De multe ori ne place să ne interiorizăm, trăindu-ne bucuriile sau dezamăgirile departe de cei din jur, ne contopim cu un univers paralel propriu, unde găsim refugiu, unde vocea interioară ne dictează să refulăm din frumosul sufletului, să ne redăm lumii prin arta cuvântului.
De multe ori, adulți fiind, uităm de primele scrieri, când abia reușeam să caligrafiem primele litere, cuvinte, propoziții. Uităm de primele versuri sau compuneri, cu care începem, prin clasele primare, dedicate mamei sau învățătoarei, dar ele sunt atât de importante pentru a ne fi piatra de temelie. (Eram în clasa a IV-a, serbarea de sfârșit de an școlar, când ne luam rămas bun de la învățătoarea noastră – doamna Iuliana Man – atunci am recitat într-un cadru festiv, prima mea poezie, în care am descris chipul și firea dăscăliței mele. A fost impresionant, am scris cum m-am priceput mai bine și … a fost de ajuns să prind gustul.) Și, da! Să nu uităm că atunci când scriem frumosul dăruit trebuie să aibă neapărat și gust și miros.
Acasă, tatăl meu, Traian Lăpăduș, profesor, absolvent al Liceului Pedagogic, Arad, mi-a deschis calea. Este atât de tulburător acum, pentru mine să-mi amintesc acum atâtea amănunte – îl urmăream cum citea – mereu avea în mână câte o carte – în servieta cu care mergea la serviciu, (trebuia să citească în autobuzul sau trenul de navetă (școala la care mergea era în comuna Macea, jud. Arad – comuna lui natală, iar domiciliul era în Arad), seara înainte de a stinge veioza, duminica, la umbra nucului din curtea casei. Când nu citea, scria – cu creionul, pe caiete, pe foi, pe care apoi le prindea cu ac sau agrafă, să nu se încurce – scria texte umoristice (pe vremea aceea se jucau scenete satirico-umoristice de către grupuri de amatori – brigăzi artistice de agitație). Mi le citea mie prima dată, chiar dacă aveam vreo 10 ani și nu prea înțelegeam mare lucru, mi le interpreta ca în fața unui juriu pretențios și mă urmărea dacă mă amuz – era semn că e bine ce a scris. Mai târziu am ajuns să îmi dau cu părerea, lăsându-mă să-i fiu critic. Nu întotdeauna știam ce scrie – am aflat mult mai târziu, când am găsit printre sertarele lui pagini întregi în care descria muncile agricole din satul lui natal, unele amintiri din jocurile de copii – poate ar fi vrut să le publice, dar la vremea aceea nu avea mașină de scris și au rămas așa, scrise cu creion chimic, pe foi șterse, îngălbenite. O parte din ceea ce a scris am reușit să pun sub tipar, în volumul „Traian Lăpăduș – un nume – o carte”.
Primele încercări literare le-am făcut în anii de liceu, când Eminescu ne făcea să simțim fiorii inocenți ai iubirii, când visam Zburătorul, când trăirile sunt atât de adânci și nevinovate, încât rămân pecetluite în suflet, adunate în prima iubire – care chiar dacă e platonică – nu se uită. În acea perioadă scriam texte scurte în proză, pe care o parte le-am publicat în revista școlii ”Tribuna elevilor”. Scriam și versuri, dar acelea le țineam ascunse în jurnalul personal… O parte le-am reluat acum, le-am mai lucrat și le-am publicat alături de unele mai recente, în volumul ”Din drag de dor”.
Fiecare om are în suflet doruri, neîmpliniri, visuri, care rămân nerostite, închise în cele mai lăuntrice unghere, departe de lumea reală. De multe ori uităm că sunt acolo, ne-am obișnuit cu ele atât de mult, încât ajung să facă parte din noi. Se obișnuiește, la începutul unei cărți să existe un ”Cuvânt înainte” semnat de obicei de o personalitate în domeniu, un publicist, un critic literar etc. Nu am dorit acest lucru, pentru că interpretarea poemelor mele trebuie să fie realizată de fiecare cititor în parte, așa cum simte.
