E greu să scrii despre alții, dar mult mai greu atunci cînd analiza se pliază pe viața și activitatea ta. Avem nevoie de o memorie fidelă, de o doză maximă de onestitate și luciditate, de echilibru critic pentru a re-vizita trecutul, cel care rămîne nu doar printre lucrurile imprevizibile, ci, cu siguranță, printre puținele care nu pot fi evitate. Grila unei asemenea radiografii sau a unui fel de RMN este, pentru mine, aceea a unui patos al distanței, ca să invoc ceea ce spunea un filosof german prin veacul al XIX-lea.
Oricît de măruntă ar fi, identitatea unei personalități presupune astfel o deconstrucție a ceea ce a fost esențial și, în egală măsură, ceea ce pare să fi fost secundar, ambele dimensiuni dînd altitudinea omului ca atare. Și mai presupune ceva scrierea despre sine: să simți cu toate fibrele ființei tale că vrei să știi cine ești (ne amintim ce spunea Schopenhauer: fiindcă poți ceea ce vrei, crezi că poți să vrei). Acest din urmă exercițiu l-am făcut, nu cu mult timp în urmă, într-un „Jurnal domestic. 1971-2017. Însemnările unui in-formator” (Editura Cartea Românească, 2018), text în care endosmoza dintre intim și extim mi-a revelat modul de a fi vreme de peste patru decenii din viața mea. E aici o îmbinare a biografiei mele, inclusiv intelectuale, cu un jurnal de idei, nu de puține ori al celor secunde, acolo unde psihanaliza constată că se ascund chestiuni esențiale pentru temperamentul și caracterul unui om, pentru codul acestuia, altul decît cel genetic.
*
Am ajuns pe această lume într-o zi de mai a anului 1950 și am copilărit în satul Poiana (Gorj), localitate vecină cu Florești, așezare frumoasă vizitată cîndva și preamărită de Eminescu în corespondența trimisă de aici, pe vremea cînd acesta traducea documentele istorice ale lui Eudoxiu de Hurmuzaki. Mă mai leagă de acest topos anii de școală generală (i se spunea: elementară, cu o dreaptă proprietate a termenului), pentru ca liceul să-l fi urmat la Craiova (azi: „Elena Cuza”), după care am mers la Facultatea de Filosofie a Universității din București (1974-1978). Odată finalizate studiile superioare, am lucrat în învățămînt, în cel liceal (Craiova) și în cel universitar (Sibiu), în orașul din urmă trăind, împreună cu soția mea, Doina Marieta, cea mai lungă perioadă a vieții mele de pînă acum. E un motiv în plus pentru a spune că mă simt un cetățean (de la cetate) căruia Ardealul i-a acordat un fel de „azil etnic”. Simt că sînt un ardelean înfiat de Sibiu, dar și de Mărginimea lui, mai exact, de Săliște, acolo unde merg frecvent la fiica mea, Sanda Marietta (sora ei, Claudia Mihaela, locuiește la Stuttgart), alături de soțul și copiii lor, Ioan, Betty și Alex.
Dincolo de organic și erotic, altfel spus: de biologic, am fost și am rămas o ființă de hîrtie, una legată de citit și scris, cu tendința sau greșeala de a arunca, uneori, zece priviri în cărți și una în viață. Apropierea îndeosebi de literatură a fost activată și potențată de bunii mei dascăli din clasele primare, iar orizontul cultural și fascinația pentru filosofie au fost efectul anilor de liceu.
Simțind însă de pe atunci supradeterminarea limbii noastre, mi-am propus, încă din anii de liceu, să îi cercetez zilnic bogăția lexicală, motiv pentru care dicționarul limbii române a reprezentat lectura favorit-obligatorie de fiecare zi. Lumea mi s-a dezvăluit astfel și altfel prin vizorul cuvintelor, prin exercițiile permanente de a le intarsia în topica unor structuri sintactice și morfologice. Era aici un instrument indispensabil comprehensiunii a tot ceea ce lecturam și asimilam, un exercițiu care, între altele, m-a făcut să devin un fel de gardian al sensului cuvintelor întrebuințate sau nu (formularea subliniată vine dinspre Michel Foucault).
