Mi s-a părut firesc să nu îl caut niciodată pe Dumnezeu. Cum să îl caut, ştiind că El este pretutindeni?! Din copilărie ştiam că Domnul nostru e acolo sus şi veghează asupra mamei şi tatei, cu dumnezeiască iubire, iar ei vegheau asupra mea şi mă iubeau dumnezeieşte. Era de ajuns să cer şi primeam, ceream pâine şi primeam cea mai bună pâine, ceream jucării şi primeam cele mai bune jucării şi niciodată nu am primit pietre, chiar dacă, uneori, din inocenţă copilărească, le doream. Eram fericit!
De copilăria mică mă apropie o scurtă amintire: Mă aflam pe o bancă, într-un parc, împreună cu părinţii şi fratele meu mai mic. Întorcându-mă într-o parte, privirea mi-a fost furată de o rază de lumină caldă, care se juca cu ochii mei şi apoi se pitula veselă după ramurile stufoase ale unei tufe de flori. Am coborît de pe bancă şi m-am aventurat spre luminişul care îmi zâmbea atât de familiar. După un timp, m-am simţit singur şi am început să plâng, crezând că m-am rătăcit. Deodată, un scurt fulger verde-albăstrui mi-a închis pentru o clipă ochii. Deschizându-i uşor, l-am zărit pe tată meu. Mă fotografia. Am zîmbit fericit!
Atunci credeam că e el se jucase cu luminişul, cum se juca cu aparatul și cu jucăriile, ca să mă înveselească… acum ştiu însă că Cineva imi zâmbise de sus, cu un surârs cald şi bun, pe care îl împrumutase cu dragoste şi părinţilor mei. În sânul familiei eşti mângâiat, alintat şi iubit, într-un grup intim de prieteni, bucuria e comună şi poţi râde în voie, cu poftă, fără să ai senzaţia de apăsare și de ridicol. În casa ta, în familia ta, în grupul tău de prieteni, simţi că Dumnezeu, care vede în ascuns, îşi întoarce faţa Sa către cei doi, trei sau patru adunaţi în numele Său şi îi răsplăteşte cu mărinimia şi bunătatea lui. Schimbarea la față a Domnului Iisus pe muntele Tabor s-a petrecut in intimitatea a trei ucenici, cei mai apropiați de Hristos. Însă, într-o colectivitate, cu cât e mai mare, cu atât te simţi mai stingher, ţi se usucă buzele, eşti în general frustrat şi nu te simţi deloc în largul tău, cu atât mai puţin iubit. Îar, în adolescenţă, când ţi se reflectă propria ta persoană, bine conturată în proprii ochi, doreşti să fii apreciat şi îţi apar puseele de libertate, e cu atât mai greu să suporţi mulţimea.
Îmi amintesc că intrasem cu uşurinţă în primul an de gimnaziu. Eram un elev destul de isteţ, încât să nu fiu prea silitor la învăţătură. Aflasem de la colegii din anii superiori că profesorul de matematică este foarte sever şi mă temeam teribil de dânsul. Într-o zi fierbinte de vară, când mă întindeam în bancă, precum un motan moleşit de căldură, mi-am auzit numele strigat de o voce guturală. Mi-a îngheţat sângele în vine!… Profesorul de matematică îmi cerea să rezolv o problemă a cărei ipoteză o scrisese el însuși pe tablă. Simţeam toate privirile colegilor din clasă aţintite asupra mea. Presimţeam că, de modul cum o voi rezolva, va depinde tratamentul şcolar pe care mi-l va aplica profesorul pe viitor. Ceea ce mă frământa cu adevărat însă, era să nu pierd respectul colegilor mei şi, dacă se putea, să le câştig măcar un pic admiraţia. M-am apropiat de tablă şi am reuşit să cuprind cu mâinile tremurânde o bucată de cretă. Soluţia părea să fie simplă, chiar foarte simplă: doar două adunări şi o scădere. „Trebuie să fie pe undeva o capcană, mi-am zis. E un om prea deştept ca să nu mă încurce!” Şi mi s-au derulat în minte toate formulele cunoscute, însă nici una nu părea să se potrivească… „Ei, ai terminat? m-a întrebat pe un ton nerăbdător şi grav profesorul şi s-a apropiat de mine. Cum, n-ai scris nimic? Treci la loc puturosule! Nu eşti în stare să efectuezi două adunări şi-o scădere şi ai intrat totuşi la gimnaziu?” Am simţit în clipa următoare usturimea unei castane în ceafă, ochii mi s-au umezit brusc şi mi-am reluat tăcut locul în bancă…
Se poate înţelege că îl uram. O, nu, deloc! Severitatea lui, impunea respect şi, când eşti copil, respectul faţă de un om mare e o formă implicită de iubire. De altfel, el m-a învaţat să gândesc matematic, atât cât am putut-o face. Când mă punea să citesc o problemă de matematică, dânsul mă oprea după fiecare propoziţie: „Stop, imi spunea, ţi-am cerut să o citeşti, nu să o reciţi. Notează ce ţi s-a dat în prima propoziţie, apoi treci mai departe!” Problema mi se releva pas cu pas, exerciţiu cu exerciţiu, efort cu efort, după multă atenţie! Şi dacă reuşeai să o rezolvi, uneori după un efort disperat, care te îngenunchia, simţeai că te îmbeţi de fericire şi nu te puteai stăpâni să strigi Evrika! ca şi cum ai fi primit cel mai frumos dar al dorinţelor tale!
