PRIN POEZIA AMINTIRILOR
– Hai în pat, să-ți spun o poveste, îmi zicea mama încercând să mă ademenească la somnul de-amiază fiind pentru ea un moment de relaxare a corpului obosit de munca în gospodărie și mai ales la câmp. Numele ei, Ruxandra, l-am asociat cu cartea „Alexandria. Esopia,” unde apărea Ruxanda/Roxana, soția lui Alexandru cel Mare, probabil din această carte s-a inspirat bunica Maria când a botezat-o. Tata, Crăciun, ca moșul de poveste, botezat așa deoarece a fost născut de Crăciun, după vechiul calendar, citea și el, mi-l amintesc cum stătea pe treptele de piatră din fața bucătăriei cu cartea de povești în mână, sau când mergea cu bivolii la pășune lua o carte cu el, dar nu îi plăcea să povestească. Era un interiorizat, rămas orfan de tată în copilărie, fost soldat și prizonier la nemți, în al doilea război mondial, nu purta cu noi discuții părintești, doar ne trasa sarcini de lucru și își elibera violența, frustrările în amenințări și înjurături de câte ori era beat. Băutul, sport național al românilor, aducea multe probleme în familii. Nu se punea eticheta de alcoolic și nu se acorda niciun sprijin de specialitate, cum de altfel la noi în țară nici acum nu există centre de terapie pentru alcoolici sau dependenți în general. Studiile pe această problemă arată că traumele, abuzurile, experiențele dureroase pot duce la dependență, la fel lipsa dopaminei la nivelul creierul are același efect, însă o persoană cu o astfel de adicție în familie producea teamă, ură, rușine. Adolescentă fiind, când stima de sine joacă un rol important în dezvoltarea ulterioară, neavând informații despre problemă, nefiind consiliată de nimeni, vedeam lucrurile cu totul altfel decât acum, de aceea am crescut cu un sentiment de inferioritate, de nesiguranță, de multe ori dorindu-mi să nu mai exist sau să plec undeva departe, departe… lecturile fiind un prilej de-a evada din lumea concretă.
Făcând abstracție de partea aceasta întunecată a copilăriei și-a tinereții mele am crescut cu personaje de neuitat din poveștile specifice copilăriei. Tonul mamei cald și cu un iz de tristețe se plimbă printre neuronii activați spre imaginar chiar și acum. Fiindcă părinții dețineau o mașină de dărăcit lâna, o parte din zestrea mamei, la noi în casă poposeau foarte mulți oameni, așteptându-și rândul la mașină și omorându-și timpul cu tot felul de povestiri. Era aproape ca o întrecere. Care să spună o poveste mai interesantă, mai șocantă, care să oprească respirația celorlalți. În lipsa aparatelor audio/video, la țară era obiceiul de a merge în povești la vecini, sau la câte-o clacă. Ca atare la noi veneau destul de des vecinii, numeroșii fini, și tot feluri de neamuri ai bunicii și ai părinților, precum și oameni care lucrau cu ziua, noi având destul de mult teren, cu alte cuvinte eram gazde. Ascultam, la lumina lămpii povești diverse, unele chiar fantastice ce ne dădeau fiori de frică, despre Marțolea, care apărea la ușa casei și privea pe geam la vecina Fabiola, care nu-și întrerupsese țesutul deși bătuseră clopotele la biserică pentru a anunța sărbătoarea din următoarea zi, despre Șolomănari (tata spunea că a venit unul zburând prin aer fără aparat de zbor și a dormit noaptea la vecinul, baciul Gheorghe, în podul șurii!). Ieșeau la iveală fantasme ale semiîntunericului, căci la vremea aceea nu exista electricitate, ci lămpi cu petrol care dădeau o lumină destul de redusă, astfel încât dacă aveai o imaginație bogată vedeai tot felul de întruchipări ale nopții. Nu era știință, nici aplecare pentru explicații științifice. Totul se rezuma la supranatural. Ascultam cu gura căscată, cu inima cât puricele și nu puneam întrebări căci în acea perioadă și mai ales la sat copii nu aveau voie să intervină în discuțiile adulților. Bunica din partea tatei, Sabina, era șefa discuțiilor și nu numai. „Tu să taci! Nu fii ocoșă”, auzeam de fiecare dată când voiam să spun ceva.
