat toată familia la Deva, eu, mama mea și bunica, mama mamei mele. Mama fiind divorțată, nu s-a mai recăsătorit niciodată, eu angajând-mă la CFR, la Secția CT4 Deva, ca și electromecanic telecomunicații. Asta se întâmpla prin 1972.
Din 1975 am devenit și jurnalist corespondent la ziarul local „Drumul Socialismului” și la „Lupta CFR”, ceea ce mi-a dat ocazia să aflu mai multe la ceea ce se întâmplă în jurul meu. Îmi amintesc de ultimii doi ani de liceu la seral, îl aveam profesor de fizică pe profesorul Stoica, care era surd, dar un om foarte de treabă, eu cu încă trei colegi ce ne aflam în ultimile două bănci să nu ne plictisim aproape în fiecare oră de fizică am început să jucăm cărți, poker, șeptic sau „66”.
Odată cu terminarea liceului în 1975, m-am hotărât să dau și la facultate, m-am înscris la București la Horticultură, unde aveam una din materiile de examen „Legumicultura”, materie ce nu am făcut-o în școală, și binențeles că am căzut. M-am întors acasă și m-am înscris la Școala Postliceală de Impiegați de Mișcare, CFR, școală ce am absolvit-o în 1976. În 1977 am fost luat în armată, la Aiud, și după perioada de instrucție de o lună de zile, și după depunerea jurământului militar m-am întors acasă, adică la un punct de lucru al unității militare din Simeria, continuând cu armata până în 1979, luna martie, la locul de muncă din civilie… Aici am început să și scriu primele poezii.
*
Da, m-am apucat destul de târziu de scris, prin 1978, la 23 ani, când îmi satisfăceam stagiul militar. Când am început cu scrisul, cu poezia care mi s-a părut mai ușoară, și mai rapidă, cel care m-a îndemnat să scriu a fost unul dintre comandații punctului de lucru, maiorul Bucureșteanu. Atunci am scris și prima poezie ce a fost pusă la panoul de onoare, de către acest maior care a și trimis-o unei reviste din cadrul armatei, care a și publicat prima mea poezie: „Dor de țară”. De atunci am continuat să scriu, iar după eliberarea mea din armată în martie 1979, am început să frecventez cenaclurile literare „Ritmuri” din Deva și „Flacăra” din Hunedoara, unde am cunoscut scriitori precum Radu Ciobanu, Valeriu Bârgău, Mariana Pândaru, frații Eugen și Ioan Evu, Ştefan Nemecsek, Marin Negoiță, Gligor Hașa, Neculai Chirică, Anghel Dumbrăveanu, Ionel Amăriuței, Sânziana Batiște, Traian Filimon, Petrișor Ciorobea, Valentin Tașcu, Mihai Sin, Miron Țic, Cornel Ungureanu, Adrian Păunescu, Theodor Răpan. Cu mult mai târziu am cunoscut și alți scriitori precum Ion Marin Almăjan, Șerban Foarță, Aurel Turcuș, Ioan Adam, Alexandru Ruja, Robert Șerban, Paulina Popa, Constantin Cubleșan, Vasile Dan, Petru Haș, Carolina Ilica, Alexandru Florin Țene, Mircea Mihăieș, Lucia Cuciureanu, Veronica Balaj, Ioan Mateuț, Gheorghe Mocuța, ș.a. Dintre scriitorii cunoscuți de-a lungul timpului, cel care a încercat să-mi ghideze pașii și să mă îndrume a fost scriitorul Valeriu Bârgău.
Am luat primele premii literare la Concursul „Sub flamuri de partid biruitoare”, Costești 1983 și 1987. Editorial am publicat prima mea carte abia în anul 2000, cu volumul de poezie „Trandafirii de rouă”.
*
Am început colaborarea cu revistele literare a vremii respective, acestea înmulțindu-se rând pe rând odată cu trecerea timpului: Drumul Socialismului, Unirea, Teleormanul, Cuvântul liber, Argeş, Transilvania, Chronos, A.V.A, Lumină Lină (SUA), Lumină Divină, Vatra Veche, Basarabia literara, Lumea Românească (SUA), Armonii Culturale Româneşti, Anotimpuri literare, Orizonturi culturale, Reflex, Cervantes, Onyx (Dublin), Agora literară, Ecouri literare, Provincia Corvina, Singur, Actualitatea literară, Boema, Bogdania, Nomen Artis, Negru pe alb, eCreator,Confluențe Literare, Portal Măiastra, Luceafărul de seară, Luceafărul de vest ş.a. În revistele respective am publicat poezie, haiku, proză scurtă și prezentări de carte.
