PIUREUL DE CASTANE
De întotdeauna, de când mă știu, mi-a plăcut să citesc. Citeam pe unde se nimerea și, când nu mai aveam voie să citesc, căci stăteam prea mult cu ochii-n cărți, cum ziceau ai mei, mă ascundeam sub un covor persan lung, care acoperea complet șezlongul, pus pe coridorul ce se întindea de la un capăt la celălalt al casei. Auzeam că mă cheamă, când unul, când altul, dar stăteam ascunsă chitic, în adăpostul protector al covorului. Covorul meu magic, pe care și acum îl mai păstrez în casa părintească din Arad.
Cititul și scrisul au mers mână în mână de când mă știu. Așa se face că atunci când ni s-a cerut, ca activitate extrașcolară, să ne înscriem la Palatul Pionierilor, m-am înscris, fără nicio ezitare, la „Cercul de literatură și creație literară”. Abia așteptam să se facă vineri după-amiază. Nu-mi amintesc să fi lipsit vreodată de la întâlnirile noastre. E drept că era o atmosferă boemă, plăcută și plină de veselie. Coordonatoarea noastră era o tânără profesoară, care tocmai terminase Facultatea de Filologie. Plină de entuziasm și aproape de copii, era persoana perfectă să ne insufle dragoste de scris, să ne înflăcăreze și să ne stimuleze imaginația cu tot felul de povestiri, construind ad-hoc diferite scenarii potrivite vârstei noastre.
Cam pe când făcusem opt ani, și de-acu’ mergeam de un an la Casa Pionierilor, tovarășa profesoară ne-a cerut fiecăruia să scriem o povestioară, cu care, ulterior, am participat la un Concurs de Creație Interșcolar. Cred că se numea „Lingurița de Aur.” Nu îmi mai aduc aminte multe lucruri despre acel eveniment, decât că am câștigat și că tata m-a luat fericit în brațe și mi-a zis că-i tare mândru de mine că merg în urma alor mei. Atunci nu am înțeles prea mult ce a vrut să spună. Mama și ea mândră, a zâmbit și a zis doar atât: „Mergem la cofetărie, la Boian.” Ne-am uitat amândoi, surprinși, la ea. Mama, care număra fiecare bănuț de două ori, ne-a zis că mergem la Boian!!! Nu-mi venea să cred și, după felul cum tata s-a uitat la mama, am înțeles că și el era surprins. Surprins, dar bucuros. Aproba din suflet gestul mamei și se vedea pe fața lui că era fericit. Cu un zâmbet larg, ne-a luat pe amândouă de umeri și a zis: „Bună idee! Hai să mergem la Boian, să sărbătorim succesul tău.”
„Boian” era numele unui cofetar celebru din Arad, care lucra la o cofetărie micuță din Piața „Avram Iancu”, așezată lângă linia de tramvai, vizavi, pe diagonală, de vestita „Casă cu Lacăt”. Tot zicând „mergem la cofetărie la Boian”, după un timp, arădenii au ajuns să spună scurt, doar: „mergem la Boian” și, uite așa, s-a făcut că numele lui a înlocuit numele cofetăriei. Omul era, pe drept, cel mai bun cofetar din zonă. Făcea niște prăjituri de te lingeai pe degete. Nici nu trebuia să intri, că știai din stradă ce se coace în cuptorul cofetăriei. și toate erau bune. Mie îmi plăceau plăcintele cu vișine, cu cireșe și, mai ales, cele cu dovleac. Iar prăjiturile… Oh, Doamne, prăjiturile erau fantastice! Muream după savarinele bine însiropate și puhave, profiterolul servit cu frișcă, doboșul cu foile coapte pe fundul tăvii, de erau subțiri ca foaia de țigară, amandinele cu cremă de cacao și vestitul piure de castane. Al lui, era servit cu frișcă proaspătă, făcută zilnic, în bucătăria din spatele cofetăriei.
