EXRAS DIN FIȘA PERSONALĂ
Ceea ce vom deveni în viață se poate intui încă din copilărie. În preocupările lui de fiecare zi, copilul își dezvăluie talentele, se joacă cu talanții primiți în dar de parcă ar fi niște jucării fascinante. Nici o altă jucărie, oricât de sofisticată, nu îl mai poate cuceri, fiindcă talanții aceia stranii pot să ia orice formă își dorește tânărul lor stăpân.
În copilărie, obișnuiam să mă joc cu cărțile. Volumele de poezii, hârtiile și stilourile erau jucăriile mele preferate. Cerneala albastră cu care eram tot timpul mânjită pe mâini nu mă deranja, ci mă făcea să am impresia că port cerul pe palme… Prima carte pe care am deschis-o a fost „A doua carte cu Apolodor”, semnată de Gellu Naum. O furasem de la frații mei mai mari, deși abia începusem să învăț literele. O răsfoiam și, pe alocuri, făceam tot felul de… adnotări… până când aceștia și-au dat seama unde e cartea lor, împrumutată de la biblioteca școlii, și ce se va întâmpla cu ei dacă înapoiază cartea mâzgălită sau ruptă. Am primit eu tratamentul pe care frații mei bănuiau că îl vor primi de la doamna bibliotecară, în cazul unei asemenea situații. În consecință, în zilele următoare, mama mi-a dăruit o altă carte cu poezii: „Întâmplări din grădina mea”, semnată de Ana Blandiana. Fraților mei le-a revenit dreptul de a îmi citi din acea carte… până voi învăța eu însămi să citesc!
Îmi plăcea teribil să mă joc. Vara, îmi adunam prietenele la mine acasă și ne jucam „De-a școala”. Rolurile erau clar împărțite: în calitate de gazdă, în calitate de prieten ceva mai mare, în calitate de bun organizator… eu primeam întotdeauna rolul de profesor, iar ele se descurcau de minune în rolul elevelor. Îmi amintesc că le dădeam să citească și să învețe pe de rost poezii de Goga și Coșbuc, poeți ale căror cărți le primisem la finalul anului școlar…
Toate mergeau în direcția aceasta, astfel cineva din afară putea să afirme fără teamă că literele sunt jucăriile mele preferate și că nu voi renunța la ele sub nicio formă. Cu atât mai mult cu cât, în clasa a VII-a, am avut la orele de limba română un profesor genial: pe dna Sârbu. Dna Sârbu avea talent, avea tact, avea trucuri, avea reguli… Una dintre aceste reguli spunea că trebuie să scriem săptămânal, pe lângă celelalte teme, câte o compunere, iar această compunere trebuie să fie, obligatoriu, de cel puțin două pagini. Atunci a început totul. Prima mea compunere, o descriere a toamnei (așa le aranjează viața, încât toate începuturile mele sunt toamna!) a avut două pagini, a urmat alta, despre prietenie, de cinci, alta, despre eroii țării, de vreo nouă. Desigur, acestea erau scrise în caietul MEU de compuneri, fiindcă mai scrisesem și altele… prin caietele de compuneri ale colegilor mei. Ce îi îngrozea pe ei mai tare, să scrie compuneri, mie îmi crea o bucurie extraordinară.
Iubeam literatura, totuși, un pariu dintre mine și o colegă, făcut la o oră de dirigenție în care discutasem despre liceele pe care le vom urma, despre posibilitățile noastre de admitere în acele școli, m-a dus pe băncile unei școli în care esențiale erau matematica și contabilitatea. Câștigasem pariul, dar, vai!, ocupată cu cifrele, (părea că) uitasem de litere. Eram praf la matematică. Învățam, dar o interpretam în stilul meu, cream o „altă matematică”, care nu era pe placul profesorului de matematici. De cele mai multe ori, trebuie să recunosc, nu învățam… Aveam la îndemână culegerea de „mate” și o carte cu poezii. Citeam, dar, când simțeam că intră cineva în cameră, așezam deasupra Matematicii lui Nichita Stănescu, matematica lui Gheba. Îmi amintesc de domnul profesor de matematică din liceu, dl Grozi, care îmi argumenta atât de frumos că e imposibil să nu mă pot descurca cu amândouă: „Dar, Ienășescule, Ion Barbu cum a putut să fie și poet și matematician?!”.
Am urmat liceul într-o perioadă în care erau la modă comentariile dictate de profesori și învățate pe de rost. Nu mă puteam împăca nicicum cu ele. Citeam romanele, nuvelele, volume întregi cu poezii și îmi părea că acelor comentarii dictate le lipsește ceva, esența, că sunt aspecte atât de importante care nu au fost notate nici măcar în treacăt, că sunt lucruri ce pot fi interpretate altfel… Îmi părea că eu însămi pot să le fac mai bine. Ce gând semeț! Norocul meu a fost că dna profesor Popa a acceptat „rebeliunea” mea și nu m-a sancționat din acest motiv. Ba mai mult, a afirmat că am stofă de… critic literar. Mă îndoiam de acest lucru, dar o lăsam să creadă ce dorește, mai ales că nu mai era necesar să învăț, având liber la lectură.