La sfârşitul gimnaziului, când mă căutam febril, cu inima cât un purice, pe lista admişilor sau respinşilor la liceu, după un examen la matematică destul de dificil, cineva m-a găsit înaintea mea şi m-a bătut părinteşte pe umăr spunându-mi: „Bravo, tinere, ai reuşit!” Am tresărit! Chipul imi era foarte cunoscut, dar acel zâmbet larg, acea bucurie în ochi, nu i-o zărisem niciodată, până atunci! Era severul meu profesor meu de matematică, cu un zâmbet pe care sigur il primise de la Cineva, căruia îi prisosea. Am aflat un pic mai târziu, că alergase la toate liceele din oraş, unde elevii lui dăduseră examenul de înscriere şi se întristase sau se bucurase pentru fiecare în parte, în acea zi! Ei, cum să nu-ţi fie drag?! Eram fericit!
***
Au urmat anii de liceu. Anii în care te simţi plin de tine însuţi, în care îţi „sileşti inima să pătrundă ştiinţa şi înţelepciunea”, anii în care te aprinzi de mânie întocmai ca Elihu cel tânăr, fiul lui Baracheel din Buz, împotriva profesorilor şi tuturor celor care nu te înţeleg, când eşti plin de cuvinte până în gât, când spiritul tău lăuntric te zoreşte, iar gândurile tale spumegă ca vinul care sparge burdufurile noi. Anii în care îţi place să te auzi cum strigi fiecăruia din cei de faţă: „Ascultă-mă pe mine şi eu îţi voi vorbi! Taci şi te voi învăţa care este înţelepciunea!”.
Dar sunt şi anii în care eşti trist şi neîmpăcat, pentru că nu te ascultă nimeni cu adevărat, nu-ţi răspunde nimeni, cu atât mai puţin Dumnezeul tău, pentru că tu însuţi știi în inima ta că El „nu-şi pogoară privirile asupra niciunuia dintre cei ce se cred pe sine înţelepţi”. Şi m-am întristat tare şi faţa mea era posomorâtă. Şi cu suma ce credeam că mi se cuvinea lunar de la părinţi mei pentru liceu, benchetuiam prin terasele cluburilor de noapte, până dimineaţă cu cunoscuți și necunoscuți, fiindcă toţi sunt prieteni celui ce dă daruri şi declamam în faţa lor, îmbujorat de vin şi gustând plăcerea de a vorbi in deşertăciune şi vânare de vânt: „Prieteni, cu vorbele înţeleptului vă spun că din întâmplare am ajuns să fim cum suntem şi după viaţa aceasta vom fi ca şi cum n-am fi fost niciodată; căci fum este suflarea din nările noastre…” strigam eu, aprinzând o nouă ţigară, trăgând şi suflând cu nesaţ şi cugetarea, o scânteie care se aprinde din mişcarea inimii noastre. „Veniţi deci şi să ne desfătăm cu bunătăţile cele de acum şi de făpturi să ne folosim cu toată căldura tinereţii. Să avem din belşug vinuri scumpe şi miresme şi să nu lăsăm să treacă florile de primăvară. Să ne încununăm cu flori de trandafir, până nu se veştejesc. Nimeni dintre noi să nu lipsească de la petrecerile noastre, să lăsăm pretutindeni semnele veseliei noastre, căci aceasta este partea şi menirea noastră. Ospeţele se fac pentru a gusta plăcerea; vinul înveseleşte viaţa şi banii răspund la toate!”. Şi în amurgul zilei, când se lăsa întunericul, mă ademeneau cu căutătura lor obraznică şi ispititoare, femei imbracate în purpură și în stofă stacojie, care mă sărutau cu buze umede, mai îmbătătoare ca vinul, fiecare șoptindu-mi: „Cu miresme am stropit patul meu, cu mir, aloe şi chinamon. Vino, să ne îmbătăm de iubire până dimineaţă, să ne cufundăm în desfătări de dragoste!”.