Cred că gustul bun al piureului, venea de la castane. Căci cele folosite de Boian nu erau cumpărate din magazin sau din piață. Ci direct de la sursă. Din Maramureș. În fiecare an, la sfârșitul toamnei, se urca în tren și mergea până într-un sat, undeva între Baia Sprie și Baia Mare, la un om pe care-l cunoștea de ani de zile și de la care lua castanele. Boian nu îl bătea la cap pe maramureșeanul lui. Îl contacta numai de două ori pe an. O dată, la începutul verii, când castanii dădeau în floare și îi zicea omului câte kilograme vrea să cumpere în toamnă și încă o dată, la începutul lui septembrie, când stabilea ziua când urma să vină după ele. Nici nu trebuia să facă altfel, căci oamenii erau serioși și de-o parte și de alta și fiecare se ținea de cuvânt.
Se zicea că lui Boian îi plăcea să meargă în Maramureș, căci, oricât de ocupat era, nu exista toamnă în care să nu își ia liber o săptămână, să se ducă la cules de castane. Și așa și era. Îi plăceau locurile. Admira ineditul acelui picior de plai. Aprecia felul de a fi al oamenilor. Satul maramureșean, ancorat în timp, era un adevărat simbol al satului arhaic, care își ducea viața ghidată după valori și obiceiuri neschimbate de sute de ani, aceleași din moși-strămoși. Unicitatea o regăsea la tot pasul: de la portul colorat și viu, la arhitectura caselor, la porțile lucrate cu măiestrie în lemn, la vestitul „Cimitir vesel de la Săpânța” și horele încinse în joc în cântecul ceterașilor, până la obiceiul copacului cu oale, care nu lipsea din nicio gospodărie cu fete, unde familia care punea o oală roșie pe o ramură din vârful copacului, spunea tuturor că în acea casă este o fată de măritat. Când venea vremea culesului castanelor, cam după Sfânta Mărie Mică, oprindu-se la fiecare colț de stradă, toboșarul satului anunța locul și numele persoanei care urma să țină clacă la cules de castane. Astfel că, în ziua stabilită, sătenii care voiau să-l ajute, se adunau la livada respectivă, cu mic, cu mare. Mergeau de bunăvoie. Nesiliți de nimeni. Cu sufletele deschise. Ajunși în livadă, se organizau în grupuri. Se luau la întrecere care culege mai mult și mai repede. Vorbele și cântecele lor umpleau plaiurile, răspândindu-se până în zare și dând de știre mai departe, că la ei în sat a început culesul castanelor.
Se scuturau pomii. Oamenii adunau castanele în lăzi, iar când terminau, îi puneau pe copii la treabă. Ăsta era cel mai plăcut moment al zilei. Cete de prunci [copii] desculți, cu desagii în spate, năvăleau în livadă ca niște războinici. Țipau. Râdeau. Se luau la întrecere care își umple primul desaga cu castanele rămase neculese printre pomi. Copiii mai mari aveau o sarcină mult mai dificilă. Ei trebuiau să se cațăre în pomi și să culeagă castanele rămase și care, încăpățânate, nu voiau să cadă, oricât ar fi scuturat crengile. Și trebuiau să o facă repede, căci știau că, dacă nu le adună ei, erau ca și pierdute. Nu puțini erau cu ochii pe castane. După-amiaza, după ce plecau oamenii, turmele de oi, lăsate libere, intrau prin livezi. Mâncau la castane, până se săturau. Noaptea veneau animalele sălbatice. Curățau restul. Dar culmea, nici căprioarele și nici porcii mistreți nu erau cei ce făceau cea mai mare pagubă. Ci, la cine nici nu te-ai fi așteptat: drăguțele și drăgălașele veverițe, care își făceau proviziile pentru vremea rece. Și, spre deosebire de celelalte animale, veverițele nu așteptau să plece 24 oamenii. Nu se fereau de ei. În plină zi, agile, săreau de pe o creangă pe alta și culegeau cele mai cărnoase castane. Treceau ca niște umbre prin fața copiilor și le furau poamele dinaintea nasului. Erau așa de iuți, că băieții abia le vedeau. Darămite să le păfuge. Veverițele nu se lăsau alungate nici de strigătele și nici de bețele lor. Nu le era frică de copii. Ba dimpotrivă, simpaticele animăluțe se luau la întrecere cu băieții, mai ales pentru castanele care se încăpățânau să rămână lipite pe ramurile de sus.
