Din copilărie am fost fascinat de lumea cărților și citeam cu plăcere în mod special cărți de povestiri. Pe măsură ce înaintam în perioada adolescenței am început să citesc și altfel de cărți, iar într-un timp mă atrăgeau cărțile polițiste. Dar cel mai mult îmi plăceau povestirile scrise de marii povestitori ai lumii precum Jack London, Charles Dickens, ș.a. Pe la paisprezece ani s-a cristalizat în mine ideea că trebuie să scriu. Am înțeles încă de pe atunci că orice altceva aș face în viață va fi subordonat creației literare. Oamenii în mijlocul cărora mi-am trăit copilăria, adolescența și tinerețea nu erau interesați de literatură și priveau straniu pasiunea mea de a citi cărți. Chiar unii îmi reproșau că citesc prea mult și că din cititul cărților nu se poate trăi. Partea materială a vieții îi acapara pe acei oameni prea mult și de aceea nu aveau înclinații spre lectură.
Pe atunci citeam cam tot ce îmi cădea în mână. Pe la cinsprezece ani am găsit o carte de povestiri și nuvele de Tolstoi, însă înțelegeam doar în parte și de aceea citeam un timp apoi abandonam lectura acelei cărți ca apoi să revin dorind să-i pătrund înțelesul. În acea perioadă din viața mea citeam cărți ce erau prea grele pentru vârsta mea. Îmi aduc aminte că pe când mergeam la bibliotecă și luam anumite cărți, bibliotecara mă întreba mirată dacă acele cărți erau pentru mine. Uneori scriam mici fragmente pe caiete. Odată pe când aveam optsprezece ani i-am dictat unui prieten o povestire pe care el a scris-o pe un caiet. Apoi după un timp m-am reîntâlnit cu el și mi-a spus că a arătat acea povestire unei persoane ce se pricepea la literatură, iar acea persoană i-a spus să aibă grijă că povestirea era cu siguranță luată dintr-o carte menționând că am jucat o farsă dându-mă drept autor. Însă prietenul meu era prea sigur că acea povestire era creată de mine pentru că conținea elemente din viața reală pe care amândoi le trăisem.
Pe la nouăsprezece ani i-am descoprit pe Poe și Gorki, dar îl citeam în mod asiduu pe Tolstoi! Dintre toți el mi se părea cel mai valoros, mă atrăgea farmecul său inegalabil cu care își scrisese operele literare. Eram pe atunci tot mai atras de viețile scriitorilor și citeam biografiile lor dorind să aflu ce fel de oameni au fost și cum au trăit. Una din cărțile ce mi-a dat startul pe drumul scrisului a fost cartea lui Panait Istrati „Cum am devenit scriitor”.
Îmi aduc aminte că eram în ultimele zile de armată și citeam din acea carte în dormitorul unde soldații mișunau văzându-și fiecare de treburile lui. La un moment dat s-a apropiat de mine sergentul de serviciu și s-a uitat atent la coperta acelei cărți și a exclamat cu voce tare: „Uite ce carte citește ăsta «Cum am devenit scriitor»”! După care a râs zgomotos. Ceilalți soldați aproape că nu l-au băgat în seamă. Însă eu am înțeles atunci privindu-i fața acelui sergent cât de departe erau unii oameni în a înțelege măreția literaturii. Avea dreptate un critic literar ce susținea că atunci când privește fața unui om își dă seama dacă acea persoană citește cărți sau nu.
În viață m-am confruntat cu întrebarea: „De ce scriu?” Pentru că scrisul dacă nu îți aduce beneficii materiale nu are rost să continui să scrii. La douăzeci de ani citind „Noul Testament” am descoperit frumusețea iubirii lui Dumnezeu exemplificată în viața lui Iisus. Am fost fascinat de persoana și învățăturile lui Iisus, și am început să percep încă de pe atunci scrisul ca pe o chemare din partea lui Dumnezeu pentru a propovădui prin scris valorile creștine.
