Mai degrabă aș zice că maturitatea cunoștințelor și nevoia de comunicare m-au îndemnat a scrie despre alții ale căror fapte erau percepute ca fiind meritorii. Așa am promovat fapta bună, spre știința și folosința tuturor. Dacă gândurile, acum puse în rânduri, ar defila printre șirele scrise, ar cumula peste un sfert de veac de la apariția primelor volume tipărite. Și ele reflectă, semnificativ, preocupările mele de a reface, prin simboluri și pilde, traiectoria evoluției înaintașilor. Așa am simțit nevoia de a numi: „Drapelul de luptă ca simbol al Onoarei și Patriei”, „Din Poarta sărutului cu dragoste de țară”, sau „Cronică de marș”, apărute în 1996. Ele au urmat unui lung șir de articole publicate în cotidiene și reviste de specialitate, locale și centrale.
Dintre cei care m-au „inițiat” în taina scrisului, cu toc și peniță, cum caligrafic se scria pe atunci, aș numi-o pe învățătoarea mea din clasa I-a, Angela Oros, pe doamna Floare Băiețan, profesoara de română din liceu și pe distinsul Angel Popa, dascălul de istorie. Ei pot fi socotiți „părinți, mentori și profesori”, printre primii „vinovați”! Apoi, camarazii de la publicațiile militare: Iulian Patca, Ilie Manole, Gelu Vartic, și gazetele conduse de ei, care m-au stârnit, prin publicarea a ceea ce scrisesem. Apoi, pofta a sporit prin comparație cu alte articole și teme, din care trăgeam concluzia cum că: ai noștri sunt mai buni, iar faptele lor merită să fie știute.
Scrierile serioase, ample monografii, eseuri și alte genuri au fost orientate de profesorii Jipa Rotaru, Aurel Pentelescu, Viorel Faur, Mihai Drecin, Dumitru Preda, de sfatul și sprijinul cărora am avut parte. Notorietatea personajelor, Ion Antonescu, episcopul armatei Partenie Ciopron, sau Georgescu Pimen, Roman Ciorogariu, Nicolae Popoviciu, al aviatorilor celebrii Vuia, Vlaicu, Coandă, Dumitru Prunariu, ori/și a faptelor mărunte săvârșite pe câmpul de Onoare, în războaiele de Întregire și Reîntregire, având în frunte marii generali: Prezan, Averescu, Ion Dragalina, Eremia Grigorescu, Traian Moșoiu, Rasoviceanu, Marcel Olteanu, Leonard Mociulschi, Titus Gârbea, Vasiliu Dumitru, m-au apropiat de eșaloanele de comnadă și de „talpa” oștirii, pentru a vedea și compune tabloul magic și fascinant de amalgamat al faptelor cele mari și mărunte, absolut remarcabile, ale Ecaterinei Teodoroiu, pe frontul de la Mărășești (luptă în care a căzut, pe Dealul Secului, pe 22 august 1917), al soldatului Haringa, din Cheresig (Bihor), care a preferat să moară, la Dunăre, apărându-și Patria și Neamul, viața sergentului Nicolae Cilibiu în prizonierat, ori a sublocotenentului Munteanu, căzut pe frontul din răsărit în 1942, vitejia maiorului Avram Zenovie, în operația din Cehoslovacia sunt povești care am considerat că merită să fie cunoscute, spre nemurirea celor care le-au săvârșit.
Cine a răsfoit opera remarcabilă a lui Dumitru Preda și a beneficiat de colaborare cu Domnia Sa, apoi se poate socoti un norocos. Iar cine a avut șansa de a-i coordona apariția primului volum: „Din poarta sărutului cu dragoste de țară”, ori mai nou aprecierile la cartea „Generalul H.M. Berthelot, prima vizită în Ardeal după Marea Unire” (2019), nu poate decât să decupeze un stil modern de analiză, sinteză și pildă conceptuală de interpretare a faptelor istorice, ca izvor de orizont. Profesorii Nicolae Ciobanu, ori Viorel Faur, vor rămâne repere de obiectivitate și prezentare documentată a faptelor istorice descrise, pentru ca tezele și ipotezele să capete o demonstrație argumentată și temeinic explicită. Nimic în afara argumentului, verificabil, a însemnat pentru mine un adevărat postulat de urmat.
Nu voi uita pe oamenii de cultură: Stelian Vasilescu, Constantin Mălinaș, Constantin Mustață, Ion Țepelea și colaborarea cu ei în domeniul jurnalistic, istoric și literar care a fost ca un îndreptar benefic pentru afirmarea mea în domeniul scrisului bine țintit. Profesorii Corneliu Crăciun, Ioan Laza, Vasile Ciubăncan, sunt sigur că pot constitui tot atâtea repere de seriozitate și atitudine civică, al căror operă poate fi socotită continuatoare a marilor spirite locale sau naționale: Avram Iancu, Andrei Șaguna, Simion Bărnuțiu, Iosif Vulcan, Nicolae Zigre, Visarion Roman, Emanuil Gojdu, Nicolae Jinga, George Bacaloglu, E. Speranția, Titus L. Roșu ș.a. Și cum oare să nu te entuziasmezi când îți pică în mână Cartea de istorie?, scrisă cu grijă, migală prin recompunerea, uneori, a frânturilor de informație, din cioburi, ori din foile îngălbenite de trecerea timpului.