Culesul devenise pentru copii și pentru veverițe, un joc. Se distrau și unii și ceilalți, dar treaba mergea strună. Boian era cunoscut de ani de zile printre maramureșeni. Își câștigase faima de om cinstit și de cuvânt. Iar asta conta cel mai mult la oameni. Și, când se întâmpla ca nea Ghiță să nu aibă destule castane, bacea, cumsecade, încerca să-l ajute. Îl ducea pe la neamuri sau pe la vecini, și până la urmă, Boian tot reușea să cumpere cantitatea pe care o dorea pentru cofetărie. Așa se face că nu se întorcea niciodată acasă cu mâinile goale. Învățase însă că „prietenia-i prietenie și brânza-i pe bani!”. Și încă ceva! Că este bine să meargă în persoană acolo, dacă vrea să facă un negoț bun. Acuma e drept că și el, deși putea trimite pe altcineva în locul lui, tot nu era liniștit până nu se vedea cu sacii umpluți și puși pe tren. Așa că, își făcuse obiceiul ca-n fiecare an, cum venea toamna, cum lua trenul și hai, la Baia Mare. „Mă duc până mai pot”, le spunea el prietenilor. și se ducea cofetarul nostru la nea Ghiță. Mergea la om, acasă. Mânca ce mâncau gazdele. De la sarmale cu mămăligă sau mălai cu brânză dulce, până la supă groasă de fasole uscată, cu bucăți de cârnați și afumături de porc. Nu făcea mofturi de domn. Mânca orice era pus pe masă de nana Floriță. Cel mai mult îi plăcea slănina de porc, care era albă, puțin afumată și moale de ți se topea în gură. Gazdele o mâncau cu ceapă vânătă, pe care o loveau de câteva ori cu pumnul de masă. Și bineînțeles că o dată cu pita, slana și ceapa, nea Ghiță mai aducea și o damigeană cu horincă. „Îi curată. Numa prune”, se lăuda el, și, ca să-i dovedească lui sau musafirilor, dacă se nimerea să aibă și alți oameni pe la el, că spune drept, turna câteva picături de țuică în căușul mâinii și o freca un timp între palme. O mirosea. Dădea din cap satisfăcut și întindea palma pe rând, pe la toți să o miroase, zicând: „Noa, amu simțâți mirosul de prune, domnilor dragă?” și continua mândru: „Musai să freci horinca până ți se încălzește palma. Numa’ atunci poți sâmțî mirosu’ fructului din care-i făcută.” Așa și era. Știai că țuica e curată, când simțeai miros de prună. Și horinca lui mirosea a prune! Țuica maramureșeanului era de două ori întoarsă și avea peste 50 de grade. Zicea că i se vede tăria când scuturi paharul: „Cu cât îi mai tare, cu atâta are mai multe mărgele, domnule dragă”, spunea el.