Am început să scriu cu teamă că nu voi fi înțeleasă, am postat pe rețele de socializare, în diferite grupuri de creație literară, am primit încurajări și aprecieri. Poate ceea ce am scris eu nu a respectat nicio regulă impusă, de ceea ce se numește creație în versuri și nu consider că ceea ce am expus în rândurile mele se ridică la nivelul altor creații din domeniul literar, dar fiecare cuvânt așternut pe pagină a pornit din suflet. Sunt mulți care critică încercările în domeniu, dar cred că „nu există vreun om care să nu fi scris o poezie”.
Cred că în viața fiecărui om vine un moment în care trebuie să te interiorizezi, să reflectezi, să realizezi că de fapt ceea ce contează este frumosul din tine. Eu am încercat să visez, poate mai mult decât alții, am încercat să dăruiesc o parte din lumea mea, din fericirea mea, din bucuria că încă pot aduce elogiu celui mai frumos sentiment al omului – IUBIREA. Și dacă, prin poemele mele, reușesc să aduc o clipă de mângâiere cuiva, atunci sunt mulțumită că am lăsat și eu ceva în urmă și chiar dacă este puțin, pentru mine înseamnă enorm.
De scris am scris mereu câte ceva, poate am făcut-o haotic, acum îmi pare rău că nu am fost mai meticuloasă în acest sens, cred că al fi realizat ceva frumos, dar… cum niciodată nu e prea târziu… am avut curaj să public prima carte ”Din dor de drag” în anul 2021, alături de înscrisurile tatălui meu.
Odată ce microbul scrisului te contaminează, începi să scrii. Sigur că poezia de dragoste și dor este cea mai frumoasă, care place indiferent de vârstă, cititorul o dorește, o savurează, se regăsește în versuri, pentru că sentimentul de iubire este unic. Scriu în vers alb, cochetez cu concursurile organizate de grupurile literar-artistice de pe rețelele de socializare ”Stele căzătoare”, ”Dor de infinit” , unde se solicită rondeluri, acrostihuri, triolete, poezii după o compoziție plastică etc. Recent am intrat în grupul ”Scriitori români de haiku”, un gen care mă fascinează și unde încerc să progresez.
Cel mai bine mă simt printre membrii cenaclului arădean ”Salon Gutemberg”, ale căror creații se reunesc trimestrial în Revista Gutemberg, când reușim să ne prezentăm publicațiile, se prezintă recenzii, eseuri și, pentru câteva ore, uităm de problemele cotidiene, savurând frumosul dăruit prin scris.
Pentru că sunt profesor pentru învățământul primar, nu puteam să nu dedic o carte copiilor. „Pentru tine, copile drag!” – o carte de versuri și de colorat, recomandată copiilor de 5-7 ani, apărută în august 2022. Despre ceea ce am scris până acum, chiar dacă am publicat prea puțin, s-au scris recenzii și eseuri. Astfel, despre volumul „Traian Lăpăduș – un nume – o carte” – s-a consemnat: „Acest volum e ca o agonie uitată într-o pace încremenită. Ca într-un colind se sting liturgice ecouri iar Locul din carte este al Tatălui! Agonia este așa, jucată pe după perdele de ceasuri care, chiar dacă s-au dus, nu au apus! Descifrăm în volum o altă Ortografie a doamnei învățător Adina Matei, însă nu aceea a morților săi , acum scăpați pe un alt Drum! Luminos!.
Cartea e Poiana de Acasă! Unde cheia memoriei scrie simfonii pe mute colaje. Era demult așteptat acest scris!. Revin și aici, cu ostentație: «De ce scriu femeile?» Cred, așa trebuia să fie! Ca un curs al vieții îndulcit cu bucurii și tristeți care fac parte dintr-un canon. În acest volum asistăm la o scriitură simplă, iar fotografia animă suplețea filelor cufundate în alb/negru sau color, seducând relația tata/fiică.