Ea – Cartea de istorie – trebuie scrisă și argumentată detaliat pe baza mărturiilor, izvoarelor scrise sau narate, într-o viziune cuprinzătoare, încadrată în epoca în care s-au derulat evenimentele, așa cum s-au petrecut și nu cum am dori să fi fost. Documentul, în facsimil, hărți, schițe, grafice, fotografii sunt cele mai plauzibile argumente. Interpretarea corectă a fost țelul spre care scrisul meu a fost orientat și îndreptat. Spre deosebire de eseuri SF, scriitura istorică te obligă a parcurge culoarul evenimentelor, în gând și faptă, cu eroii în marșul lor cadențat. E greu de suportat povara și răspunderea din timpul războiului, de pildă, în care există posibilitatea de fi Erou, sau doar fericit supraviețuitor. Și rămâi cu un gust amar când după un vraf de documente parcurse să constați că doar „învingătorul are istorie”, doar el are drept…
A reconstitui emoții, caractere și modele, în situații de maxim risc, e menirea istoricului. Coordonatele stabilite de mentorii mei priveau spre luptătorii ce cu Mândrie, Dragoste și Devotament au urmat Ordinul Patriei. Lor, Eroilor căzuți pe toate fronturile, le datorăm Respect și Recunoștință. Ori toate pot fi Pilde de Patriotism și cale de urmat pentru generațiile următoare. Subiectul tematic al lucrărilor, multe pionierat în bibliografia militară națională: „Sfânta datorie de ostaș”, ”Puterea Credinței”, „Din întuneric un soare nou răsare: Basarabia 1918”, „1918-Drumul datoriei. Bihoreni la Alba Iulia”, „„Sub clopotul Marii Uniri”, „Cazemata”, ș.a. sunt rezultat al unor îndelungate cercetări istorie.
Primele realizări, primele scrieri?
Cred că tirajele tipărite, nu totdeauna, au satisfăcut cererea de piață. Dar bucurie mai mare pentru un autor, cred că nu există, decât atunci când află că s-a epuizat tirajul încă la lansare. „1940-Strigătul de durere al românilor ardeleni”, „Marșul spre marea unire. Războiul românilor ardeleni”, „Iredenta maghiară la granița de Vest a României Mari”, „Pași pe caldarâm. Încrustări istorice: de la pace la diktat 1815 – Viena – 1940”, „Prima vizită în Ardeal al generalului H.M. Berthelot” și alte titluri au fost apreciate și preluate prezentările în diferite publicații din țară și străinătate. În cazul publicațiilor online pot fi verificați și numărul cititorilor, iar când acesta depășește tirajul, îți dai seama de interesul pentru carte încă există. Multe articole au apărut în volume omagiale, ori reviste de specialitate (Istorie Militară, Cetatea Bihariei, Munții Apuseni, Art-Emis, Cetatea Cavalerilor), altele susținute la sesiuni științifice, în țară și străinătate.
Pregătirea de cultură generală mi-am desăvârșit-o în Liceul Militar „Ștefan cel Mare” din Câmpulung Moldovenesc, unde m-am înarmat cu spiritul domnului cel mare, îngenuncheat la mormântul Voievodului cu candelă veșnică aprinsă la Mănăstirea Putna, am simțit vibrația locului vizitând locurile fabulos încărcate de poezie și muzică, ca un fericit călător care a călcat pe urmele lui Ștefan, Alecsandri, Eminescu, Creangă, Ciprian Porumbescu.
Desigur că Centenarul serbărilor de la Putna ne-a găsit acolo, lângă clopotele lui Ștefan, acolo unde starețul mănăstirii ne-a dezvelit, pentru prima dată privirii, harta României Mari, iar profesorul Anghel Popa ne-a recitat poezia (interzisă atunci) „Doina”: „De la Nistru p`ân la Tisa/ Tort românul plânsu-mi-s-a…” Acele momente, și toate vizitele de la mănăstiri, au amprentat experiența vieții, de neuitat albastru de Voroneț, Nicolae Grigorescu, general Partenie Ciopron și surghiunul său de la Agapia, etc.
Pregătirea profesională mi-am realizat-o la Școala de Ofițeri de Tancuri, de la Pitești, sub spiritul Viteazului Mihai și am desăvârșit-o la trupa de la regimentul de Tancuri „Menumorut”, din Oradea. Academia de Înalte Studii Militare, din București și Doctorat în istorie, la Oradea completează traiectul studiilor.
Tematica scrierilor mele este istoria românilor și marile confruntări armate din sec. XIX-XX. Toate volumele publicate au referate, cuvânt înainte și prefață semnate de profesori universitari, cunoscători ai tematicii: prof. univ. emerit, dr. Viorel Faur, comandor prof. univ. emerit Jipa Rotaru, prof, univ. dr. Dumitru Preda, colonel prof. univ. dr. Ion Giurcă, prof. univ. emerit dr. Mihai Drecin, ș.a.
Satisfacția sporește, eforturile se includ ca necesare, atunci când lucrarea ta este citată de alți autori în referințele lor, ori/și când primești telefoane de la oameni, pe care nu-i cunoști, dar solicită un volum recent publicat. Și mai mult te bucuri când se rezumă: „volum excelent”, „material trăznet”, „argumentație credibilă”, ș.a. Bilanțul scrisului totalizează 21 titluri de autor, 10 coautor, 20 volume autor și coordonator.
Din scris te oprește doar Cel de Sus, când îți cere să treci Puntea spre Paradis, să te înrolezi în Oastea Celestă. Așa că orice proiect finalizat deschide portița spre altă temă ori spre aprofundarea și extinderea cercetărilor încheiate. „Plugari la datorie”, reprezintă monografia satului natal, pe cale de finalizare. Din Iubire pentru Dumnezeu și Patrie nu te poți pensiona! Sănătoși să fim.
————————-
Col.(R), Dr. Constantin MOȘINCAT
Oradea, 1 februarie 2023