Înainte de a debuta în presa culturală, am făcut un fel de încălzire prin colaborarea la radio (Craiova și București), sau la unele cotidiane, cu chestiuni de actualitate (în emisiuni pentru tineret, studenți, chiar copii). Simultan, în aprilie 1981, am publicat primele recenzii (cu accente de cronică) în revistele Transilvania și Ramuri (grație lui Marin Sorescu și Mircea Braga), publicații în care am fost prezent multă vreme după aceea, alături de altele (Revista de filosofie, Revue romaine de science sociale, Steaua, Convorbiri literare, România literară, Viața Românească, Revista de istorie și teorie literară, Euphorion, Saeculum ș.a.).
*
De cînd am publicat prima carte și pînă azi, am fost și rămîn, pe mai departe, și un fel de dorifor în landul culturii, un soldat în garda critică de corp a valorile spiritului în general, al celui românesc în particular. Debutul meu editorial s-a produs prin „Exerciții de recunoaștere” (Editura Scrisul Românesc, 1992), carte alcătuită din cronicile și eseurile de dinainte de Revoluție, niciunul din aceste texte nefiind îndatorat compromisului ideologic al regimului totalitar. Subtitlul volumului preciza: „Identitate și valoare în cultura românească de azi”, urmat de o paranteză cu cifra romană (I), ceea ce mă obliga, virtual, să continui cu alte încercări. Intențiile erau ale unei arheologii culturale întemeietoare, prin care să circumscriu dimensiuni modulatoare pentru continuitatea spiritualității noastre, făcînd-o aptă să supraviețuiască dictaturii național-comunismului românesc. Indicam atunci, în postfață, vreo zece invariabile prezumtive ce determinau metabolismul spiritului românesc, un decalog care putea fi luat drept puncte arhimedice al unei posibile ontologii (de auto-fundare) a culturii noastre.
Eminescian vorbind, textele de atunci erau studii asupra situației, probe fenomenologice din spațiul cultural de la noi, atrăgînd atenția asupra a trei constante: conjuncția dintre spiritul critic și istoria culturii, arhiva alianței dintre critică și filosofie, în fine, nevoia unui alt Eminescu. Printre valorile-reper cartografiate, la începutul postcomunismului, se aflau nume precum: Eminescu, Garabet Ibrăileanu, Lucian Blaga, dar și autori neclasicizați: Mihai Șora, Antonie Plămădeală, Gh. Vlăduțescu, Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Adrian Marino, Eugen Negrici, Irina Mavrodin, Tudor Cătineanu, alături de mai tinerii Dan C. Mihăilescu, Adrian-Paul Iliescu, Adrian Miroiu, Petru Cristian ș.a.
Nu m-am ținut însă de cuvînt; după prima carte, care se întreba: cine sîntem noi? n-am mai continuat cu volumele II, III ș.a.m.d., dar, de fapt, înserierea a avut loc prin aceea că permanent toposul exercițiului meu critic, din eseurile care au urmat, a fost dat, de fiecare dată, de conjuncția dintre identitate și valoare în cultura și civilizația românească. Ceea ce a lipsit însă pînă acum din critica dezvoltată de-a lungul anilor, pentru a mă ține de promisiunea făcută cu vreo trei decenii în urmă, a fost și este efortul unui Aufhebung, o „abrogare” a discursului critic și, deopotrivă, o convertire a acestuia într-o structură sintetic-totalizatoare (schița ontologică de care pomeneam). N-a fost să fie…
Se vede bine că nu m-am legat de catarg, precum Ulise, pentru a renunța la ispita exploratorie, în favoarea unui efort preponderent teoretic. Critica de pînă azi a fost astfel un exercițiu cu sfîrșit… continuu. Așa am început identificarea și evaluarea cu Constantin Noica, despre receptarea căruia am organizat primul simpozion din România post totalitară la Schitul din Păltiniș, în decembrie 1990. A urmat, în anul următor, alt prim-colocviu consacrat de data asta lui Cioran, tot la Sibiu, în vila în care locuise temporar Nicu Ceaușescu (aprilie 1991, cînd filosoful împlinea 80 de ani), pentru ca intențiile mele „restauratoare” să fie fixate apoi asupra lui Mircea Eliade, despre care proiectasem un colocviu internațional la Mînăstirea Sîmbăta de Sus (de acord cu mitropolitul-cărturar Antonie Plămădeală), la poalele Munților Făgăraș. A intervenit însă ghilotina financiară din sfera culturii și probabilul simpozion Mircea Eliade s-a amînat la calendele grecești. În plus, am fost luat de val cu alte proiecte: activitatea didactică la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, la ceea ce va deveni Facultatea de Jurnalistică (unde a funcționat provizoriu și o specializare în filosofie, absolvită doar de două promoții, 2003-2004, proiectul sucombînd din vina celor de la conducerea universității, incapabili să venereze prestigiul numelui unui mare filosof pe care-l împrumutaseră pentru structura de învățămînt pe care o păstoreau vremelnic), la care aș mai adăuga reluarea Revistei Saeculum (fondată de Blaga în 1943), toate acestea m-au determinat să dau uitării propuneri mai vechi sau mai noi.