Și îmbrățișându-le, mă cufundam ca într-un mormânt în patul miruit, iar în umbrele nopții se auzeau doar vocile răgușite și gemetele sacadate ca ale unor fiare ce se devorau una pe alta, într-un straniu amestec de plăcere și suferință, de agonie și extaz. Însă dimineață… dezgustul și suferința, când vedeam limpede pe fiecare sân dezgolit, cum zidisem câte o capiște Astartei și Nananiei, idoli ai desfrânării și ai deșetăricunii. Iar când prietenii plecau unul câte unul, rămas singur în terasa goală, suspinam în adâncul inimii mele după Domnul Dumnezeul meu, rugându-mă să înțeleg veşnicia cu care a îmbrăcat sufletele şi trupurile noastre.
Doream să învăţ tot tot ce se poate învăţa despre lume, să ştiu tot ce se poate şti şi să gust din tot ce îmi poate oferi viaţa. M-am ridicat să plec şi mi-a atins uşor fruntea un strugure dolofan și ispititor de roşu, care atârna greu de bolta metalică pe care se înşira o viţă-de-vie. Am gustat o boabă plină de must şi am dat să-l iau, dar duhul mi-a şoptit: „Nu-l rupe, că în acesta se află o binecuvântare!”. Însă, ca să-mi astâmpăr pofta de plăcere l-am tescuit împreună cu alti struguri, iar, mai apoi, mustind de îndrăzneală, am dat să caut pe Domnul meu, dar sfredelitoarele ace ale îndoielilor mi-au smuls pânzătura credinței și cu sufletul meu rămas gol am fugit departe de de El. Eram trist!
Dar altă poftă, precum pofta de învăţătură are în ea iubirea. Eram tânăr, frumos, gustam cu nesaț din viaţă şi simţeam cum înmuguresc în inima mea vlăstarii iubirii. Simţeam nevoia să iubesc și să împărtăşesc cuiva iubirea mea… Asemeni poetului, ceream destinului să „alunge pentru mine pe cărări, prin vânt cea mai frumoasă căprioară”, „o tânără fecioară, o gazelă plină de farmec, a cărei dragoste să mă îmbete pentru totdeauna şi iubirea ei să mă desfăteze”.
S-a aplecat deoadată să soarbă apă din cişmea. Era o făptură tânără, ușor zulufată cu zulufii inflorind, aproape femeie, doar mâinile micuţe, care se sprijineau pe marginea cişmelei se încăpăţânau să rămână ale unei puştoaice. Şi-a ridicat ochii spre mine şi, privind-o, inima începu să-mi suspine în ritmul unui poem de copil, creionând ochilor mei mei icoana unui chip atât de frumos, încât nu aveai cum să nu te îndragosteşti.
Ne-am trezit amândoi şezând apropiaţi pe o bancă izolată, din parc. O mână mi se furişase după umerii ei fermecători ca un colan maiestus lucrat, iar cealaltă îi cuprinse talia zveltă ca finicul. Nu ştiu cine pe cine a îmbrăţişat primul. Ştiu însă că am simţit emoţia de nedescris a primului sărut… Mâinile tremurânde alunecau spre cupele mici şi tari ale sânilor ei care tresăltau ca nişte struguri plini de must sub bluziţa străvezie. Pătrunsesem in gradina Edenului şi era toată numai a mea!… Ne-am oprit pentru o clipă să ne privim. Obrajii ei se înroşiseră ca doă rodii coapte. Mă pierdusem în lumina ochilor ei calzi şi era atât de bine acolo! Mă simțeam transfigurat într- nouă lume.. Ne-am sărutat iar, prelung şi simţeam gustul buzelor ei savouroase asemeni merelor dulci ale copacului interzis şi ştiam că „nimeni nu ar fi îndrăznit să mă osândească”… Eram fericit!
