Taina Scrisului nu este doar o licență literară, scrisul implică un spațiu nevăzut, neștiut, uneori surprinzător chiar și pentru autor. Nu o dată scrie și apoi… nu își mai recunoaște textul. Semn divin? Poate, oricum este ceva care ține de Credință, indiferent cum îi spunem Creatorului; Dumnezeu, energie, mamă-supremă… Nu tu, ca scriitor, ești cel care conduce firul narațiunii, care coordonează filigranul poemului, nici cel care vine cu filosofia ppersonală… Nu, nici pe departe , eu, scriitor sunt doar un soi de vehicul, vector care ajută la întruparea, reînturparea și diversificarea în temă a Cuvântului. Sunt complicată? Nu cred.
Există oameni care scriu fără să fie scriitori. Ei scriu dintr-o conștiință civică poate, vor să lase în urma lor amprente ale mântuirii omului prin scris, prin creație. Ei nu sunt Scriitorii. Ei sunt scribii unei idei preluate, cu sau fără voie, o temă generală pe care o transformă în temă personală, sau invers. În restul timpului ei sunt oameni cu griji pentru ziua de mâine, pentru sănătatea trupului, pentru cum să-și sporească economiile din bancă.
Scriitorul născut, nu făcut, este alceva, el este o curgere de energie continuuă, el scrie și când nu scrie, adică își trăiește viata, din leagăn până la mormânt, întru mărturisire. Ai putea zice că jurnalistul este un scriitor mărturisitor al timpului său. Așa este, doar că jurnalistul trebuie să dețină un pic din harul creației, să poată developa subiectul, să răspundă la Cine? Ce? Unde? Când? Cum? De ce?… dar să fie credibil.
Am zis aici, ceva despre jurnalistul-scriitor, nu am făcut-o ca într-un studiu, ci am relevat starea prin care am dobândit eu puterea de a prelua din „teren” obiectivul, care mai apoi a fost prelucrat literar, și-a definit propriul său drum. Ca jurnalist (am debutat jurnalistic la 16 ani in cotidianul Făclia din Cluj), ca om de presă am avut privilegiul să revăd din alt unghi, detașată, fațetele reale ale vieții, nu să merg literar doar romantismul sau tragismul poetic. Am fost obligată să trăiesc ceea ce scriu, să fiu credibilă, să nu deviez de la subiect. Oarecum, jurnalismul m-a disciplinat liric.
Eu am fost poet, prozator și dramaturg încă de pe când nici nu învățasem alfabetul. Compuneam poezii, dialogam cu personajele create de mine de pe la vreo patru ani. Eram într-un sat din Transilvania, pe atunci eu fiind singurul copil la părinți, am crescut ca o plantă din flora spontană. Nimeni nu mă lua în seamă. Mama, țărancă cu șapte clase fiind, citea enorm. Avea doi frați mai mari ca ea, unul profesor și altul avocat, și suferea că nu o trimiseseră bunicii, la școală la oraș. Am crescut printre cărți de toate felurile, cărți găsite în biblioteca școlii, la căminul cultural, la unchii mei intelectuali, ba chiar și la dispensar, unde aveau rafturi cu broșuri si tratate de educație sanitară. Am învățat alfabetul singură pe la vreo cinci, șase ani, pe sărite. Când am ajuns la scoală citeam deja povești scurte și mă plictiseam grozav în sala de clasă. Așa am început să scriu pe hârtie. Ce scriam? Ce vedeam pe fereastră, despre păsările de pe ramurile copacului de alături, despre cerul albastru… Acasă, în loc să îmi fac temele la aritmetică, scriam despre pisici și mai târziu, scriam versuri de Ziua Mamei, de 1 Mai.
Nu știam că dețin har, eram convinsă că toată lumea gândește și scrie ca mine. Nu înțelegeam de ce rudele mele, profesori fiind, mă certau că îmi pierd timpul cu „poezii” și nu învăț „tabla înmulțirii”. Mult mai târziu, după ce tata a trecut de pe Pâmânt în ceruri, am găsit scrisorile lui trimise de pe front, de la Cotul Donului. Toate erau scrise în versuri.