Recuperarea lui Noica nu se oprea însă aici. Cu ajutorul poetului de elită Mircea Ciobanu, directorul Editurii Eminescu, aveam să public prima carte despre filosoful de la Păltiniș: „Noica – între dandysm și mitul școlii” (1994), eseu în care făceam, inedit, hermeneutica gazetăriei noiciene, extinsă apoi și cu, între altele, cea de la „Buna Vestire”, oficiosul Mișcării Legionare: „Noica. Portretul gazetarului la tinerețe” (Editura Saeculum, Sibiu, 1999). În fine, adăugînd studiile ulterioare, publicate în cărți de autor sau în antologii, am tipărit o a treia carte: „Noica. Vămile gazetăriei” (Institutul European, 2009), exegeză pe care am revăzut-o și reîntregit-o odată cu volumul: „Constantin Noica. De la gazetărie la gîndirea speculativă” (Editura Pro Universitaria, 2020). Portretul intelectual al gazetarului Constantin Noica a fost de altminteri și tema tezei mele de doctorat în filosofie, un travaliu în care am avut drept călăuză pe profesorul și academicianul Gh. Vlăduțescu, strălucit istoric al filosofiei grecești.
*
Tot de un fel de recuperare era vorba și în cazul lui Emil Cioran. M-a interesat receptarea lui în anii de după 1989, motiv pentru care am continuat acel simpozion început în 1991, iar colocviul, cu sprijinul consistent al eminentului intelectual belgian Eugène van Itterbeek (1934-2012), a devenit ulterior un dialog internațional asupra operei cioraniene și a tălmăcirii ei dintr-un idiom în altul (simpozionul a depășit azi 25 de ediții).
Pînă acum, l-am citit și comentat pe Cioran mai tot timpul, inclusiv cu studenții și doctoranzii pe care i-am avut și îi mai am. Am vrut să descopăr misterul pentru care eseurile acestui autor au priză îndeosebi la tineri, nu doar la cei sastisiți de șotronul cu viața, cu nimicnicia ei, ci și la cei care se freacă de viață și vor să-i afle rostul dătător de speranță și încredere. Pesimismul lui Cioran se convertește, la mulți, într-un binefăcător și viguros optimism, printr-o alchimie aparte sau printr-o greu de explicat lege a compensațiilor psihice. Însăși viața lui Cioran s-a hrănit dintr-un atare truc, căci sinuciderea clamată și mereu amînată de filosof, sinucidere pe care o reprezenta fiecare carte scrisă, însemna, de fapt, dorința secretă de a trăi tot mai mult. Omul Cioran era de altminteri jovial, curios și parcă avid de glume, bancuri, vorbe de duh oximoronice și paradoxale, interesat pînă și de filme porno, un ins care-ți inspira o greu de crezut și de explicat poftă de viață.