Și-am îmbrăcat haina de nuntă, fiindcă vreme era să îmi iau mireasă, să dansez cu ea, s-o îmbrățisez cu drag şi să ne aşezăm la casa noastră. Împreună cu nuntaşii noştri ne-am infruptat cu bucurie din bucatele de pe masă și am ciocnit cu inimă bună un pahar de vin. Și ne-am veselit de seara până dimineaţa. Iar dimineaţa, când nunul a venit către mine şi radiind, mi-a spus ca nu a băut până acum, un vin așa bun la sfârşitul nunţii, am zambit fericit. Da, eram fericit, pentru că în inima mea L-am chemat pe Domnul și Domnul a venit! Dar cum să nu fi venit, când mama Lui pregătise masa de nuntă împreună cu mamele noastre?!
Şi ni s-a născut nouă un fiu şi femeia mea s-a simţit binecuvântată intre femei, pentru că a devenit mamă. Era mama celui mai frumos şi binecuvântat copil, aşa cum sunt toate mamele şi – parafrazând versurile poetului – în fiecare zi păzea cu răbdare somnul marelui prunc, a mustrare clipind şi se supăra doar când îngerii trânteau prea tare uşile, venind sau ieşind.
Anii trec, rulându-se tot mai repede in capsula timpului. Doar unele imagini care ne surprind, rămân înregistrate in memorie. Mă aflam cu soția pe o bancă in parc, impreună cu fiul nostru de aproape trei ani. Pentru că lumina zilei de primăvară licărea jucăușă în ochii lui sau poate pentru că dorea să se joace „de-a v-ați ascunselea”, fiul meu a coborât de pe bancă, ascunzându-se în spatele acesteia, închizând cu putere ochii ca să nu fie găsit! După câteva clipe, care au fost de ajuns să îi încrețească fruntea micuță de teama și neliniștea de se fi pierdut, a simțit o mângâiere pe creștet, a deschis larg ochii și a zâmbit fericit. Știa că eram eu, tatăl lui, care îi zâmbea cu același zâmbet cald și bun, pe care Domnul, care vede în ascuns, il imprumutase parinților mei și ei mie. Eram fericit!
***
Ajuns la vârsta celei de-a doua tinereți, mă desfătez roind fără încetare cu noua mea mașină, dezmierdând-mă pe rotundul pământului ca un copil într-un cărucior cu volan, împins cu grijă de îngerul meu cu zâmbet diafan și bun! Într-o zi arămie de toamnă, am lăsat-o în parcarea din fața casei, ispitit fiind de niște prieteni să gust plăcerea cu ei la un ospăț cu băuturi ispititoare și cu vin purpuriu care înveselește viața. Unul dintre mesenii prieteni, ajuns la vârsta care nu l-a făcut, din păcate, mai înțelept, s-a arătat înșelător cu mine și am simțit gustul amar al vinului înveninat. În pragul serii, clătinat de vin și cu amărăciune în suflet, am rătăcit drumul spre casă din cauza băuturilor tari și, în loc să alerg la Domnul meu, ca să-i arăt necazul meu, m-am pierdut printre casele oamenilor, în acea noapte întunecată. Iar sufletul meu întristat a șoptit printre lacrimi: „Doamne, Dumnezeule, de ce te-am părăsit?!”.
Dimineață, m-am trezit, bine învelit, în patul din casa mea. Era o dimineață răcoroasă, luminoasă și senină, fără niciun nor deasupra frunții mele. M-am ridicat și mi-am spălat fața cu apă rece! Înviorat și ușor însuflețit, m-am îmbrăcat în haine noi, pregătit fiind pentru o nouă zi de muncă. Ieșind afară, stupoare! Parcarea era goală și tristă, părăsită fiind de mașina mea cea nouă… Îngrijorat, cu inima ușor îndoită totuși, am sunat la poliție să reclam posibilul furt al acesteia. Mi-a răspuns un agent sigur pe sine, cu o voce calmă, care a încercat să mă liniștească, spunându-mi că, din experiența sa de serviciu, marca mea de mașină face parte din categoria celor care nu se fură, oricât de nouă ar fi. Amară consolare! Mi-a sugerat apoi să o caut prin locurile în care am fost aseară.