Cărți am publicat până acum la diverse edituri începând cu anul 2000, care a fost și anul de debut, 30 volume de poezie, dintre care 7 în antologii colective, iar 23 cărți de autor:
- trandafirii de rouă – Editura Bibliofor/ 2000
- tăcere şi singurătate – Editura Bibliofor/ 2002
- somnul îngerului – Editura Călăuza v.b/ 2008
- Lacrima – un nume sfânt – Editura Călăuza v.b/ 2008
- arta de a fi (antologie colectivă) – Editura Anamarol/ 2009
- daţ’mi pace/ dor de ţară – Editura CCD Deva/ 2009
- cu Dumnezeu prin hergheliile de cai – Editura Măiastra/ 2010
- iarăşi mi se pregăteşte ceva (bilingvă) – Editura Măiastra/ 2012
- Dumnezeu ne poartă paşii prin hergheliile nopţii – Editura Inspirescu/ 2013
- drumul sihaştrilor – Editura Inspirescu/ 2013
- castelul de nisip – Editura Măiastra/ 2013
- suflet nemuritor (antologie colectivă) – Editura StudIS/ 2013
- pe drumul oaselor – Editura Măiastra/ 2014
- nemuritorii cuvintelor (antologie colectivă) – Editura StudIS/ 2014
- paradigme virtuale (antologie colectivă) Editura Pim/ 2014
- rătăciri în timp (antologie) – Editura Tipo Moldova/ 2014
- simbioze lirice (antologie colectivă) – Editura Anamarol/ 2014
- călătorie în regatul cuvintelor (antologie colectivă) – Editura Dandes Press/ 2014
- nostalgii de toamnă (antologie colectivă) – Editura Dandes Press/ 2014
- cartea vieţii (60 poeme) – Editura Măiastra/ 2015
- poemul meu neterminat din jilţul poeziei – Editura Măiastra/ 2016
- izvorul de lut/ il sorgente d’ argilla (Ediţie bilingvă) – Editura Măiastra/ 2017
- numele meu e, … – Editura Măiastra/ 2017
- întoarcerea la origini – Editura Măiastra/ 2017
- esenţă de vin e femeia – Editura Inspirescu/ 2018
- reminiscenţa umbrelor – Editura Măiastra/ 2018
- picătură de vin e femeia – Editura Inspirescu/ 2019
- Aisha, fata de vânt – Editura Măiasta/ 2020
- pași pe nisip&umbre pe cer – Editura Inspirescu/ 2021
*
Să ne rupem puțin de poezie și să alergăm pe văi și dealuri, să fim din nou copii, să ne dăm în leagăn, să ieșim la poartă între cei bătrâni, să ne încrucișăm mâinile la piept și să stăm îmbufnați și să fim supărați încât cei care trec pe stradă să ne întrebe: „De ce ești supărat”, iar eu să îi răspund: „Fiindcă n-am nevastă!”. „Dar cine are…?”, iar eu să îi răspund: „Tata”. Cam așa era dialogul între un copil de câțiva anișori și cei bătrâni cu pletele albe. Dar anii au trecut, bătrânii s-au dus iar eu m-am brumărit deja.
Copil fiind hoinăream de dimineața până seara pe dealuri, la cules de frăguțe, sau adunat de ciuperci de prin pădurea de la marginea satului. Și chiar la scăldat în apa Mureșului când era prea cald. Asta dacă era vară, iar dacă era iarnă cu sania pe Săbăiasca, o străduță din sat ce este în pantă. Sau cu bunica, iarna când Mureșul era înghețat bocnă, cu sania după lemne pe marginea Mureșului, acesta fiind atât de înghețat încât se forma pod de gheață de pe un mal pe celălalt încât puteai trece cu carul încărcat, gheața fiind mai groasă de jumate de metru.