Într-o zi, prin octombrie, doamna profesor m-a anunțat că în oraș s-a înființat un cenaclu literar și că dorește să particip și eu la întâlnirile acestuia. Când un profesor rostește cuvântul „doresc”, elevul înțelege „trebuie”, așadar m-am dus. Cenaclul era coordonat de un învățător, domnul Codreanu. Participau, ca fondatori, încă trei doamne pasionate de literatură, dintre care una mi-a rămas în suflet, deoarece mi l-a făcut cunoscut pe Adrian Păunescu, și doi scriitori cu acte-n regulă, unul chiar fiind membru al Uniunii Scriitorilor. Mai eram eu. Mai erau câțiva elevi de la cele două licee din oraș. Nu mulți. Cenaclul nostru nu avea nume. I-am dat nume atunci, în acea zi rece și ploioasă: „Muza”. Așa a și rămas. Și, spre surprinderea mea, Cenaclul „Muza” a funcționat destul de mult timp. Am învățat multe. M-au învățat multe… Aveam teme. Scriam (poezii). De multe ori, după ce le citeam colegilor (mai mari și deja unși drept poeți!), nu mai rămânea decât vreun cuvânt cheie din tot poemul meu. Mă întristam. Mă temeam că va trebui să plec de acolo. Și începuse să îmi placă. Îmi venea în minte deviza celor de la Junimea: „Intră cine vrea, rămâne cine poate!”… Dar nu mi-au cerut să plec. Iar eu… am crescut într-o zi, cât alții într-un an. Din teamă, dar și din mândrie că, de acum, eram cunoscută în școală drept o elevă talentată, poetă chiar, deși afirmam răspicat, plagiindu-l pe Nichita Stănescu, Îngerul (meu) blond, că „nu sunt decât o mare iubitoare de poezie!”.
Liberă de orice obligații morale, cum ar fi câștigarea unui pariu, după absolvirea liceului am decis să o iau pe drumul meu, pe drumul literelor. Nu a fost ușor, fiind necesar să recuperez tot ce am pierdut în cei patru ani în care încercam să împac cifrele și literele. Colegii mei, care au urmat Facultatea de Științe Economice, s-au bucurat de un prim an de facultate extrem de ușor, fiindcă le știau pe toate din liceu. Și eu le-aș fi știut… dar am preferat să mă chinui cu latina și greaca, cu literatura universală, cu teorii literare și ale limbii… Din nou, era necesar să învăț într-un an cât au învățat alții în patru. Între facultate și bibliotecă se afla Cenaclul Muza. Astfel, criticii mei, care, mai demult, îmi transformau poemele în „poeme (cel mult) într-un vers”, s-au mai îmblânzit, publicându-mi versurile în diverse reviste, ba chiar editând o antologie, „Poeți lipovani”. Îmi amintesc doar un vers din cele vreo zece poeme pe care le-am publicat în acel volum: „Se poate muri din dor de lumină…” (rondelul luminii).
Încet-încet, apele în care înotam s-au limpezit. Probabil că înotasem în amonte, ajungând în preajma izvoarelor… Ape limpezi și reci de munte, ce mai! Astfel, într-un moment de sinceritate absolută cu mine însămi, am ars toate versurile pe care le-am scris vreodată. Ce mai puteam să spun eu, când toate cele simțite și gândite de mine erau spuse de altcineva? Și încă… într-o manieră genială. Ani buni, nu am mai scris niciun vers. Îmi făceam cu drag treaba de profesor, le ceream copiilor mei de la școală să scrie, săptămânal, compuneri de cel puțin două pagini… și poezii, dar eu însămi nu eram în stare să mai scriu vreun vers, limitându-mă la… lucrări cu caracter științific: articole, referate, disertații etc. Până când, într-o zi de septembrie, ceva s-a întâmplat. Nu mai știu ce. Poate au fost de vină ploile. Poate au fost de vină culorile toamnei. Poate altcineva sau altceva au purtat întreagă vina… dar versurile au început să curgă lin, de la sine, cu subînțeles.
Într-adevăr, nu-mi uitasem gândul că sunt alții care le-au spus mai bine decât mine, dar, în acel moment, nu asta conta. Îi admir pe toți care au făcut acest lucru și îi citesc cu drag. Am zeci de poeți preferați și sute de poezii care mi-au plăcut în mod deosebit… Dar, în acel moment, pentru mine era important să îmi dezgrop jucăriile din pământul uitării, să îmi dezgrop talanții, să-i curăț de rugină, iar ce va fi mai departe, voi vedea. Așa gândeam. Așa simțeam.
În 2014, publicam „Arhivele memoriei – în spirit de haiku”, scurte poeme create pe marginea unor imagini care m-au impresionat în mod deosebit. Mai degrabă metafore, decât haikuuri… flashuri care încercau să surprindă frumusețea detaliului… Volumul „metaphore” (2016), a continuat ideea poemelor scurte. De data aceasta, tema a fost predominant religioasă, dar nu au lipsit confesiunile: „beau azi/ din cișmeaua lui Manole/ gând -/ să scap/ dorului-dor…” (Ană).