Tare-i plăcea lui Boian să meargă la nea Ghiță și la nană Floriță. Erau gazde primitoare. Seara, se adunau în bucătărie, și după ce terminau de mâncat, Florița aduna vasele, le spăla și pleca să se culce, lăsându-i pe bărbați cu paharele de horincă. Oamenii stăteau ore întregi la povești în voie, netulburați de nimeni. Dezbăteau ce citiseră prin ziare, ce se mai aude pe la oraș, cum e viața. Tot felul. Mai glumeau, mai vorbeau serios și, la sfârșit, ajungeau și la negoț. Se înțelegeau la cantitate. La preț. Băteau palma, și afacerea era încheiată. Abia atunci, nea Ghiță se simțea în voia lui. Dădea peste gât câteva pahare de horincă și plescăind din buze, zicea cu convingere: „Ioai, da’ bună-i!”. Uneori se-ntâmpla să se adune mai mulți ortaci pe la el. Atunci, le turna și lor să guste din horinca lui. Nea Ghiță muncea din greu. Chefuia din greu. Era mulțumit cu viața lui. Unicul lui necaz era că bătea spre șaizeci și între pahare, când suduia cu ciudă bătrânețea, când îl apuca nostalgia, și atunci începea să cânte. Câte o doină. Cel mai mult îi plăcea: „Omu’ dacă bătrânește” și, de atâta ori cântată, de la o vreme, toți prietenii lui învățaseră cântecul: „Nu mă bate, Doamne, rău/ Că și i-os copil de-al tău/ Nu mă bate, Doamne, tare, tare/ Că și i-os de-al dumitale/ Cât e omul tinerel/ Se ține dorul de el./ Dacă omul bătrânește/ Doru se călătorește./ Ferice codrule de tine,/ Că nu-mbătrânești ca mine/ Toamna tu-ngălbenești/ Primăvara-nfrunzești./ Omu’ dacă bătrânește/ Altu-n veci nu-ntinerește/ Pare-mi rău și mult mi-i jele,/ De tinerețile mele./ De-aia cânt și îmi petrec,/ Că văd că zilele trec…//. El o lua primul. Ortacii, după el. Cântau împreună până târziu. Adică, mai bine spus până se trezea nană Floriță care furioasă că i s-a stricat somnul, mergea peste ei și cu un „Gata amu. Ajunge, că-i târziu și mâine avem de lucru”, le tăia scurt cheful. Bietul nea Ghiță, să arate că la ei în casă nu cântă găina, mai povestea un timp, apoi da din mână cum că ar mai avea multe de spus, dar n-are încotro și le zicea prietenilor: „Vai de mine, multe știu,/ Mult mă mir unde le țiu”. Bărbații înțelegeau cum stă treaba. Râdeau și plecau tiptil spre casele lor, iar nea Ghiță cu Boian se duceau și ei la culcare.
Arădeanul nostru zicea că-i tare fain în Maramureș. Singura problemă reală pentru Boian era horinca. El nu rezista la băutură. Gazdele și oamenii de pe acolo erau obișnuiți cu tăria ei și îl tot îmbiau să bea. Din politețe, bietul om trebuia să țină pasul cu ei. Nu îndrăznea să-i refuze, săracul de el. Așa că, de fiecare dată când se întorcea înapoi la Arad, avea cearcăne sub ochi și se plângea de arsuri la stomac. Venea însă cu sacii plini de castane. Ajuns la Arad în gară, îi încărca într-o furgonetă, îi ducea în magazia din spatele cofetăriei, unde îi descărca pe o platformă instalată la o distanță de juma de metru de la podea, pentru a fi ferite de umezeală și astfel, castanele se păstrau bine tot anul. Odată puse în magazie, Boian nu mai avea grija lor. Decât că trebuia să le caute din când în când și, ca măsură de prevedere, să le mai întoarcă, pentru a fi sigur că nu prind mucegai și că în orice moment poate face din ele ceva bun și de calitate.
Pentru piureul de castane, Boian alegea castanele mai puțin tari, zicând că le ia „pe cele mai slabe, că astea au viață mai scurtă”. Le punea în oale pline cu apă și le fierbea. Când socotea că le-a fiert destul, le scotea din oale și le măcina. În pasta făinoasă, adăuga zahăr praf, puțin rom, câteva condimente și le amesteca bine. Cât din fiecare? Nu știa nimeni. Condimentele, cantitățile și rețeta piureului de castane, erau secretele lui. Iar rezultatul era nemaipomenit. Piureul lui de castane avea un gust rafinat cu miresme euforice. O delicatețe! Înainte de a-l servi, Boian îl trecea printr-o mașină de măcinat cu găuri mai mari și piureul curgea ca niște laște maronii, drept în cupa sau în paharul pe care urma să-l servească la masă, clientului. Astfel, piureul nu numai că era gustos, dar avea și un aspect estetic. Tăiețeii de castane se învârteau în spirală de jos până sus și se terminau cu un moț de frișcă proaspăt bătută, ce urca peste buza paharului.