Perspectiva mea în ceea ce privește scrisul s-a schimbat și am devenit odată cu scurgerea vremii un scriitor religios. Drumul a fost lung și uneori destul de anevoios, pentru că după cum îmi spunea un editor cel mai greu de scris este literatura creștină și cea pentru copii. Și mă avertiza că mă avântam pe un drum destul de greu. Este adevărat că a scrie literatură creștină nu este la fel cu a scrie orice alt gen de literatură. Însă întotdeauna de câte ori mă aplec asupra foii albe pentru a scrie Dumnezeu nu mă lasă singur ci prin Duhul Său mă inspiră să scriu despre temele minunate ale Sfintelor Scripturi.
Este fascinant actul scrisului atunci când îl realizezi sub imboldul inspirației divine. Chiar dacă scrisul meu are și imperfecțiuni, asta se datorează în mare parte faptului că sunt un autodidact și că nu am studii superioare însă ca mesaj ceea ce scriu cred că are valoare pentru că este inspirat de Dumnezeu.
Astăzi nu mai concep minunatul act al scrisului fără inspirația ce se coboară de sus. Am fost întotdeauna fascinat de inspirația pe care au avut-o scriitorii Bibliei, este impresionant modul cum au reușit în cuvinte simple să redea pe înțelesul tuturor dimensiunile Planului de Mântuire. Există în scrierile lor simplitate împletită cu profunzime încât nici într-o viață de om nu putem înțelege în totalitate imensitatea din Cartea Cărților.
Cred că literatura de calitate are menirea de al ilumina pe om să pășească pe calea binelui și nicidecum să-l afunde în întuneric spiritual. De aceea îmi place să scriu pentru a aduce speranță în viețile celor oropsiți și apăsați de greutățile vieții. De asemenea îmi place să cred că scrierile mele îi ajută pe oameni să-l cunoască mai bine pe Dumnezeu. Așa am înțeles eu literatura ca pe un act creator în care Dumnezeu dacă conlucrez cu El își face partea și eu de asemenea ca un scrib nedesăvârșit îmi fac partea mea. În fiecare zi învăț câte ceva minunat din cărți și de la Dumnezeu despre marea artă a scrisului. Am ferma convingere că și astăzi Dumnezeu încă mai este interesat să inspire acei scriitori ce doresc să colaboreze cu El.
Suflet sărman
Într-o seară de iarnă goală, mă întorceam de la o întâlnire de tineret, însoțit de câțiva tineri. Pe atunci la cei douăzeci și patru de ani pe care îi aveam, eram cuprins de o mare înflăcărare când susțineam anumite idei. Îmi aduc aminte că și în acea seară îmi susținusem cu înverșunare opinia. Pe atunci nu aveam prea multă experiență și de aceea tot entuziasmul meu mă împingea spre fanatism religios. Acum, privind în urmă îmi dau seama ce bine ar fi fost dacă nu m-aș fi angrenat în unele controverse religioase și aș fi stat liniștit în banca mea. Dar pe atunci gândeam altfel și cuprins de elanul tinereții mele, mă avântam în unele dispute pe teme biblice, și așa făcusem și în acea seară.
Mergeam pe stradă continuând discuția cu acei tineri ce mă însoțeau. La un moment dat, când se așternu un moment de tăcere între noi, Ionuț îmi spuse privindu-mă: „Tu ai avut dreptate în ceea ce ai susținut, pentru că lucrurile sunt așa cum ai afirmat.” Am rămas surprins privindu-l cu mirare pe acel tânăr de nouăsprezece ani, care în urmă cu ceva timp îmi atrăsese atenția. Întrebasem pe cineva cei cu el, de unde venea, și aflasem că venea dintr-o lume dură a satului și că lucra de câțiva ani ca cioban la o stână. Un timp, privindu-l în acea biserică mă întrebasem: „Oare cât înțelege el despre Dumnezeu?” Și deodată tot ceea ce spusese, îmi dezvăluia faptul că în adâncul ființei lui exista o sete a sufletului său după Dumnezeu. Străbătuse un drum greu prin viață până la cei nouăsprezece ani ai săi. De altfel, totul i se citea pe chipul său marcat adânc de vicisitudinile vieții. Nu era prea înalt și nici prea corpolent, avea părul negru puțin încrețit, ochii căprui, în care i se citea acea foame după lucrurile spirituale. Fața sa dădea impresia unui suflet sărman, înfrigurat de necazurile vieții și care venise să se încălzească la focul Evangheliei.