Exegeza mea cioraniană, dar nu numai, a prins formă în „De la Eminescu la Cioran” (Editura Scrisul Românesc, 1996), „Hîrtia de turnesol. Emil Cioran – inedit” (Editura Saeculum, 2000; cealaltă jumătate de carte era despre Nae Ionescu) și „Cioran. Conform cu originalul” (Editura Tritonic, 2016), cea din urmă avînd și o variantă îmbogățită în engleză, „Cioran – A Dionysian with the voluptuousness of doubt” (Vernon Press, 2019). Am avut privilegiul să găsesc în arhiva lui Aurel Cioran (Sibiu) mai multe manuscrise ale filosofului: „Pe culmile disperării” (incomplet), „Schimbarea la față a României”, „Amurgul gîndurilor”, sau caiete cu varii lecturi, documente de care m-am folosit în exegeza făcută filosofului.
În primul deceniu după 1989, m-am încercat și în traducerea a două dintre cărțile scrise de Hannah Arendt: „Originile totalitarismului” (Editura Humanitas, 1994; în colaborare cu Mircea Ivănescu) și „Crizele republicii” (Editura Humanitas, 1999; în colaborare cu D.-I. Cenușer). Prilej, între altele, de a trăi poate mult mai adevărat semnificațiile taifunului politic ce a cuprins țările comuniste în deceniul nouă al veacului trecut, inclusiv „minunea” petrecută în România lui Decembrie 1989.
*
Dintr-o self-presentation nu aș eluda farmecul unei meserii pe care am practicat-o aproape patru decenii, fără întrerupere. Poate sînt subiectiv, dar consider profesiile de învățător și profesor drept cele mai importante din orice societate, căci fiecare membru al acesteia trece inexorabil prin școală spre a fi pregătit pentru viață, oricare ar fi cursul ei.
Ce fel de dascăl am fost? I-aș întreba pe sutele de elevi și studenți pe care i-am avut, unii dintre ei devenind nume importante nu doar în spațiul cultural de la noi. Activitatea de profesor este una echivalentă cu aceea de șantier, lucrezi zi-lumină și noaptea pînă la cumpăna ei. Un intelectual profesionist se culcă și se trezește la ore mici. N-am confundat niciodată filosofia cu tinichigeria, cum făcea un președinte român de tristă amintire, fără să uit însă că și lucrul cu mîna și mușchii îți cere angajament intelectual. Am văzut totdeauna în elev sau student un partener de dialog. M-au interesat fluxurile nervoase care trec prin sinapsele creierului lor, ce informație transportă și cum este procesată, ce gîndire critică probează în raport cu comunitatea, cu lumea, cu sine și cu celălalt, indiferent de sex, vîrstă, etnie sau religie.
Pot face depoziții în acest sens zecile de promoții de la Facultatea de Jurnalistică din Sibiu, cele care, ordinar spus, mi-au trecut prin mînă, studenți cărora le-am testat dacă știu care este nordul axiologic al culturii române, ce mai înseamnă azi lecția de gazetărie pe care ne-au lăsat-o Eminescu, Caragiale, Goga și generația lui Mircea Eliade, după cum le-am descifrat înțelegerea adecvată a mentalității totalitare și post-comuniste, precum și a mecanismului fascinant și înrobitor al discursului publicistic mediatizat.