Viața copilăriei era frumoasă, însă nu îmi era destul de agreabil la școală, unde cam trăgeam mâța de coadă. Nu mă pot lăuda cu note prea mari, examenul de maturitate luându-l cu puțin peste 6, adică 6,14.
*
Am avut probleme și cu securitatea, și încă destul de mari. După terminarea liceului m-am înscris la Școala Postliceală de Impiegați de Mișcare, la Grupul Școlar CFR, la Timișoara. La terminarea școlii în 1977, trebuia să dau un examen de autorizare în funcția de impiegat, cu un instructor regional, examen ce l-am căzut cu brio. La vremea respectivă era la modă să asculți Europa Liberă, unde Paul Goma deschisese o scrisoare către români, și așa am început să scriu scrisori împotriva lui Ceaușescu și a regimului comunist, către Paul Goma și să i le trimit prin poștă, scrisori care în loc să ajungă la Goma, ajungeau la Securitate.
În acest fel securistul care se ocupa de CFR, colonelul Ene, m-a contactat și m-a invitat la Securitate, atât eu cât și mama mea, unde timp de 6 luni amândoi am dat cu subsemnatul. În afară de asta mai veneau și amenințările cu carceră pe viață. Războiul minții, nu alta, dar după 6 luni am scăpat. Am scăpat teafăr cu minciuni și hahalere.
*
Cărțile mele, da, cărțile mele nu sunt decât niște umbre în noapte, niște stele în universal vieții, niște licurici în nopțile de taină ale unor trăiri trecute, sau netrăiri ce urmează a fi păstorite de ciobanul de la a vieții stână, de EU-l din mine. Cărți despre trăirea vieții, despre femei și despre vin, despre Dumnezeu și caii lui, despre marea cu singurătatea ei dar și despre zbuciumul vieții cu trăirea ei. Și o astfel de trăire a vieții cu zbuciumul ei a fost uneori recompensată cu diplome și medalii în urma premiilor primate de la concursurile literare pe plan local sau internaționale.
*
Mergem mai departe, am văzut aparițiile, cărțile apărute și editate de edituri, dar oare cine a scris și pe unde despre ceea ce am editat. Cronici, diverse și diferite scrise de anumite personalități, profesori, scriitori, ingineri, poeți și chiar de cronicari:
„Trăirile poetului Stejărel Ionescu, le găsim așadar, structurate pe două planuri, în două capitole separate din carte; în prima parte, ca o trecere a sa prin viață și lăsând urme pe nisip, urme efemere, căci memoria fiecărui bob de nisip va face ca el să-și reia locul avut anterior, nivelând și ștergând urmele și apoi, în partea a doua, viziunea sa despre ceea ce rămâne după viață în planul umbrelor, al neființei. Supusă legilor universale ale naturii, viața este un proces aflat în continuă transformare, în infinitatea timpului, ea este alcătuită din clipe pe care poetul le imortalizează, răspunzând nevoii de a marca evenimentele și sentimentele ce însoțesc acest drum, folosind cuvinte alese cu mare talent artistic, surprinzând imagini și decoruri, unde se suprapun lumini și umbre, realul și irealul, se condensează timp, spațiu. Răspunzând întrebărilor inevitabile, la care poetul mereu caută răspunsuri, ținând de filozofia existențialistă, descoperim radiografia unei vieți plină de zbucium și frământare, de împliniri și eșecuri, iubire și trădare, mulțumiri și neîmpliniri, pentru că viața în fond este un drum al robiei, supus totdeauna legilor și cutumelor societății.” – ( Urme pe nisip și umbre pe cer – Constanța Sylvia Hârceagă – Boem@) .