Ar trebui să cred și să spun că am moștenit talentul, l-am dus la un alt nivel de percepție, de exprimare? Nu este doar asta, eu nu sunt produsul unui singur individ, chiar daca este din primul rând al rudelor de sânge, eu sunt produsul unui șir foarte lung de oameni, al unor generații care au fost înainte de mine. S-a format o interfereță de informație, un cod de percepere și exprimare diferit de alții, oameni care performează în muzică, dans, sport, știință etc. etc.
Cred, nu trebuie să demonstrez, eu cred și Credința mea mută munții pentru că este un pic mai mare cât bobul biblic de mei. Cred că energia, amprenta genetică extinsă pe neam, formează un individ talentat. Harului divin îi zic „talent”, pentru că nu găsesc un cuvânt mai simplu de înțeles pentru publicul larg. Toți venim în viață cu un DAR, depinde de când și cum îl descoperim, de cinetica care ne ține mereu în priză, nu-l abandonăm atunci când avem un eșec, dăm de greu.
A fi talentat într-un domeniu oarecare, înseamnă să muncești pe brânci și să nu simți oboseală în ceea ce faci, să te relaxezi scriind, în cazul unui scriitor. Eu nu cred în scriitorii care se chinuie să scoată un text, bun sau rău, care se căznesc pe cuvinte doar pentru că și-au propus să-și vadă numele pe o copertă de carte. Scriitorul trăiește în om. Ambele laturi merg în tandem. Poți fi scriitor, să Creezi o lume imaginară, interesantă, chiar dacă nu o pui în pagina de carte. Au fost scriitori celebri care, în pușcărie fiind, și-au scris cărțile în memorie. Scriitorul creează continu, este un explorator și nu poate alminteri. El trăiește ceea ce ce scrie. Dacă aruncă în foc un personaj, arde și autorul, simte dogoarea. Sunt vieți paralele, se testează contiuu experiențe care uneori, pot fi interzise prin legile ordinii umane. Bunăoară în romanele mele am scene la care nu am fost martoră nici pe departe în viață. Nu le-am văzut nici in filme. Le-am scris dintr-un plan superior conștiinței mele actuale, mi-au fost sugerate, ciudat, în timp ce lucram la cartea respectivă. Un scriitor autentic vizualizează, miroase, pipăie „materia primă” din care creează.
Desigur, mai toți scriitorii aveam sensibilitățile noastre, adesea, exacerbate, antene extrem de fine. Mulți scriitori buni clachează ca indivizi în societatea mercantilă, tocmai pentru că nu reușesc la timp să delimiteze cele două tărâmuri, imaginarul și realul. Mulți susțin că artiștii de geniu și scriitorii buni sunt boemi prin definiție. Istoria Artei ne demonstrează că nu este chiar așa. Ceea ce îi face pe creatori să se simtă liberi nu este drogul clasic, păgubaș, cum ar fi alcoolul, heroina… Creatorul deține în esența sa acel hormon care stimulează creierul să conceapă lumi, oameni, situații, extazuri, crize de conștiință… Plătim prețul pentru toate aceste revelații, îndrăzneli, uneori nepermise.
Cum eu nu am urmat un liceu teoreteic, ci o scoală medie tehnică de specialitate, a trebuit să citesc de două ori mai mult decât alții. La vremea adolescenței mă mutasem cu totul în biblioteca internatului. Lecturile mele nu erau dirijate, o fi fost bine sau rău, nu pot spune, dar astfel am avut acces la lecturi care, se credea că nu sunt pentru vârsta mea de atunci. Am descoperit filosofia lumii antice mai înainte de a-mi explica un profesor. Am descoperit marii poeți ai lumii fără să mi se atragă atenția că sunt rarissimi, genii, și astfel nu am avut defel trac, i-am citit simplu, m-am bucurat și am rezonat cu ei ca și cum aș fi citit poeziile scrise de țăranii mei din Archiud. Sigur, nu percepeam mesajul foarte clar, nu eram coaptă intelectual, dar mă fascinau ca o incantație venită dintr-un altar pe care îl intuiam dincolo de nori, acolo știam că este Dumnezeu și sfinții lui.