*
În eseurile mele, nu am făcut braconaj de idei sau piraterie spirituală, după cum nu am avut amnezia ghilimelelor, cum ar spune Blaga, și nici nu am comis concesii culturii de estradă. Am recurs totdeauna la lectura unor texte și la interpretarea lor. Atît și nimic mai mult, dar și nimic mai puțin! Și le-am tălmăcit sine ira et studio, sau, folosindu-mă de o sintagmă din Nietzsche, cu patosul distanței, ferindu-mă pe cît posibil de capcana sentimentalismului vecin cu șprițul (fenomen de extracție bahică), sau a romantismului critic secretat la miez de noapte. Un exercițiu care-l presupune ca partener egal, dacă nu mai mult, pe măria sa Cititorul, cel care este, de multe ori, mult mai inteligent decît exegetul. Cu această intenționalitate am scris, între altele, despre I.L. Caragiale, Titu Maiorescu, Octavian Goga, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Sandu Tudor (în „Cariatide”, Editura Psihomedia, 2007); sau despre Liviu Rebreanu, Marin Sorescu, Benjamin Fundoianu, C. Antoniade, Constantin Rădulescu-Motru, Blaga-Henri Bergson (în „Maculatorul cu spirală”, ULBS, 2010); sau iar despre Eminescu, Noica și Cioran (în „Cel de-al treilea sens”, Institutul European, 2014); sau despre Hannah Arendt şi Martin Heidegger, Alexandru Surdu, Gabriel Liiceanu, Horia Stamatu, Nae Ionescu și Margareta Ionescu-Fotino (în „Lancea lui Dorifor”, Editura Eikon, 2020); sau despre publicistica unui zorbagiu balcanic ca Petre Pandrea (în „Critica judecății de gust”, Editura Eikon, 2017), ca să invoc o serie incompletă de autori care s-au aflat între pietrele de moară ale silogismelor mele critice.
*
Doi alți gînditori m-au sechestrat în ultima vreme: Vasile Băncilă, din a cărui operă au apărut vreo 16 din cele 32 de volume proiectate de editorul Dora Mezdrea, și Horia Stamatu, pentru gazetăria căruia m-am documentat vreo trei veri la Biblioteca Română din Freiburg, Germania. Despre Horia Stamatu, am propus o carte privitoare la publicistica sa, inclusiv cea de la „Buna Vestire”, oficiosul Mișcării Legionare, volum respins de două edituri: Institutul European și Cartea Românească (manuscrisul este acum la Editura Polirom). Au fugit de Horia Stamatu ca dracul de tămîie, de vină fiind trecutul său legionar, evitînd astfel (?!) varii reacții care ar putea veni dinspre autoritatea izraeliană sau dinspre etnia evreilor. Nu credeam să întîmpin o atare rezistență din partea unei edituri care își declară identitatea europeană prin chiar titlul ei; la „Cartea Românească”, surpriză, s-ar fi împotrivit tipăririi Nicolae Manolescu, cel care păstrează, probabil, față de Horia Stamatu un mic resentiment, un disconfort generat, în 1968, de retragerea de pe piață (și distrugerea) a unei antologii de poezie interbelică, în care criticul făcuse imprudența să-i includă pe Horia Stamatu și Radu Gyr, ambii legionari. N-am înțeles nici o atare opoziție, mai cu seamă că nu fac în eseu apologia publicistului legionar, în care văd, sincer și obiectiv, fără menajamente, un apaș rinocerizat.
Dar pentru că mă iubește Cineva acolo Sus, a apărut mai întîi varianta engleză: „Horia Stamatu – the publicist. Post-restant” (Lambert Academic Publishing, 2020), în excelenta tălmăcire a doi traducători, Ann Marie și Ian Browne, prieteni devotați, cei care au dat și Cioranul meu în limba patriei lui Shakespeare.
Despre Post-restant. „Cazul” gînditorului Vasile Băncilă, Editura Muzeul Literaturii Române a acceptat să-mi tipărească un eseu (2020), care a ieșit în condiții grafice foarte bune. Ceea ce intenționez cu cei doi autori, Stamatu și Băncilă, este o echilibrată recuperare pentru harta axiologică a culturii românești, și asta după ce ideologia totalitară le-a fost extrem de ostilă. Sper să înving obtuzitățile unor cerberi prin punerea pe piață a cele două volume, cărți pe care, de altfel, slavă Domnului, aveam unde să le tipăresc fără nicio rezervă.
*
În cărțile scrise și tipărite, au avut loc aparte mulți autori tineri, colegi ori mai puțin cunoscuți, sau pur și simplu eseiști și poeți pe care nu i-am văzut niciodată. Importante au fost valoarea cărților pe care le-au scris, talentul și pertinența silogismelor construite. Cu unii dintre ei am devenit prieten foarte apropiat: Răzvan Enache, intelectual rafinat și specializat în sociologie, relații publice și publicitate, Gabriel Hasmațuchi, poet și eseist, bun cunoscător nu doar al operei lui Nichifor Crainic, Minodora Sălcudean, fosta mea asistentă, care a degustat discursul polemic la Tudor Arghezi și, ulterior, are performanțe în comunicare și economia media, ca să dau doar vreo 2-3 nume.