Cartea propune regăsirea acelui echilibru a nemărginitei dragoste de viață și curaj care ne menține la suprafață spre a ne obloji rănile. Nu am să mă întreb, retoric, cum ar fi fost copilăria mea fără Domnul Profesor nici nu am să invoc E-urile Experiențelor ori Eprubetelor peste rostogoliri de biciclete. În structura sa era mimată atâtea Ardere! Dar, nu se umfla în penajul mândriei! Dovadă stau obiectele găsite, tupușite și cuptușite… bine pe te miri unde. Să ne întoarcem acasă, la ai noștri, sunt principii care țin de spiritual, și contribuim, astfel, la conturarea unei Epopei/Biografii intelectuale.
Cartea de debut pe care o redă Adina Matei celor care, încă, mai cred în pânze scrise, este Povestea de viață filtrată unic cu picuri de viață cât o Lecție! Fiica o predă acum fără elevi! Dar pentru elevi! Trăim, acum, aici, odată cu amintirile dorului, lecțiile unui Dascăl care a fost, pe rând: Soț, tată, bunic, coleg, mentor, promotor, scripcar, regizor, s.a.m.d. dar întâi de toate a fost Om! Deschidem cartea din Sertarul emoțiilor și scriem cu ținta peniței un simplu… mulțumesc”! (Prof. Florica Ranta Cândea – Membru UZPR)
Referitor la cartea „Din drag de dor”, un eseu publicat în „Critic Arad”, face o analiză amănunțită a liricelor prezentate: „Există, în psihologie, cunoscutul test al copacului, prin care desenatorul își varsă, în configurarea acestuia, elemente inconștiente ale biografiei sale. Copacul Adinei are la mijloc o scorbură (semn că a avut o mare suferință), crengile sunt răsfirate printre stele, dar nu sunt purtătoare de frunze, rădăcina se proiectează dincolo de linia orizontului, cu reprezentarea în miniatură a ramurilor. Absența frunzelor indică, după psihologi, zădărnicia, iar ondulația și desimea crengilor induce ideea de tulburare profundă, suferință și neliniște. Reflectarea tulpinii, concrescută din pământul rădăcinos, sugerează existența dincolo de lume a unui alter ego, trist, suferind de dor și de nostalgie irecuperabilă. Nu mă îndoiesc de credința cuiva referitoare la explicațiile psihologilor, dar, lecturând textul, fără a cunoaște ceva din biografia Adinei, speculațiile pot avea suficient contact cu realitatea afectivă și emoțională a autoarei. Cuvintele frecvente în text sunt: dor, vis, lacrimă, tăcere, împietrit, piatră, plâns, iubire netrăită, clepsidră, smirnă, gheață, cântecul păsării spin etc. Ele dosesc o tainică suferință. Taina suferinței! Cum putem înțelege, oare, taina? Spune Blaga: «Nicio suferință nu-i prea mare/ să nu se preschimbe în cântare.
Excelentă e conversia tristeții (și suferinței) în lirică erotică. Poemele sunt doruri și vise, despre doi îndrăgostiți care «vorbesc» (și se iubesc) prin lacrimi” și care tatuează tăcerea «pe-o lacrimă de vânt». Imaginea clepsidrei din care nisipul curge măsurând timpul și clipele este convertită în visul iubirii netrăite, vis împietrit la răscrucea dintre lumi. Lirica Așteptare e esența unei stări care predomină în paginile întregului volum.