M-am îndreptat, nu foarte convins și ușor confuz, spre locul ospățului, unde, spre surprinderea mea, mașina mă aștepta posomorâtă, cu unele zgârieturi laterale, ocupând indolentă două locuri de parcare. M-a primit rece și indiferentă. M-am aruncat pe scaun și am închis ochii, ca să reintru în noaptea întunecată de ieri. Răscolind printre amintirile ușor blurate, am surprins frânturi de imagini în care o chelneriță tânără, cu un zâmbet schițat în colțul gurii, îmi înmâna un telefon mobil, spunându-mi că îl găsise pe masa la care mă ospătasem cu prietenii mei. Nu știam ce să cred! Mă întorsesem după telefon pe jos sau luasem mașina de acasă? Țineam minte doar că aseară mă târam ca o umbră printre casele oamenilor! Nu aveam niciun răspuns. Restul amintirilor rămaseră ascunse în întuneric. Atunci am început să suspin și să plâng! Da, îl părăsisem pe Domnul meu, dar El, Cel care nu obosește iertând și care iubește cu o iubire veșnică, a păstrat bunătatea sa pentru mine și a trimis pe îngerul său să poarte de grijă pentru viața mea, să mă odihnească în patul meu și să mă învelească!
***
Derulare… Concediul de vară ritualic cu familia mea și prieteni vechi și noi la mare. Dimineața fiind mai răcoroasă ca de obicei, fiecare se risipise la ale sale. Eu mă plimb singur pe malul mării liniștite și observ cum valurile de lapiz lazuli se învolburează și albesc înainte de a se apropia și strivi de țărm. Mi-am amintit că și valurile părului meu începuseră să încărunțească, iar darurule mele naturale se răreau tot mai mult și m-a tulburat brusc gîndul că nu o să mai plac Domnului meu.
Cu sufletul întristat, încep să mă rog: „Doamne, auzi rugăciunea mea și strigarea mea să ajungă la Tine, Să nu întorci fața Ta de la mine…”. Am fost însă întrerupt de pașii unui dintre noii prieteni de familie, care se apropia șovăielnic de mine. Este un om blând, smerit, dar foarte jovial. Fiind scund de înălțime, mustața care i se contura fermă deasupra gurii, pare mai mare decât este, dar nu mai mare ca inima lui, cum aveam să aflu mai târziu. Mi-am deschis gura să-i vorbesc și am văzut cu mirare că mă asculta cu răbdare, îngăduindu-mă lângă el cu multă bunătate. Însuflețit de compania sa nespus de primitoare, încep să mă port aidoma unui copil răsfățat și pus pe șotii și să înșir câteva glume ca și cum am fi fost amândoi prieteni încă din copilărie. A râs cu atâta poftă și sinceritate, încât am simțit deplina bucurie a lui Dumnezeu revărsată pe fața lui veselă, întoarsă către mine. Nu m-a mirat faptul să aflu de la el că e profesor de matematică la universitate, deoarece falnica lui mustață îl mărturisea din plin. În rest, nimic nu-l dădea de gol. Chiar mi-a mărturisit că în copilărie nu se jucase iciodată cu cifrele, care i se păreau prea rigide și îngâmfate, ci îi plăceau drumețiile de-a lungul râului Argeș, prin pădurile de gorun și carpen de pe dealuri și lunci, unde să vâneze cu privirea căprioare, mistreți și să fugă sau să se ascundă de lupii pe care nu i-a văzut niciodată.
***
Accident: Fie ca toate cărările pădurilor de gorun și carpen să te plângă și Argeșul să te plângă, cu fiecare strop de apă să te plângă! Să te jelească lupii, mistreții și căprioarele, să te plângă toți cei care te-au cunoscut și s-au înfruptat din bunătatea sufletului tău.
Virus: O, Doamne, acum înțeleg ce ce l-ai luat dintre noi! Râsul acela cald, minunat de naiv și molipsitor, nu putea fi ascuns sub masca aceasta stupidă pe care o purtăm toți în aceste vremuri tulburi fără orizonturi.
————————
Daniel BURLACU
București, 1octombrie 2022
