DE CE SCRIU FEMEILE?
Satul mi-a fost patron spiritual! Și azi, trecând prin el, îmi mângâie sufletul, îmi dă liniște și-și desface corola amintirilor înspre mine.
Ce liniște e acum!
A tăcut și vântul.
Ploaia cade, picurând stropi din voalul timpului…
Ploaia s-a oprit. Uite, un nor fuge deasupra casei.
Acum, casa are alt număr. Poarta e neagră, zăbrelind totul. Negrul ca de tăciune, ca de smoală, mă duce, ca dusă de frunze cazatoare, la anul nașterii mele, 1950 (4 mai). „M-am născut/ într-o zi de mai/ cu flori de salcâm în poala mamei/ și fața-i surâzând”. (Floare R. Cândea, Pagini trăite, 2004).
Numele? Mi se pare unul nimerit de fotbalist finlandez (pe care taica l-a găsit într-un Calendar pentru o sută de ani). Căci taica citea mult! Însemna mult în calendare pe care le convertea pentru mai târziu. Citea „foaia” zilnic, cum ar fi mâncat-o pe pită cu prai și cafea de cursură sau cicoare sau ceai de zahăr ars.
Când era dus cu birja la piață la Otlaca Pusta sau Lokoshásza, ne aducea „țucur”, nucă, „bată-cârn” sau caramele. Povestea lui miroase a Alba Iulia, miroase a căruță cu tulei, a bătaie… dar a trecut cu bine peste filtrul vremii…
***
La școala din sat (Macea, din Pusta Aradului), învățam pe caiete maculator și scriam pe tablă cu creta. Podelele erau date cu smoală, iar mirosul era purtat de noi, pe cârpele de cap și uniformă. Și ce bucurie simțeam când eram trimisă după cretă sau să duc catalogul la cancelarie! Treceam printr-un coridor lung și păsări împăiate îmi călăuzeau pașii.
Și totuși…
Și azi la școala din sat, clopoțelul se trage de mână!
***
Am plecat din satul înconjurat de morminte, la granița cu Pichet de grăniceri dar am luat cu mine chipul oamenilor împănați sufletește și al dascălilor. Cu bile de socotit, formule de chimie, ore de „Agricultură” și examen de opt clase (pe care, la geografie, ca să promovez cu nota zece, am căpătat… zece la palmă, adică la degete cu bățul de la hartă!), îmi socotesc anii din geamantanul ecuațiilor școlare și caiete învelite în hârtie lila sau de ziar, prin tocul și penița din penarul de lemn. Din Podul satului, încă mai bate un vânt de pustietate tămâiată de amintire. Una e aceea a dascălului de „Agricultură” (Traian Lăpăduș) care, locuind pe aceeași stradă, mă lua la orele de Practică cu bicicleta și, voit, mă scăpa… să vadă ce spun…
Copilăria? Codițe împletite cu panglici și șosete albe, cojoc și pieptar de lână la păscut oile! Recreația? Cocoroada adusă la gard, caldă, era un aluat copt pe jar, cu sare sau cu brânză (un fel de pizza!).
Din plânsul meu, de odinioară, sunt anii de liceu (Liceul cu Plopi, din Cvartalul Podgoria, numărul 5) și Facultatea de Filologie, Secția Limba română-franceză (Universitatea din Timișoara). Pe atunci, nu mai erau Repartizări și se stătea la Coadă la posturi, după medii, după familie ori adresă. Așa că am ales Școala de la Castel (în sat). Castelul Csernovics a avut mai multe adăpostiri de-a lungul anilor. Aici viața trepida între Corul copiilor cu deficiențe și Corul ciorilor! Peste toate, însă, Teiul lui Eminescu aduna, an de an, Oameni de cultură printre care, m-am format ca Om.
Aici, am iubit Frumosul!
Aici, am văzut cum Pascalii scriu!
Atât opere personale (fie proză, ori poezie), fie la ziar. Așa era atunci! Însă, atunci, se scria!
La Castel, ca să ajung, luam cursa ori trenul, ori făceam Stopul. La Castel, nimeni nu era supărat! Odată cu Scările de la Turn, am început să scriu. La început doar pentru mine. Nu am furat meserie! La început îmi cosmetizam vocabularul, sufixând ori prefixând neologic. Apoi am parataxat contexte și texte, în urma lecturilor din presa bogată a vremii. Duminicile erau suplimentate literar cu foarte multe pagini. Și totuși… Când a venit vremea ca Terasele de la Castel să se închidă și Poarta acestuia să se mute în alt sat, cu toții am plecat. Am lăsat Gara și Cantina, casa și grădina, și am primit un post de conducere la Curtici. Un oraș rural în care Fanfara CFR asmuțea zvonuri de calitate.