Am observat că era foarte atent la toată acea lume a bisericii, și îi urmărea cu viu interes pe toți acei oameni religioși ce erau atât de diferiți de lumea din care el venea. Privea cu admirație tinerii de acolo pentru că îi vedea curat îmbrăcați, manierați, cu un anumit grad de cultură, iar el prin atitudinea lui îmi dădeam seama că se simțea atât de inferior tuturor. Însă răceala lumii din care venea și care i se așezase pe suflet îl determina să caute cu ardoare focul Evangheliei, pentru aș încălzi inima sa apăsată de greutățile vieții.
Am avut cândva ocazia, ca locuind în mijlocul naturii, să văd mai îndeaproape în ce constă munca unui cioban și am rămas surprins de câtă greutate implică această îndeletnicire. Am văzut adolescenți trudind din greu la stână, și de asemenea ciobani maturi îndeplinindu-și sarcinile de la stână. Cel mai tare m-a surprins faptul că pe timpul toamnei în timpul ploilor reci, acei oameni de la stână trebuiau să îngrijească de oi îndurând toate vitregiile acelei vieți. Toată acea viață a ciobanilor de la stână, îmi oferea un tablou foarte dur a ceea ce înseamnă acea titanică muncă de cioban. Numai sculatul la o oră matinală, mulsul oilor, apoi să pornești cu acele oi la păscut uneori prin ploaia mocănească și rece a toamnei. Toate aceste lucruri mă făceau să-i consider pe acei oameni niște adevărați eroi ai muncii.
De aceea susțin că într-un fel anume, toate acele vitregii i se citeau lui Ionuț pe chipul său. Impresionant era faptul că el venind din acea lume dură, ce știu prea bine că își avea limbajul ei vulgar și apoi caracterele necizelate pe care el trebuie să le fi întâlnit acolo, ei bine în ciuda tuturor acelor lucruri își urma dorința sufletului său și anume, îl căuta pe Dumnezeu cu ardoare.
La scurt timp, după acea seară a trebuit să părăsesc pentru câțiva ani orașul meu natal. Apoi întorcându-mă am întrebat de Ionuț, și mi s-a spus că nu a mai rezistat pe drumul credinței și s-a întors înapoi la aceea lume de unde venise. Am înțeles că depindea foarte mult de acel patron al stânei, și nu mai avea unde să se ducă. Nu știa să facă nimic altceva, datorită faptului că de la o vârstă foarte fragedă nu lucrase decât la stână. Așa că, acei oameni de la stână îi interziseseră să mai vină la biserică, și el cedase supunându-se lor și fiind astfel absorbit de toată acea lume din care făcea parte. Însă cine știe ce roade au putut să aducă semințele Evangheliei căzute în ogorul inimii lui de a lungul anilor.
Apoi eu am luat drumul emigrării, fiind cuprins de tot acel freamăt al exodului atâtor români ce continuă și astăzi. Oare nimic nu va opri acest exod al nostru spre vestul Europei? Oare nu mai există nici o șansă să avem un trai decent în țara noastră? Cel mai probabil că și Ionuț nu a mai rezistat atracției unei vieți mai bune și a pășit spre occident, rupând astfel toate acele legături cu lumea din care făcea parte. Cert este faptul că el făcea parte dintr-o categorie de oameni care în ciuda vitregiilor vieții, în ciuda faptului că nu au trăit într-un cămin unde totul se axează pe valori creștine, în ciuda faptului că nu au o educație dobândită în școli, își urmează acea sete a lor după tot ce este nobil din punct de vedere spiritual.