Cochetam deja cu jurnalismul, pentru că în familia mea erau profesori care erau și corespondenti la diferite ziare naționale. Așa că am început să fac și eu știri, dar mai ales să scriu reportaje. Trimiteam și mi se publicau, ceea ce contraria conducerea școlii de atunci. După primele mele succese de presă a trebuiet să renunț pentru o vreme. Nu aveam astâmpăr, așa am compus texte pentru un montaj literar-artistic amplu și care a avut un succes neașteptat. Atunci am realizat că eu aveam ceva ce colegii mei nu aveau. Aveam dorința de-a inventa povești, de a-i face pe oameni să se bucure.
Scriam o poezie oarecum hibridă, nu aveam un stil propriu și nici nu îmi doream că merg pe trena unor poeți celebri. Canoanele literare nu erau pentru mine. Mama îmi zicea mereu: „Dacă tot scrii, de ce nu scrii ca Eminescu, ca Alecsandri, Coșbuc…?” Habar nu avea mama ce era în mintea mea pe atunci. De fapt nici chiar eu nu eram axată pe un plan literar clar. Scrisul era bucuria și durerea mea. Începuse să mă intereseze și cinamotografia, dar cum eram intr-un burg provincial, trebuia să mă mulțumesc cu abonamentul la revista Cinema, la un CINEMACLUB, pe care îl pusesem pe roate în cadrul școlii mele.
Abia târziu, când am ajuns în București, la începutul anilor ’70, am realizat că sunt un scriitor singuratic. Nu aveam cu cine să vorbesc despte taiana scrisului, cu cine să mă compar, pentru că în lumea căreia îi aparțineam prin tradiție, matematica era regina, literatura era „cenușăreasa”! Trebuia să fiu pregătită să intru în câmpul muncii. Nu eram pregătită. Visam cai verzi pe pereți.
La București fiind, lucram ca tehnician într-un mare labortaor ce aparținea de Ministerul Agriculturii. Cum nu prea aveam de lucru, scriam zilnic, scriam și în timpul ședințelor. Le mai citeam colegilor. Unii ascultau, alții aveau alte griji decât poezia. Într-o zi, unul dintre ei, care cunoștea un redactor la Radio România, mi-a cerut să-i dau un grupaj de poeme. Eu împărțeam poeziile ca un nabab, nu-mi prea păsa de ele nici unde ajung. Îmi făcea bine când le scriam, atât…
Așa am debutat in 1972, la Radio România, cu un grupaj de poeme recitate de o mare actriță, Lucia Mureșan. Scriitorul Ion Petrache îmi făcuse și o prezentare elogioasă. Acum, cred că a fost prea generos cu mine. La vremea aceea nu știam încă ce doream de la scris, de la viață. Oricum, emsiunea a fost cu impact. Pentru un timp, se vorbise despre mine ca despre un fenomen literar. Cum nu am frecventat cercurile literare la modă, nu am interacționat cu oamenii din lumea literară, nu am insistat… am fost, poate, uitată un timp. „Pe cerul liric al patriei mele a apărut o stea în umbra căreia se vor stinge multe stele căzătoare”. Așa își încheia prezentarea redactorul. Nu a fost chiar așa!