Dacă n-ar fi fost așa de scump!!! Era, însă. Cel puțin așa ni se tot spunea nouă, copiilor. Iar la mine în familie, cum eu tot insistam să mergem la cofetărie, auzeam același lucru, ca un laitmotiv: „O să mergem, o să mergem la Boian, când…”. Asta însemna, când tata va lua salariul, sau când vom avea vreo aniversare, sau când bunicul Cornel ne va invita la o prăjitură. „Când” era cel mai des cuvânt folosit de-ai mei. Nu, de fapt erau două cuvinte, des folosite. Erau „când”și „dacă”, urmate de un verb plasat într-un viitor ipotetic. Asta nu ne împiedica însă, pe noi, copiii, să dorim și să insistăm, să mergem la Boian. O făceam. Dar, rar. Acum însă, câștigasem „Concursul de creație literară”! Iar asta era o ocazie specială. și mama… Mama! Nu altcineva, ne invitase la Boian. Doamne, cred că acela a fost cel mai bun piure de castane pe care l-am mâncat vreodată! Mâncam încet, luând câte o linguriță în gură. Savuram gustul și gândeam în mintiuța mea de copil, că „într-adevăr merită să scrii, dacă mama și tata te duc apoi, la Boian!”
Așa că, și acum, de multe ori spun, mai în glumă mai în serios, că, probabil dragostea de scris mi se trage de la piureul de castane cu frișcă, mâncat în acea zi la Boian. Gustul piureului de la el, nu l-am mai aflat niciodată. Niciunde. Mi-a rămas însă amintirea trăirilor pe care le-am avut atunci, în cofetărioara lui Boian.
În zadar întind mâna să prind acea clipă. Îmi scapă printre degete ca o rază zglobie. O văd jucându-se și înălțându-se în sus, sus de tot, pierzându-se-n neant, ca o ființă de lumină în căutarea clipei trăite de demult. Am regăsit însă, iubirea de a scrie. O iubire pe care o doresc acceptată și împărtășită. O iubire pe care o simt cum vine valuri, valuri și se varsă lin în potirul sufletului meu. O iubire pe care viața mi-o adună și o amestecă în dualitatea ei, cum se amestecă vinul cu apa în potirul sfințit… Și îl iau cu amândouă mâinile și voi da să soarbă din el, câte puțin, câte puțin, semenilor mei. Voi lăsa numai una, ultima picătură, pentru mine. Pentru eternitatea sufletului meu. Suflet de artist…
***
Ei, și așa am început eu să scriu. Talentul, harul și dragostea de a scrie, cred ca le-am moștenit pe linie paternă, căci în familia tatalui meu au fost oameni care au scris și publicat în „Cartea Românească”.
Dacă în adolescență am publicat doar în reviste locale, la sfârșitul Universității din București, Limbi romanice [5 ani] Secția Franceza, trimisa fiind pentru cursuri post universitare în Franța, am publicat la Universite „Stendhal III”, Grenoble iar după ce în 1992 am ajuns în Australia, dupa o sincopă de 20-25 de ani necesară pentru stabilirea familiei aici, am reluat scrisul, paralel cu alte „Post graduate courses” la New England University.
Am început cu proza scurtă. Povestirile mele au fost citite, apreciate și tipărite în mai multe țări. Astfel a fost în: „Antologia de proză și poezie, româno-australiană” (Sydney), în Revista culturală „Zinewest”, în Australia, în Revista Internaționala „Destine literare” [sau în „Literary Destinies” pentru textele în limba engleză] în Canada și America de Nord, în Revista „Lumina lină” din New York și in Revista „Gutenberg” din Arad, România.