De aceea cred că literatura de azi ar trebui să aibă menirea de a aduce lumină pe calea vieții unor astfel de oameni. Cel puțin aceasta este opinia mea despre literatură, nu pot concepe să scriu fără să am în vedere acest scop înalt. De asemenea, am observat că atunci când inspirația se coboară asupra mea simt că a scrie este ca și cum aș compune o muzică neasemuit de frumoasă. De aceea îmi place să mă las cuprins de acest măreț act al scrisului până unde mă va conduce Dumnezeu. Numai astfel pot să aduc speranță în sufletele oamenilor prin ceea ce scriu, este o lucrare măreață la care simt în ultimul timp că mă cheamă tot mai mult Dumnezeu. Chemarea lui Dumnezeu pentru ai implica pe oameni în slujire are multiple forme. Însă pentru mine simt că atunci când mă aplec asupra foii albe pentru a scrie, am profundul sentiment că Duhul Sfânt mă însoțește în ciuda imperfecțiunilor mele în ale scrisului.
Doresc foarte mult să mă ridic la înălțimea chemării lui Dumnezeu prin propovăduirea adevărurilor Sale, prin intermediul fascinantului act al scrisului. Pentru mine nu există satisfacție mai mare decât să pornesc în această măreață aventură a scrisului. Fascinat fiind de un astfel de drum, chiar dacă pe alocuri mai apar și obstacole. Până la urmă ceea ce contează este faptul că lumina care se coboară de sus poate ajunge la oameni și prin mine, un instrument plin de imperfecțiuni. De altfel, am învățat faptul că de-a lungul istoriei, unii din mesagerii lui Dumnezeu au avut unele defecte, însă nu și mesajele pe care ei le-au transmis oamenilor.
De aceea țin să menționez încă o dată că literatura de astăzi trebuie să aibă o menire sfântă, altfel nu va rezista în fața provocărilor vieții, și ceea ce este și mai trist nu îi va ajuta pe oameni. Să scriu pentru a aduce lumină în sufletele celor sărmani cred că aceasta este menirea mea în lume. Literatura zilelor noastre ar trebui să înnobileze oamenii, și nicidecum să-i degradeze. Omul are nevoie ca prin ceea ce citește, să simtă că sufletul său se înalță spre tot ceea ce este cu adevărat valoros. Țin să menționez că am scris aceste rânduri din perspectiva unui scriitor religios, care consideră că deși literatura trebuie să descrie viața umană în toate dimensiunile ei, ceea ce ar trebuie să primeze este dimensiunea lucrurilor sfinte, pentru că noi toți avem nevoie de Dumnezeu. De aceea cred că prin intermediul scrisului se poate oferi o influență înălțătoare pentru ființa umană.
Pofilul meu de autor
Mă numesc Eugen Oniscu, născut în 10 august 1972 în Tulcea. Sunt scriitor de proză – în mod special de nuvele-povestiri, eseuri. Încă din copilărie am fost pasionat de lecturi, iar din adolescență s-a cristalizat în sufletul meu dorința de a scrie. Am început să scriu din tinerețe, căutând de-a lungul timpului să învăț cât mai mult despre arta de a scrie. Trăiesc de aproape douăzeci de ani în diaspora. Am locuit treisprezece ani în Spania, iar acum locuiesc la Berlin în Germania, unde lucrez și scriu în timpul liber. De obicei, îmi public scrierile la revistele „Armonii Culturale”, „Boema”, pe site-ul „Resurse Creștine” ș.a.
În anul 2020 editura „Armonii Culturale” mi-a publicat o carte de nuvele-povestiri intitulată „Mesagerul”, iar în aprilie 2021 la Editura „Epubli” din Berlin am publicat o nuvelă în format electronic, în limba germană, intitulată: „Über die Enttäuschungen des Lebens” (Mai presus de dezamăgirile vieții). De asemenea am participat cu o povestire în cadrul antologiei literare „Primăvara se numără prozele” organizată de Editura „Inspirescu” (Pitești) anul 2021, și la proiectul literar „Milenarium” organizat de Editura „Armonii Culturale”.
———————
Eugen ONISCU
Berlin, Germania
1 Ianuarie 2023