Dar nu-mi puteau opri imaginația, visarea fiind catalogată ca romantică, căci la venirea pe lume, la început de august, ursitoarele mi-au pus platoșa visului, așa cum spun într-un poem, un vis ce-mi cuprinde glezna cu doiniri despre timpul măcinător. Am început să citesc povești din cărțile de premiu, ale mele și ale surorii mai mari, Susana, urmând exemplul mamei și a tatei, ambilor plăcându-le lectura, mama participând la cercul de lectură de la vecina Maricica, apoi de prin clasa a cincea am trecut la romane căci mi-a fost stârnită curiozitatea de către un musafir, un sătean ce îngrijea oile, prin relatarea cărții „Moll Flanders”, de Daniel Defoe.
Am început ciclul romanelor cu același autor dar cu volumul „Robinson Crusoe” și-am continuat mânată de o foame acerbă cu romanele de aventuri ale lui Alexandru Dumas, Mark Twain, apoi Tolstoi, Stendhal, Poe, Dickens, Cehov, Dostoievski, și mulți alți mari scriitori recomandați de bibliotecare sau de o mătușă cu studii la pension, soție de doctor, mare cititoare, vorbitoare de franceză, căreia noi nepoții nu aveam voie să-i spunem mătușă ci „tanti Mali” și care citea la rându-i foarte mult și ne îndemna să lecturăm. La ea găseam și revista „Cinema” de unde ne informam despre filme și actori, despre volumele ecranizate. Comentariile volumelor citite le făceam cu verișoara Tori, mai mare cu patru ani decât mine, de altfel eram marile cititoare ale familiei, preferând cititul în locul altor activități.
În timpul școlii în spatele manualelor ascundeam o carte de beletristică ca să nu vadă mama că nu învăț și să mă certe. N-aveam bani să cumpărăm cărți, căci aproape tot ce se câștiga se ducea pe dările și cotele către stat, pe cheltuielile necesare întreținerii a șase persoane câți eram în familie (părinții, bunica, sora și fratele, mai mari ca mine), dar împrumutam de la biblioteca școlii din sat iar mai târziu din biblioteca Liceului „Avram Iancu” din Aiud a cărui cursuri le-am urmat.
Așa a început călătoria printre autori și volume, în satul natal, Livezile, iar dragostea pentru disciplina limba română s-a dezvoltat în ciclul gimnazial, datorită profesorului Istvan Farkas, această materie fiind pentru mine foarte ușor de asimilat. Întâlnirea cu poezia a început devreme, ascultând cum învăța fratele meu poezii pentru școală, îmi amintesc cum repeta poezia „Gruia” de Șt. O. Iosif, apoi recitam poezii la serbările școlare, și la manifestări ale Cântării României.
Acasă sub influența mamei, care recita poeziile învățate în școală chiar și la bătrânețe, citeam Coșbuc, Eminescu, Topârceanu, mai târziu l-am descoperit pe Blaga. Febra cititului și evadarea din realitatea cotidiană m-a ținut mulți ani până când la un moment dat am atins centrul saturației și n-am mai citit deloc, poate și din cauză că vederea a început să slăbească și mă deranja folosirea ochelarilor. Influențată de ceea ce citeam am început să scriu jurnalul activităților zilnice, într-un caiet primit de la un unchi, un caiet cu o sută de file, de care eram foarte încântată deoarece nouă ne cumpăra mama caiete cu 48 de file pentru teme și notițele din clasă. Într-un caiet A4 am început să notez titlurile de cărți pe care le citeam și copiam fragmentele care-mi plăceau, care mă impresionau. Disciplina „Literatura universală”, predată de profesorul Mircea Cenușă, proful de română, mi-a adus în atenție multe opere universale, și mă simțeam oarecum apreciată pentru că citisem multe dintre acestea până în acel moment.
Îmi amintesc că în ciclul primar spuneam că vreau să devin profesoară de română, atunci când cineva mă întreba formal, așa cum se mai obișnuiește și acum, ce vreau să devin când voi fi mare. Am devenit profesoară dar predau altă disciplină și anume biologia. Într-un fel se leagă, căci și natura are poezia ei, sigur cea mai frumoasă poezie scrisă vreodată, și de altfel în poemele mele se regăsesc motivele bios-ului.