Adina Lăpăduș-Matei scrie cu mult suflet, cu inocența emoției sale răvășită de suferință, lăsând să se prelingă, printre cuvintele amare, puritate și candoare. Dă vocabulelor trăire înflăcărată, regăsindu-se, prin intermediul dorului (și dorinței), într-o dispoziție metafizică, prin care străbate hotarul dintre viață și moarte, dintre lumină și întuneric, dintre glăsuire și tăcere. Utilizează un limbaj necontorsionat de o stilistică aleasă din discursul postmodernității, stimulând o lectură participativă și chemând ademenitor cititorul să retrăiască, prin împărtășanie, starea sa sufletească. Este un exemplu de scriere poetică, alimentată de un suflet răvășit de suferință reală și de descumpănire sentimentală neteatralizată. Deși imaginile dorului sunt închipuiri înrămate, starea afectivă care le întreține este reală și de o sinceritate covârșitoare. Adina s-a poetizat pe sine, construindu-se ca POEZIE «din drag de dor»”. (Prof.Univ.Dr. Anton Ilica)
Nu a fost uitată nici cartea dedicată copiilor „Pentru tine, copile drag”: „Acum a lăsat undeva dorul liric nostalgic, și și -a prins în păr floarea dragului pentru copilul din mâna de dascăl! «Pentru tine, copile drag», e noua sa carte (de poezii și colorat /pentru copii de 6-7 ani),în format A 3 ,care ne amintește de Scufița Roșie a copilăriei Poemele au fluența lor logică (25) și se desfășoară gradat, în funcție de tematica aleasă, necesară pentru dezvoltarea de aptitudini și cunoaștere didactică. Lumea necuvântătoarelor, anotimpurile, fructele, faptele, lumea celestă, dar și cea pământeană, momentele zilei, numărătoarea… «și așa măi frățioare/ai făcut numărătoare» și multe alte idei îi fac cărții un aspect plăcut.
Poemele sunt susținute de strofe dispuse în catrene melodios aranjate pe portativul unor altfel de lecții de loisir. N-am putea spune că este un volum personalizat, însă o călătorie în timp ,face să înțelegem, cum copiii vor afla ce gândește acum dascălul cu experiență despre starea ,în fapt ,în care ei ,ca elevi, o …citesc pe dăscăliță!
Un motto ca un îndemn însoțește cartea: «Copile drag, nu uita/ că din iubirea mamei tale/ ai prins aripi/cât pentru o viață!». Mihail Sadoveanu spunea: «O carte pentru copii, ca să fie bună, trebuie să fie bună și când copilul a ajuns om mare!». Din orice unghi am privi acest gen de literatură, lipsește mult din colecții, nu de acum, cu toate că are un caracter educativ dar și relaxant pentru copii. De fapt am putea încadra noua carte la genul «lecturi suplimentare» care acum se fac prin altfel de metode mult mai pragmatice. Pornind de la această premisă, vom aduce în discuție intenția autorului de a dezvolta copiilor capacități aparte (lectura prin vizionare și îmbinarea plăcutului cu utilul, plăcerea lecturii și desprinderea ideilor și a mesajelor particulare).
Adina Matei reușește prin acest volum să întregească zestrea bucuriilor pentru copiii pe care îi educă îndreptându-i astfel spre abilități și îndemânare de cultură generală, domnia sa alegând să- și înșire gândiri și simțiri pe înțelesul copiilor. Versificând, compozițiile vin în completarea orelor de socotit, de citit, de cunoaștere a mediului ori de alte tipuri de observație. Grația expresivității atrage prin modelul ales și apropie, prin competiție, sârgul copiilor. Noul volum sfidează actualul în sensul că în literatura pentru copii este bine a ne menține în ținta educației, acesta, putând fi și educat și instruit din punct de vedere moral și cultural.” (Prof. Florica Ranta Cândea – Membru UZPR)
Până la sfârșitul anului va apărea un nou volum de versuri `La templul dorului” și… cu siguranță voi continua… mă gândesc la ceva pentru copii – gen povești despre literele alfabetului, poate la poezie socială… poate la haiku… Și da… poate că îndemnul lui Emil Cioran surprinde motivația celor care scriu: „N-ar trebui să scriem cărți decât pentru a spune în ele lucruri pe care n-am îndrăznit să le mărturisim nimănui!”.
———————————–
Adina LĂPĂDUȘ-MATEI
Arad, 4 octombrie 2022