Și totuși…
Așa am început să mai scriu.
Modelele unor ziariști consacrați îmi erau imbold iar ca să ofer un manuscris, stăteam ore în șir la coadă, la rând, la redacție. Consider ca nu am făcut o profesie din a scrie, nu am fost, nici nu pretind a fi un jurnalist. Însă pasiunea de a scrie nu m-a părăsit nici astăzi.
***
De ce scriu femeile?
Această întrebare mă însoțește încă. Nu aveam niciodată pretenția că voi scrie o carte de raftul întâi, dar câteodatul așteptărilor și culorile cernelurilor mă îndeamnă să povestesc (…). Nu a fost o ambiție scrisul și nici un carnavalesc al zilelor de azi sau de atunci, ca niște mari cute înspre vârstele mele.
De ce scriu femeile?
Pentru o clipă, cândva, mi-am prins mâinile în palma ta, cititorule, cu glas feminin și tălpi de zâmbete… Nu au fost nici constrângeri, nimeni nu mi-a zdrobit pasiunea care nu mi-a fost corvoadă! Profesia, cea de filolog, continui să o îmbin cu pasiunea de a scrie, fără a ofensa pe nimeni. Această alegere nu o regret, din contră! Continui să o înnod fără sughițuri.
De ce scriu femeile?
Mă întrebam când nu eram la margine de Cer (când fiul mi-a plecat să învețe „Altă carte”!), când aveam nevoie să respir litere, silabe, numere pare și impare.
Cu adevărat, „Fractura istorică”, 1989, m-a prins… pe drum… adică mai întâi pe scenă… la Clubul Presei cu Sava Negrean-Brudașcu, Adrian Diaconu, când, la un semn… într-o altă limbă, mi se spunea să ne grăbim… Timișoara e pe aproape! Am luat primul tren și dimineața, un alt tren înspre Păltiniș, să îmi recuperez fiul… iar libertatea mi-a inspirat penița, redând aici primul articol, id est „O, brad frumos, o, brad frumos…”, publicat în „Adevărul” (Arad), anul I, nr. 4, 26 decembrie 1989. O amintire organică la care sufletu-mi vibrează și ce este redată în prezentul imediat.
Astfel am „debutat” imediat în Liberare… cu acest material evocativ! Imediat, când suflul unui alt vânt se răsucea peste coșurile de fum ale lăcașului de cultură, au sosit, urcând pe trepte, cei mai cunoscuți combatanți ai regimului, cântând, de-acum sfinte colinde, în preț de părăsire a ceea ce a fost! Pentru mine, însă, nu a contat atât de mult! Poziția mea era una echidistantă și de bun simț, în ceea ce era să urmeze. Din Nodul memoriei desprind nu chiar „păcate” trecute ori prezente, ci mai degrabă, iuțeala cât o aventură, fără a avea chemare, de cuvânt scris, înspre o glorie publicitară a ceea ce, ar însemna „presă” (media, adică, suferind la rându-mi ca un ciumete…). De pricepere e vorba! Poate că, unii jurnaliști, încărcați de superfluitate, în mass media scris-vorbită, n-ar strica să lase catargul gloriei publicitare, puțin mai jos, ocolind astfel, doza de veleitate.
Timpul, însă, nu bate cu Diplome!
De peste treisprezece ani, lucrez intr-o editură și o redacție la Tipografia Gutenberg și confortabilul a luat locul unor enclave cât sincope în mintea mea. Revista „Gutenberg-Universul cărții” își urmează cursul firesc și apare trimestrial. Am trecut, însă, cu bine, peste îmbrânceli, gen „maculatură sau non-literatură”, peste Halta unor colaboratori fără bilet dus-întors! Fostul președinte francez François Mitterrand a avut dreptate. Vin însă și cu o adăugire: „Jurnalism e să tipărești ceea ce alții nu vor să fie tipărit. Restul sunt relații publice” (George Orwell).