Singură, fără colegi de generație care să scrie, fără cunoștințe în lumea literară, eu care eram timidă și încă provincială, nu îndrăzneam să bat la ușa redacțiilor, editurilor. Făceam ceea ce știam, trimiteam la posta redacției. Așa am debutat în „Luceafărul”, revista care un pic mai târziu, m-a conscrat prin grupajele masive de poeme și reprtajele literare pe care mi le-a publicat. Se vorbește mult despre generația care ne-am format la Luceafărul, unii susțin că suntem cei care am scris poezii-ode regimului de atunci. În ceea ce mă privește, nu am scris, deci nici nu am publicat niciodată un poem cu mesaj comunist! Nu că aș fi fost un oponent al regimului, eu nu aveam termeni de comparații cu alt fel de regim. Dacă nu am scris pentru partid și Ceaușescu a fost pentru că nu constituiau sfera mea de interes literar. Sigur că m-au solicitat câțiva redactori, dar nu dintre cei de la „Luceafărul”. De exemplu, prima mea carte pentru copii mi-a fost respinsă pentru că nu aveam nici o poezioară cu „tovarășul-tovarășa”!
Nu am avut probleme cu cenzura deși privind înapoi, constat pe textele mele de atunci, că orice sintagmă putea fi interpretată. Eu am crescut și m-am format ca om imediat după Război, am fost educată de o familie care văzuse Iadul, se fereau de „siguranță” de „activiști”… La noi în casă nu se vorbea nici măcar de vărul mamei, episcopul greco-catolic Ioan Suciu, care dispăruse. De fapt, murise deja în inchisoarea de la Sighet și noi nu știam. Cred că toate acestea m-au făcut ca, în subconștient, să mă autocenzurez.
Perioada mea ce mai prolifică în scris a fost cea în care am părăsit Bucureștiul, după o „cavalcadă” de jurnalism făcută în cea mai teribilă perioadă, cu mineriade, conflicte etnice, conflgrația armată din Cecenia etc. Revenind la Bistrița, oraș patriarhal aproape, și locuind verile la Archiud, am acumulat suficientă energie fizică pentru a trece de la poezie la romanul de întindere. În prezent am peste 50 de volume tipărite din care 10 sunt romane.
Critica este impărțită, unii zic ca merg mai bine în poezie, alții mă vad ca romancier. Adevărul este că mă simt perfect în echilibu cu mine în ambele genuri de literatură, sau mai bine zic în toate cărțile pe care le scriu, și în cele de eseuri, tabelete, critică literară, proză biografică, literatură pentru copii și chiar monografii. Nu voi da aici lista cărților, nu voi transcrie un Curriculum Vitae. Toate datele se pot accesa pe Wikipedia, dacă cineva chiar vrea asta.
La ce lucrez acum? Am o mulțime de poeme scrise la prima mână, când zic „mulțime” mă refer la vreo trei-patru cărți, dacă m-aș opri din scrisul la roman, nu aș mai picta, mi-aș organiza altfel timpul, și le-aș prelucra un pic. Un volum de poezie este deja gata pentru tipar. Se va numi „Nu sunt ușă de biserică”. Da, sunt om cu păcate și bunătate, cu bunele și relele mele.
Pe masa de lucru, prioritatea mea este romanul în desfășurare. Lucrez intens la o carte care, dacă va fi să fie cum o vreau, voi fi tare mulțumită de mine ca prozator. Tema este complexă, solicită documentare, ceea ce înseamnă că intru zilnic în universuri paralele, să caut date, să suprapun în grilă peste poveștile știute de mine, să-mi las liberă imaginația. Uite asa, pic cu pic, se va scrie ca și singură încă o carte.
Cine citește cărțile mele? Asta este o problemă care nu-mi mai aprține… Bucuria mea este clipa creației, și mai mult încă, fericit este momentul în care se încheagă ideile, intervine acel declic cu sursă neștiută, și atunci știu, simt că manuscrisul a prins suflet, are viață.
Ce îmi doresc? Sănătate! Atât. Restul gândurilor se vor împlini singure. Vreau să închei cu un gând pentru toți colegii mei creatori de pe Planetă: „Noi suntem norocoșii, câștigătiorii lozului-mare. Să ne bucurăm de privilegiul dat de divinitate, să nu risipim fără rost talantul primit, harul. Împreună, dacă dorim, putem schimba întunericul în lumină, fie și metaforic”.
——————
Melania CUC
Archiud, Bistrița
29 ianuarie 2023