Prin 2018 am început a scrie proză lungă. În 2021, apare primul roman intitulat „ABC-ul unei vieți”, cu o prefața scrisă de poeta Dana Opriță și având 2 volume și aproape 900 de pagini. O carte cu o puternică tentă autobiografică, este, alfabetul vieții văzute prin ochii unui copil. Este o carte despre coplilăria și adolescența unui suflet de artist și despre influențele care l-au modelat în primii ani de viață. Înfluențele din interiorul familiei, confruntate cu dualitatea dintre educația din casă și cea din școală. Influențele mediului social și politic în perioada anilor 1950-1975 în România. Influențele unei societăți într-o permanentă transformare, care încerca din greu sa înhame la cărunță, un ponei cu un cal. O societate al cărei zbucium pornea din marile orașe și se propaga, ca o piatră aruncată în apă, în cercuri tot mai largi, acoperind un câmp vibrațional tot mai mare, fără însă ca undele provocate să atingă în vreun fel, spiritul ancestral al moților din Munții Apuseni sau de pe Crișuri, al călugărului din Bucovina sau eternitatea sufletului românesc. Influențele unei culturi unice care este produsul istoriei geografiei și evoluției unui popor menit a-și păstra identitatea seculară la o încucișare de drumuri, în bătaia vânturilor de la apus și a crivățului de la răsărit.
Prima lansare a acestui roman a avut loc în decembrie 2021 la Sydney , NSW National Library, cu particparea oamenilor iubitori de carte, cu un zoom organizat cu personalități din lumea scrisului din Nord Carolina, America, din Arad și București România. Opinii despre acest roman au fost scrise de către domnul Codrin Pașca, Canada, în „Miscellaneous” [online] și doamna Dana Opriță, Nord America, în Prefața de la acest roman.
Cartea a doua a fost „Alb și Negru, la voia destinului” tipărită tot la București, de Editura de carte Coresi. Este un mănunchi de povestiri și fost lansată în 2022, în România. Recenzia ei a fost scrisă de doamna Anișoara Laura Mustețiu, Sydney. Este o carte intersantă în care fiecare povestire aduce o altă tematică, diferită de celelalte iar stilul direct și vizual vorbește sufletului. De fapt și fraza care precede povestirile, ca un motto, spune: „Închide ochii și vei vedea cu sufletul”.
Actualmente, sub tipar am o nouă carte, de data asta în limba engleză ,,Layers upon layers”, care probabil va apare pe rafturile librăriile din România, prin lunile octombrie-noiembrie. Tot în toamnă câte 3 exemplare din cărțile mele: „ABC-ul unei vieți” și „Alb și Negru la voia destinului”, se vor distribui la fiecare din bibliotecile județene de mai jos: Alba, Arad, Argeș, Bihor, Brașov, Caraș Severin, Cluj-Napoca, Dâmbovița, Hunedoara, Iași, Maramureș, Mehedinți, Prahova, Sibiu, Timiș, Tulcea precum și la Biblioteca Comunală Șofronea, județul Arad și Biblioteca Municipală din Lugoj.
Cum eu consider că deageaba scrii dacă ceea ce scrii nu este făcut cunoscut marelui public, am hotărât și am pus în aplicare un plan de promovare a celor scrise. Astfel în august am mers în România și timp de două luni, am făcut lansări de carte în țară. Periplul meu cultural a început în Șofronea, o comună la 7 km de Arad, locul meu de naștere și unde se odihnesc întru vecie, cei dragi mie. Lansarea în acest sat, a fost făcută în mod intentionat, ca un semn de recunoștință și dragoste față de oamenii minunați, locurile natale care mi-au înfrumusețat copilăria. A fost un succes neașteptat, căci au participat peste 100 de persoane, nu numai din comună și din Arad, ci și din alte județe transilvănene: Maramureș, Bihor, Hunedoara, Cluj precum și din Ungaria, Austria și Italia, reprezentanți ai comunitătilor românești din acele locuri.