În timpul facultății de biologie, la Universitatea Babeș-Bolyai Cluj, absolvită în 1986, am început să scriu când mă plictiseam sau nu mă regăseam la câte un curs, de fapt erau niște mâzgălituri poetice, inspirate din filme ca „Noaptea iguanei”, din discuțiile cu colega și prietena, Florina, pe bancă în Piața Unirii din Cluj, lângă statuia lui Matei Corvin, unde vorbeam și mâncam pufarini, dulciurile de bază fiindcă erau ieftini, aruncându-le și porumbeilor din hrana noastră, din tristețile iremediabile de-acasă, din iubirile meteorice. Eu purtam povara problemelor de acasă, cu mama chinuită de munci, singură sau ajutată de fratele meu, Vasile, căruia îi spunem Vasea, de la influențele rusești, cu tatăl meu care în urma unei hemoragii interne sau a transfuziei de sânge făcute în ultimul moment și-a pierdut total vederea și din această cauză nu mai putea merge la câmp, nu mai putea munci, de lipsa banilor, ceea ce îmi aducea o tristețe sesizată și de Florina care spunea că am o inclinație către tristețe. Eram două triste căci și ea de altfel se plângea de multe lucruri, cred că eram complexate de aspectul nostru și atunci încercam o compensație preocupându-ne de filme, teatru, operă, de citit, chiar și în sesiuni citeam câteva pagini înainte de-a adormi căci trebuia să-mi asigur porția de romantism și să-mi asigur clipe de bucurie privind în ochii câmpiilor și a cerului reflectat în ape albastre, petalele macilor și cireșele coapte din verile mele de cosânzeană!
În spatele casei se înălța coastea, un deal unde ieșeam cu mieii la păscut sau de unde urcam mai departe spre vie și la cireși, pe Trăuaș. Aici ne jucam, cântam, mâncam frăguțe, visam. În vacanțe când veneam de la Cluj acasă, urcam pe coastă și scriam. Primele poeme, cât se poate de stângace! Dar simțeam de fiecare dată energia nesfârșită a Trăuașului meu. Aici am gândit și așternut pe hârtie și poeme, frumoase, duioase, sub petalele de liliac, lăsând carii din mine să iasă și să respire primăvara cu miresmele ei.
Apoi a venit repartiția la post, la țară în județul Bistrița-Năsăud. Am primit o cameră nemobilată în blocul din comună și primele luni au fost grele, frustrante. Am reușit ajutată de Livia și Leontina, învățătoarele de la școală, de soțul Liviei, din primele salarii să-mi iau un pat, un dulap, un aparat de radio, un felinar, și acolo în serile de iarnă, am început să scriu mai mult, așternând tristețile, nerealizările, nemulțumirile și dezamăgirea unei iubiri pierdute.
„Nu mă iubește nimeni, nu sunt bună la nimic, nimeni nu are nevoie de mine!”, un laitmotiv ce-a bântuit mulți tineri a stat și în cârca mea. Manifestările afective ale părinților au fost aproape inexistente și asta a lăsat urme în comportamentele mele afective. Asta simțeam și eu ca atâția alți tineri cărora le-a lipsit încurajarea familiei, comunicarea cu aceștia. Deși aveam o soră, diferența de vârstă de opt ani între noi a pus o distanță și-o răceală de netrecut, ea percepându-mă ca un intrus în familie, nefiind pregătită cu venirea mea în vâltorile lumii, rămânând destul de șocată când a apărut mama de la spital cu mine în brațe. Nu mă iubeam și ne-iubindu-mă eram seacă de bucurii, deci tristețea se strecura perfidă în celulele mele ca o caracatiță neagră de care trebuia să scap, cum altfel decât prin scris. Dacă îngerii m-ar striga m-aș iubi uneori, ziceam. Urechile mele nu erau însă pe frecvența îngerilor și chemărilor lor s-or fi pierdut în eter.
Am început să citesc poezie, Esenin, Lermontov, Baudelaire, Nichita Stănescu, Vasile Voiculescu, și să cumpăr preferențial cărți decât boarfe, lucrul pe care-l făceam și în facultate. Alături de lecturile mele am rămas oarecum blocată mulți ani în rama asta a sumbrului, așa cum se observă în poemele mele. Acum mă gândesc că așa am fost trasată genetic începând cu fecundația, cu dezvoltarea fetală și din primii ani de viață.