Și totuși…
Texte, articole critice, literatură, artă, cronici, toate sunt Însemnări nu pentru azi nici pentru mâine, ci pentru un Timp care se va numi Trecut în Prezent sau invers. Îmi las… Drept bunuri după moarte… un nume adunat pe-o carte…(de fapt, două cărți de Biografie intelectuală: „In/Out” (2017, Editura Gutenberg, Arad) și „Out/In”, 2020, Editura Gutenberg, Arad), în care am cules ce am semănat pe Ogor de presă, ca pasiune). Și… ca toate acestea… să fie învățate… calitatea de Membru UZPR, dobândită în anul 2018, vine ca o provocare a existenței mele pe acest tărâm al Celei de a patra puteri!
Și totuși… mi-am dorit să nu mă fi situat niciodată doar în plan declarativ. Dacă aș consilia sau nu un tânăr să devină gazetar? Cam grea întrebare, atâta vreme cât eu am făcut doar o pasiune. În calitate de redactor-șef al revistei „Gutenberg- Universul cărții”, am și consiliat, am și promovat tineri, dar am și ratat! Plaja unui potent gazetar tânăr sau voluntar (ca și mine) nu poate marja doar pe un nume și nu poate fi în același timp „de toate pentru toți” (editorialist, redactor, cronicar ș.a.m.d.). Dar se observă un a(flux)fonism pe ici pe colo sau simplu: lipsa de experiență. Aș lua cu, siguranță, de la început plăcerea de a scrie, însă nu mi-aș depăși calitatea, în numele decenței, aceea de pedagog.
***
De ce scriu femeile?
Filă cu filă, amprenta pasiunii și un strop de vocație, cât o concluzie, o resimt și azi. Să fac ce-mi place. Și, cum din lupa lucidității care mă urmărea pas cu pas, am redat realitatea prin adevărate jocuri de cuvinte, jurnalismul mi-a devenit o dragoste, pe cât de tânără, pe atât de statornică. Încă!…
***
Dacă aș spune că scriu de când mă știu, ar suna atât de banal precum un vechi clopot în ecou. Dar, cum satul mi-a fost patron spiritual, nu-mi voi părăsi dolma când scriam citind sau citeam scriind, la un licăr de lămpaș sau lanternă.
Ce vremuri!
Ce taine!
Era pe când nu erau cenacluri ci cărți roșii (în coperte) cu sigla „Biblioteca pentru toți” (la cinci lei…). Apoi mai erau dascălii care ne îndemnau să citim! Erau Cercuri de lectură! Erau Lecturi particulare și Caiet de lecturi! Și (ne)îndemnam și prietenii să citească, pentru că atunci cadoul era o carte!
Jumătate de veac a trebuit să treacă pentru a dezlega atâtea taine! E fascinant să te regăsești în propria carte ca și povestitor, dar e și mai fascinant să fii în pielea de împrumut a personajului. Astfel, climatul și momentele vieții vor deveni clișee pentru ochi și suflet deschise pentru doritorii de cărți de biografie intelectuală. Vreme de patruzeci de ani am slujit imaginației și am deschis ferestre înspre condeiul notelor, a însemnărilor și a ideilor pure. Vine o vreme de taină, când socotești câte vieți trăiești, cui te dăruiești și cum te (re)găsești în fața unor orgolii, prieteni, sentimente vindicative ori neașteptate. Și atunci te întrebi cu teamă de viață, de taina ei, ca o luptă, ca o pradă ori ca un dar cu har!
Din toate, câte puțin, m-am fost înfruptat!
În lumea marilor taine (ne)pătrunse decât de seva unei sincere și debordant de obiective scriituri, ca niște alese scripturi, mulți se vor regăsi acum, pentru că, ochind cele patru puncte cardinale și cele patru anotimpuri, am senzația celui de-al cincilea: femeia! Cu ideile ei și senzațiile ei! Pure!
Parafrazînd (Trilogia cunoașterii, Lucian Blaga): „Scriind (iubind), ne-ncredințăm că suntem”, aș fi nu imperativă ci conclusivă, îndemnându-mă să duc taina spre alte zări și să îmi socot modestul palmares a se dispune pe patru paliere (materiale auxiliar-didactice, însemnări monografice, confesiuni și biografii intelectual-publicistice).
Și totuși…
De ce scriu femeile…
Din marea lor taină!
————————–
Florica R. CÂNDEA
Arad, 2octombrie 2022