„Stejărel Ionescu, un poet cu mai multe volume publicate și prezent în mai multe antologii, scrie un poem neterminat, pentru că, nu-i așa, tema aceasta te pândește, cum pândește pe fiecare. Spre deosebire de ceilalți muritori marcați mai ales de spaimă la acest gând, el are o imaginație luxuriantă, reușind să itereze în poemul său nu mai puțin de 250 (să fie acesta un număr cu semnificație?) de poeme scurte, caligrafiind stări, sentimente, posibile trăiri. Înainte de a fi o carte de versuri despre așteptarea morții este una de căutare a iubirii pierdute, este un poem cu fațete, cu oglinzi, cu umbre, cu ecouri – al dezamăgirii, al divorțului și al deșertăciunii. Scrise uneori aforistic, alteori descriptiv, din cuvintele ce par să deseneze sentimente, stări de moment ori vagi amintiri care pot deveni planuri de viitor, versurile din „Poemul neterminat” al lui Stejărel Ionescu se citesc (ori se ascultă) ușor, fiind ca un vânt care adie, aducând cu el când șoapte, când impresii sau senzații, când picături de rouă sau de ploaie. În acest volum, poetul notează imagini ce se succed ori se suprapun ca în clipa de pe urmă, când, se spune că îți retrăiești viața, desprinsă din timp, într-o ordine diferită. Moartea e însă doar bănuită, pentru că viața trebuie trăită până la capăt. Dacă ar fi să citez, atunci m-aș opri la poemul cu numărul 93, unde tentația ludică îi reușește poetului: „eşti crudă/ şi palmele tale îmi adună/ lacrimile,/ umbra mea şi trupul tău/ umbra ta şi trupul meu,/ haotic timp/ totul e ilogic,/ vântul nu mă mai primeşte/ a plecat spre tine,/ simte, vede, aude/ numai clipa stă singură.”. Sau la cel de peste 100 de alte poezii, de la numărul 193, care confirmă că „Poemul neterminat” vorbește mai ales de dragoste și o face frumos: „seara s-a zăpădit,/ luminile îngheaţă/ e trist,/ sunt stingher/ în fumul meu de ţigară,/vântură turbat, iarna,/ am făcut dragoste cu poza ta/ din clasa întâi,/ e atât de frig/ încât la Biblioteca Franceză/ şi cititul a îngheţat în rafturle cărţilor.” – (Stejărel Ionescu si poemul lui neterminat – Marcel Sămânță – Vatra Veche).
„Stejărel Ionescu face parte dintre acei mulţi care au nevoie de o identitate în care se vede treaba că au de ales permanent între ceva şi altceva. Recenta sa carte ce mi-a ajuns pe căile aerului electrizat, «Numele meu e,..», încearcă să convingă ceva mai altfel decât celelalte. Limbajul se dovedeşte mai aşezat şi parcă s-a mai rarefiat discursul de obicei din calea afară de ţipător. Motivele acestei cărţi găsesc un relativ echilibru între vocale şi consoane, din multitudinea de puncte cardinale se poate spera la direcţii cu rost. Şi e mai puţină moarte după ce e mai puţină otravă. Paleta de nume propuse pentru o alegere corectă, răsfoieşte o simbolistică bogată, întărâtând ca un joc de zaruri la care este adulmecată mereu secunda următoare. Că e gând, piatră apă, pasăre, zbor, creangă, linişte, izvor, nălucă, răspântie, teamă, plâns, răsărit, stâncă, păpădie, până la urmă tot identitate se cheamă că ar fi sub diverse faţete care de care mai dorite şi necesare. Şansa poetului ar fi să se poată extrage din universalitate, hotărându-se o dată şi bine pe care mal al năzuinţelor e mai proaspăt aerul care să-i dezmirde nevoia de stabilitate în vremuri de halucinante entropii. Din acest anturaj de stări când convergente, când divergente, vom desprinde câteva nuanţe nu neapărat cu pretenţia de a fi repere, ci sub aspectul conciziei care ar trebui să fie primul argument spre convingere.” – (Potcovirea cu ipostaze de nechezat – Daniel Marian. – Vatra Veche)
„Stejărel Ionescu, scrie o poezie asemănătoare sieși, greu încadrabilă thematic, stylistic, estetic. Aș situa-o sub girul unui straniu și contradictoriu realism lyric, hrănit de scepticism, deziluzie și de o tristă circumspecție. Un lirism salubru și dramatic, ce evocă o realitate plată și insalubră” (Despre realismul liric – Eugen Dorcescu – Confluențe Literare).