A doua lansare de carte a fost facută la București unde am mers la invitația Editurii de Carte Coresi. Evenimentul a avut loc la Librăria „Sophia”, și a fost primit cu aceași deschidere și dragoste de către cei prezenți, toți iubitori de carte. A urmat, Timișoara, orașul de unde am plecat în Australia și unde în ultimii 25 de ani cât am trăit acolo, am profesat ca dascăl de franceză, director de liceu și inspector școlar.
Lansarea celor două cărți „Alb și Negru la voia destinului” și „ABC-ul unei vieți” a avut loc la Librăria „Esotera”, iar participanții numeroși au pus multe întrebări. S-a discutat liber și la întrebarea pentru cine am scris ,,ABC-ul”, am spus că l-am scris pe toți românii. Și pentru cei care trăiesc aici și se regăsesc în carte, și pentru cei care au plecat în străinătățuri și vor să-și amintească acele vremuri, și pentru copiii care s-au născut în afara țării a căror părinți sau bunici vor să le arate ce viață au trăit ei, cum arată meleagurile natale, ce obiceiuri și tradiții sunt păstrate neschimbate peste veacuri sau să le arate locurile minunate din România, deci într-un cuvânt, am zis „ca special” această primă carte a fost scrisă pentru toți, și pentru mic și pentru mare. In acel moment o voce din sală a venit cu propunerea de a se face un film, după romanul ,,ABC-ul unei vieți” în ideea de a se păstra pe peliculă mărturia acelor ani. Idee repetată des în timpul acestui periplus cultural. Este un vis care rămâne la voia destinului!
Maratonul cultural din România, s-a terminat cu interviul dat la postul Radio TV Viena, Radio Unirea International. Intâlnirea cu realizatorii emisiunii fost plăcută, intersantă, s-au pus multe întrebări și fiind live a fost audiată in acelasi timp, pe tot mapamondul. La cererea ascultătorilor s-a reluat săptămâna următoare transcendând astfel spațiul și timpul.
Ce altceva aș mai putea spune? Care este taina scrisului? Pentru mine, este harul pe care îl ai în tine. Este rezultatul unei munci de sute de ore când stai nemișcat la birou numai pentru a sfârși o pagină. Taina scrisului stă în chemarea pe care o simți în suflet. Stă în perseverența și puterea ta de a nu ceda și a nu renunța în fața primului eșec. Dorința intima de a merge mai departe.
Ce e arta de a scrie? Este arta de a pune pe hârtie, ceea ce vezi cu sufletul. Taina scrisului este rezumată scurt în „Livig is giving”, motto-ul care apare pe prima pagină a cărții scrise în onoarea celor care s-au remarcat în diferite poziții in timpul Jocurilor Olimpice din Sydney.
Arta de a scrie stă în taina scrisului. Aceea de a fi și a ști ce vrei, de a sta pe picioarele tale, de a-ți cunoaște valoarea, de a fi mândră de cine ești „să nu îți uiți rădăcinile, că de o faci, te ia vântul”. Arta de a scrie se împletește strâns cu talentul tău scriitoricesc, cu personalitatea ta, cu harul ce ți s-a transmis din moși strămosi și în cazul meu, în calitate de membră a grupului „Relations and Protocol Team” din timpul Jocurilor Olimpice, este ceea ce am gravat pe plăcuța aflată pe Aleea Smochinilor din Homebush, Sydney: „Smaranda Kafka”, iar de desubt, „România.”
Adevărul este că mie îmi place să scriu. Și voi scrie cât mă vor ține puterile căci pentru mine, a scrie înseamnă a trăi. Eu când scriu, trăiesc.
Numai bine, tuturor.
Cu drag și stimă,
Smaranda KAFKA
Sydney,12 octombrie 2022