„Ierburi amare” (2016), a fost cel de-al treilea volum de poezie publicat, cuprinzând cinci părți: „Pași spre Lumină”, „nostalgice”, „memoriile toamnei”, „requiem” și „jocul de-a rondelul”: „Mai știi? Mi-ai spus cândva:/ -Mi-e sete!/ Dar n-am avut să-Ți dau să bei/ decât fierturi din iarbă amară…// Tu ai băut și mi-ai plătit/ cu sânge pur din miel de lapte,/ spre-a fi ce-am fost/ la început…” (Psalm).
Dacă aceste trei volume au reprezentat un fel de fundament, un fel de a-mi spune mie însămi: „Pot să o fac și pe asta. Merită! Pot câștiga pariul!”, totuși, adevăratul meu debut în volum îl reprezintă „Amprente pe suflet”, 2019. Florica R. Cândea, Valeriu Ilica, Anton Ilica, Cătălin Drăgan sunt cei care au scris prefețe și recenzii pentru acest volum. Le sunt recunoscătoare, fiindcă, datorită lor, am descoperit lucruri despre mine pe care nu le știam, deși, poate, erau evidente. Volumul „Amprente pe suflet” e, dincolo de orice manifestare artistică, terapie prin cuvânt: „cărările mă poartă dincolo de hotare –/ periculos de aproape de nava argonauților/ ce plutește încă în derivă,/ prin apele întunecate ale cosmosului,/ căutând lâna de aur/ ce își deșiră firul de lumină/ de la Canopus/ până aproape de sufletul tău.// Caterina! –/ mi-ai spus…/ ți-am răspus că e o greșeală:/ eu nu sunt Caterina,/ dar nu mi s-au sfârșit bine cuvintele pe buze/ că fiecare moleculă a ADN-ului/ repeta cu încăpățânare/ katharos…/ puritate și tortură/ legate cu noduri grațioase / deasupra tâmplelor tale îngândurate//…”
Florica R. Cândea e cea care m-a susținut mereu, având răbdare cu mine. Astfel, în 2022, am dorit să o surprind, publicând volumul „Timpul potrivit”. Desigur, eu am fost cea surprinsă, deoarece doamna Cândea știa, și, din umbră, făcea ca lucrurile să se întâmple… la timpul potrivit. Recenziile acestui volum au fost semnate de Florica R. Cândea și de Anton Ilica. În plus față de celelalte, „Timpul potrivit” cuprinde și câteva traduceri în spaniolă, italiană și aromână. Le sunt recunoscătoare celor care mi-au tradus versurile: Ovidiu Cornilă, Daniela Forcoș și Vanghea Mihanj Steryu. În fine, ultima carte, apărută tot în 2022, i se datorează Manuelei Codrean, coordonator al Cercului de Jurnalism de la Palatul Copiilor din Arad. Volumul „câmp de mușețel” a apărut în format audio, Manuela Codrean recitând 49 de poeme semnate de mine.
Volumul „câmp de mușețel” a fost lansat în emisiunea radio „Români pentru Români” – RTV Unirea Internațional. „Amprente pe suflet” și „Timpul potrivit” au fost promovate de Salonul Cultural Gutenberg și de revista „Gutenberg. Universul cărții”. Îi mulțumesc pe această cale dnei Florica R. Cândea, care mă surprinde mereu atât de frumos.
Ultimul meu volum, „Timpul potrivit”, se încheie cu o fișă personală, care, și de această dată, va ține loc de concluzii: „Parafrazându-l pe Damian Ureche, mă prezint în fața dv.: «Mă numesc Carina A. Baba și atât. Umblu pe străzi cu cerul descheiat la gât. Dau de lucru sentimentelor să cunoască dragostea și țara. Dacă i-aș coase nasturi vântului, m-aș îmbrăca cu el toată vara.». Sunt dascăl de mulți ani. Pasiunea mea este frumosul, în toate formele pe care poate să le ia acesta. Iubesc muzica, pictura, drumețiile, dar dragostea mea cea mai mare a fost și rămâne literatura. Uneori scriu poezii. Iscălesc «Carina A. Ienășel», drept omagiu adus alor mei de mai demult.
Cred că oamenii trebuie să aibă trei pasiuni: una care să le asigure un venit, una care să îi ajute să se relaxeze și una care să îi provoace, să le stârnească dorința de a descoperi ceva nou, să le stârnească dorința de a se depăși. Ei bine, îmi fac meseria cu drag, scriu și citesc din vremea liceului (ba chiar de mai devreme!) și învăț mereu câte ceva nou… de când sunt redactor al emisiunii «Români pentru Români » – RTV Unirea Internațional. De asemenea, sunt membru al Salonului Cultural Gutenberg și al Ligii Scriitorilor – Arad. Pasiunile mele au un element comun: cuvântul, un fel de aer al sufletului.” („Timpul potrivit”, Fișă personală).
————————–
Carina A. IENĂȘEL
Arad, 3 octombrie 2022