Nu puține sînt eseurile în care am coborît nu în pivniță, după vin, conserve sau murături, ci in medias res, generic vorbind, în mijlocul lucrurilor care mă înconjoară, a locurilor cutreierate zilnic, a cetății pe străzile și prin piețele căreia mă plimb, cu treburi sau libertin. M-au interesat: natura și formele ignoranței, ca să nu spun spectacolul prostiei, maladiile politicului și rolul intelectualului în cumpătul vremii, impostura lingvistică și managementul frugal din mediul academic, reziduurile mentalității totalitare într-o societate în căutare de identitate, incompetența bine organizată nu doar din media, cea din urmă nu de puține ori profund superficială, avidă de senzaționalism și diriguită de minciuna disciplinată, cum ar spune gazetarul Eminescu.
Una peste alta, privind înapoi rîzînd, cu deferență și fără pic de mînie, pot spune că evoluția și ascensiunea mea intelectuală, cărturărească le datorez destoinicei mele învățătoare (Taisia Cîrcotă), profesorilor autentici pe care i-am avut de-a lungul timpului, după cum a contat enorm, în acest scenariu al devenirii mele, pasul ținut cu cartea și scrisul, echilibrul spiritual venit dinspre căldura sufletească și iubirea soției și copiilor mei. Tuturor – nesfîrșita mea dragoste și recunoștință!
*
Două-trei propoziții despre ființa mea creștină, atîta cît o pot eu simți și identifica. Încă n-am terminat de recitit, pentru a nu știu cîta oară, Biblia, o carte a cărei lectură era propusă de Dostoievski pentru vreo zece ani, cu toată bibliografia adiacentă. Cînd eram copil, m-am dus o vreme cu tata la biserică, pentru ca după aceea să merg mai ales de sărbători. În casa părintească, în camera care era un fel de dressing, aveam o icoană mare, una cu imagini biblice: Judecata de Apoi, iadul, raiul, învierea morților ș.a. Și tot o icoană, cu Maica Domnului, era pe un perete în dormitor. Nu mi-au plăcut morții și nici înmormîntările, după cum mă tulbură mormintele din cimitire, locuri unde îmi sună în urechi vorbele Apostolului Pavel: „Unde-ți este biruința, moarte?”.
Credința din copilărie a fost activată apoi sporadic și ceva mai des în anii maturității depline. Cert este că tot mai mult, în ultima perioadă, îmi îndrept ochii către cer, privirea cerului cu stele (imagine care-l impresiona atît de mult și pe Kant) putîndu-ne vindeca de micime și, în egală măsură, de trufie și ipocrizie, dar ne face să intrăm într-o stare de levitație și să ne gîndim oarecum și la mîntuire. Credință pe pămînt, mîntuire în cer, cum observa cineva. O religiozitate difuză, una răspîndită în mine ca drojdia în aluat, cum îi spunea Blaga despre sine lui Vasile Băncilă.
Nu știu ce mai lipsește din cele cîteva linii de contur ale eboșei acestei self-presentation, un autoportret mai mult în alb-negru, combinație de culori din care doar natura alcătuiește imagini de o măiestrie desăvîrșită. După cum nu știu dacă am reușit să surprind lucruri cu adevărat esențiale, sau m-am pierdut înșirînd banalități aureolate de prețiozitate și developînd cumva o fotografie mișcată. Oricum, restul îl las în seama criticilor mei, de pertinența cărora am avut parte de-a lungul vremii, interpreți mult mai pricepuți în a-mi măsura altitudinea spirituală și prăbușirea prin eșec. Nu uit însă, între altele, ceea ce a spus profund un filosof antic: „Cine sapă după aur muncește mult și găsește puțin!”.
Dictum sapienti sat est!
————————
Prof. Dr. Ion DUR
Sibiu, 5 februarie 2023