După doi ani am revenit pe meleagurile natale, La Ciumbrud, mai întâi și apoi în Aiud, la liceul la care am învățat. S-a schimbat atunci, în 1989, regimul politic, au fost multe emoții, frici și multe speranțe, majoritatea îngropate repede de oportuniști egoiști. Multe partide și lupte necinstite pentru bietul ciolan al tristei mele țări! De prin 1993 am înființat un club al elevilor, de ecologie și turism „Planetarii”, și făceam multe activități de ecologizare, plantare, serbări și baluri eco. Se pare că am atras atenția prin aceste activități astfel că am primit propunerea de-a mă înscrie în partidul Ecologist, și să fiu trecută pe listele de consilieri. Am refuzat această asociere, mai ales că mulți membrii erau mari vânători, ceea ce îmi părea din start în conflict cu convingerile mele.
Am cunoscut colegi noi, am reîntâlnit foștii profesori. Cu unii am avut colaborări frumoase. Colegul de română Pilu Buta, cu care am realizat multe activități culturale și ecologice, ajungând inspector s-a gândit să înființeze un cenaclu al profesorilor. Atunci, sfioasă ca o copilă, i-am spus că și eu scriu. A citit, i-a plăcut, m-a mai îndrumat, și m-a îndemnat să trimit câteva poeme la concursul „Octavian Goga”, la Cluj, și iată prima mea mențiune la un concurs de poezie, în 2002, acordat de un juriu din care făcea parte Petru Poantă. Am căpătat un pic de curaj datorită acestui premiu și în același an s-a ivit prilejul de-a publica volumul de versuri „Cavalcada nebunelor scenarii” prin fundația „InterArt”, Aiud, volum fără ISBN, neștiind la acea vreme nimic despre ceea ce înseamnă a publica o carte și neluând prea în serios acest lucru. La lansarea cărții, într-o vară fierbinte, a vorbit poetul Aurel Pantea. Atunci l-am cunoscut pe scriitorul Eugen Curta care m-a încurajat să mai scriu, deoarece aveam un complex de inferioritate venit din lipsa studiilor filologice. El fiind absolvent de informatică îmi zicea zâmbind că noi ăștia, nefilologii, scriem mai spontan!
Tot în acel an am fost numită director adjunct al Colegiului Național „Titu Maiorescu” Aiud, funcție îndeplinită timp de zece ani și care mi-a adus multe provocări, multe activități cu copii, perfecționări atât pe specialitate dar și pe funcția de conducere, absolvind masteratul în management educațional, la Universitatea „1 Decembrie 1918” Alba Iulia în 2004, fiind mai puțin preocupată de poezie în această perioadă. Datorită rezultatelor profesionale am primit distincția „Gheorghe Lazăr”, clasa a II, în 2007. Am publicat poeme în diferite numere ale revistei „Discobolul”, primind și un premiu în 2006, și anume premiul III. Alături de fosta elevă, actualmente colegă, profesoară de latină și greacă, cu a doua facultate de Limba română, am realizat o întâlnire de lectură și analiză a poeziilor mele, cu elevi ai colegiului. A fost interesant să văd cum percep ei poeziile mele.
La un eveniment cultural organizat de filiala Alba a Uniunii Scriitorilor l-am cunoscut pe Virgil Șerbu Cisteianu, care mi-a propus să public poezii în revista „Gând Românesc” Alba Iulia și tot cu domnia sa, prin editura dânsului, „Gens Latina” am publicat două volume de poezii: în 2010, „Sinapse cotidiene”, cu prefață de Florian Copcea, prefață publicată (și) în revista Astra, cartea fiind o reluare completată a volumului „Cavalcada nebunelor scenarii”, publicat, în 2002, și în 2011, volumul „Am să vorbesc”, cu prefață de prof. dr. Nadia Vesa.
Alături de „Astra aiudeană”, a cărei membră sunt, am lansat volumul „Am să vorbesc” în satul natal, la școala gimnazială, unde am studiat în ciclul primar și cel gimnazial, un eveniment plin de emoții, în prezența mamei, a nepoatei mele, Paula, năpădită de multe amintiri frumoase, duioase. Au vorbit Nadia Vesa și Virgil Șerbu Cisteianu, a citit poeme nepoata mea, s-au prezentat jocuri populare din zonă și ne-am ospătat cu gogoși făcute de două vecine, Chia și Mărioruța!