„Personaj și poet interesant , despre care și despre a cărui poezie) am mai scris cândva, Stejărel Ionescu, ilustrează, în persoana și în scrisul său, conceptul de ambivalență, mai mult chiar de ambiguitate, atrage atenția și, deoprotivă, trece neobservat, este impetuos în limbaj și, deoprotivă , taciturn și ermetic, , se arată ferm, chiar dur, în relațiile sociale, și, în egală măsură, delicat, este, în text, pe de o parte confesiv și sensibil, iar pe de altă parte, tot în text, lucid, reflexiv, distant. Volumul său Numele meu e,…, Editura Măiastra, Târgu Jiu, 2017, ni se pare a confirma , pe deplin, mai limpede și mai decis decât altele, aceste afirmații și această complexitate. El propune, simultan, o poezie intens afectivă și imaginativă, pe fragmente, pe componente, și o poezie larg conceptuală, în ce privește marea intenție tematică și structura ansamblului.” (Eugen Dorcescu – Poezie și semioză. – Confluențe Literare)
„Stejărel Ionescu este un scriitor cu o largă experiență, iar aceasta rezonează și în volumul „sunt sonat la nunta mea”: sunt sonat într-o sonnetă/ dar nu de-a lui William Shakespeare/ ci-i o simplă șansonetă,/ într-un plod de trandafir… (sunt sonat la nunta mea). Abordarea viziunii shakespeariene, regăsită și în lirica voiculesciană, aduce cu sine seria preocupărilor profund umane precum dragostea (într-o dragoste rănită,/ inexistent, dar exist…) sau prezența sentimentului de moarte (stau la masă trei schelete/ și cu mine un mort complex…).
„În unele abordări Stejărel Ionescu caută cu ardoare mecanismele de funcționare ale vieții: e timpul tău copile, tu trebuie să te naști,/ chiar de există viață, chiar de există moarte,/ chiar de există timp, sau timpul nu există,/ prin tine însuși timpul, prin tine îl renaști,/ căci viața doar prin tine spre lume e o pistă… (viață și lumina), în altele este cuprins de recea briză a morții ce-l coboară în efemeritatea realității: ascultă cum tic-tacul în gongul nopții bate,/ mă răsucesc în moarte, dar moartea mă răzbate,.. (înălțare). Fascinația poetică față de frumusețea luminii Adevărului aduce cu sine mânia divină ce-l aruncă într-o iarnă eternă: stau şi privesc pe fereastră/ şi mă întreb cu al meu dispreţ:/ noaptea e senină, albastră/ este ger, dar nu-i îngheţ,.. (iarnă, unde ești). Căzut în genunchi, poetul cere iertare Celui Veșnic: cerând iertarea iarăși celui ce este Veșnic/ în veci cu mântuirea Treimei de la sfeșnic,.. (semnul crucii), căutându-l cu privirea în fiecare colț din microuniversul său: TU, cel Veșnic, de-a pururea viu,/ te caut și în pașii pierduți în pustiu,.. (te caut, te caut,…). E momentul în care Domnul din ceruri coboară în osanalele ființelor angelice: timpul este de vecernie,/ bat clopotele a jale,/ Domnul din ceruri ne adună/ ca să ne dea osanale,…(viață și neputință). Spiritul trăiește propria experiență miortică a nunții sale: azi noapte am fost la nunta mea/ era chiar miezul nopţii sau poate mai târziu/ doar stelele stăteau în cuib de nea/ şi satul urla în pustiu,…(la nunta mea). Spațiul mioritic primește în lirica lui Stejărel Ionescu fațete diverse: rază de stea: de vrei să urmărești vreo rază de la stea,/ să nu uiți de iubire niciodată… (lacrima nopții); mitica Dacie: sunt lupul alb, ce-i de la daci rămas,/ pe care Zamolxe la adus cu el… (sunt lupul cel alb) sau roua dimineții: mi-am amintit că e dimineață/ și roua mă spală de funingile vieții… (cariera nopții).
Lirica lui Stejărel Ionescu este un „concert fără nume”, așa cum e și titlul unuia dintre poeme, (am vrut să scriu o poezie/ cuvinte eu nu am găsit,/ am vrut să scriu o simfonie/ dar notele m-au părăsit,.) și asta pentru că nimic nu poate exprima Marele Mister care a creat universul.”. (Prof. Ștefan Mazilu – Dincolo de spațiul frământărilor umane. Prefață la volumul „sunt sonat la nunta mea”, în curs de apariție.)
————————
Stejărel IONESCU
Timișoara, 21 august 2022