Am participat la activitățile literare – cenacluri, realizate de Virgil Șerbu Cisteianu, care era un neobosit și înflăcărat om al poeziei și al României, la activități ale „Astrei Aiud”, Blaj. În 2010 am primit premiul „Artur Silvestri”, la concursul național de poezie „Pe aripi de dor”, Domnești, Argeș. Am trimis poezii la concurs la îndemnul lui Virgil Șerbu Cisteianu, nefiind foarte preocupată de acest aspect al afirmării pe piața premiilor. Printre activitățile școlare, printre examenele de obținere a gradelor didactice, printre activitățile de evaluator extern ARACIP, începând din 2010, mai strecuram și rostiri poetice participând la „Colocviile de literatură” desfășurate în Aiud, organizate de casa de cultură a municipiului, „Liviu Rebreanu” sau trimițând poeme unor reviste cum ar fi „Pietrele Doamnei” (Domneşti, Argeş), revista on-line „Calameo” (martie-2014), revista „Unirea” (Viena, 2017), revista „Arte” (2019), cotidianul „Curierul de Vâlcea” (2013), sau pentru antologiile „Nemuritorii cuvintelor, Mama, Tata”. În 2019 am apărut în volumul „Oameni ai Aiudului„ (Dicționar Astra) și în volumul „Enciclopedia scriitori români contemporani de pretutindeni” (în propria lor viziune), realizată de academician Mihai Cimpoi și Traian Vasilcău, din Republica Moldova.
În anul 2016, în urma rezultatelor obținute la olimpiada de biologie, faza județeană, am însoțit lotul de copii la faza națională de la Satu Mare, unde am găsit răgazul de-a mă întâlni și povesti cu redactorul editurii „Inspirescu”, întâlnire care s-a soldat cu tipărirea volumului „Fantezii de duminică”. Lansarea cărții a avut loc în octombrie, la biblioteca municipiului Aiud, prezentarea fiind realizată de poetul Aurel Pantea. Au participat prieteni, rude, elevi, membrii ai Astrei Aiud, primarul Aiudului, Oana Badea. La fel au fost multe emoții și o stare aparte, o recunoștință pentru faptul că eram în această postură, de om întreg, la minte și la trup, după accidentul vascular suferit în luna iunie.
În timpul convalescenței am așternut pe hârtie gândurile, fricile, irosirile, concretizate în volumul de versuri „Pași în umbră”. Undeva, pe internet, am găsit un anunț despre un concurs la Oravița și unde am trimis manuscrisul volumului. Am luat premiul de excelență pentru volum de poezie în manuscris în 2018, și drept urmare Clubul „Mitteleuropa” (Viena/Oravița), mi-a tipărit volumul întitulat „Pași în umbră”, în cadrul proiectului “Eminescu la Oravița, 1868”. Ionel Bota a realizat coperta și a scris postfața cu titlul „Utopia, antiutopia și alte funcții actanțiale în poezia inducțiilor ontologice”, postfața fiind publicată (și) în revista „Acolada”, iar profesor Monica Grosu a scris o critică „Zamfira Costan – o poetă în umbra cuvintelor”, publicată în „Discobolul”. Datorită pandemiei și-a altor probleme n-am reușit lansarea cărții, ceea ce până la urmă s-a dovedit a fi un lucru bun, căci o voi prezenta la aniversarea a sută de ani de la înființarea liceului unde am învățat și unde lucrez din anii nouăzeci, manifestările omagiale fiind programate în 7-8 octombrie, 2022.
Eul meu e un rezervor de trăiri, umplându-se și golindu-se în meandrele timpului. Acum în prag de pensie, mă simt goală, de fapt am o detașare, o indiferență de sfinx, față de orice. De aceea, poate, volumul ce l-am început anul trecut stă pe butuci. Și eu stau pe butucul anilor și-o aștept în vizită pe Calliope. Va veni să mă trezească cu prea plinul cotidian, să-mi arate calea de descărcare de angoase, să fac o analiză a scurgerii timpului, să ambalez tristețea trecerii, a pierderii ființelor dragi în poeme sensibile de neuitat? Vise pierdute, perimate, trezite la realitatea goală și rece. Unde s-au dus puterile, laurii tinereții?
Mersul continuu al timpului a lăsat între mine și lume un cub de zăpadă, un atenuator de trăiri, o oglindă a zădărniciei. Mă uit în ea și văd doar umbre. Cândva ne vom contopi într-un abur purtat de zefir către zări! Și voi zâmbi complice!
————————
Zamfira COSTAN
31 august 2022
Aiud
