A FOST ODATĂ… PENTRU MINE, CA NICIODATĂ!
În cutia mea de amintiri, a Pandorei să-i zicem, pe care o avem fiecare și la rugămintea multora dintre cei care mi-au intersectat viața, dar în special la îndemnul domnului George Roca, redactorul revistei australiene „Bumerang Literar”, deschid cu un prim episod, un ciclu de scurte povestioare, astăzi din perioada petrecută la Facultatea de Arhitectură din Iași.
În funcție de impactul cu cei ce vor citi pot urma și altele deoarece am trăit multe și spun numai ce am trăit. Garantez autenticitatea faptelor și le voi expune doar pe cele care interesează, cele care ne condimentează existența și dau un anume parfum vieții în general.
***
Fiind unul dintre cei puțini rămași, implicați afectiv în existența și istoria facultății de Arhitectură din Iași, am fost solicitat să evoc câte ceva din aspectele ce ar putea interesa pe cei ce doresc să afle ce și cum au fost mai ales începuturile acestui lăcaș al învățământului superior din actuala Universitate Tehnică „Gh. Asachi” Iași. Voi insista mai mult pe începuturi deoarece despre prezent se știu destule și suficiente lucruri.
Pentru mine acest demers este destul de dificil. Aș avea atât de multe de povestit, toate având importanța și farmecul lor, întrucât 15 din anii mei de muncă s-au împletit cu această școală. Prin natura funcției și a postului am fost în permanență în contact și în mijlocul studenților, al corpului didactic, al școlii în general, încât este foarte greu de ales ce merită și ce nu spus și aflat. Amintirile mi se învălmășesc în minte, cerând parcă a fi puse pe hârtie, dar voi puncta doar acelea care au făcut sarea și piperul școlii, atât de îndrăgită de generațiile de studenți care i-au pășit pragul.
Facultatea de Arhitectură ieșeană a fost înființată în toamna anului 1969, sarcina imensă a începutului de drum fiind încredințată lui Nicolae Porumbescu, venit din București, cunoscut în lumea arhitecților prin numeroase proiecte, printre ultimele fiind Circul de Stat din Bucuresti. Mâna dreaptă a distinsului profesor a fost doamna Maria Porumbescu, care se ocupa mai mult cu partea organizatorică. „Gipsy”, cum îl alinta doamna Porumbescu, fiind un tip brunet cu un păr alb bogat și de statură medie, se ocupa de partea didactică.
Din capul locului trebuie spus că începuturile școlii de arhitectură ieșene au fost foarte grele. Imobilul repartizat era între liceul Negruzzi si Universitatea „Al. I. Cuza”, o clădire in formă de „L” care aparținuse internatului liceului „Garabet Ibrăileanu”. Avea un pod maiestuos in care liceul ținea tone de ceapă, cartofi si alte legume, din care se mai înfruptau uneori studentii arhitecți căminiști prin bunăvoința lacătului al cărei cheie stătea la mine. La subsol se afla atelierul de STUFO si depozitul de machete.
Facultatea era structurată pe trei ani, cam 50 studenți de fiecare an. Din cei care ajungeau să termine anul III, in jur de 30% in ordinea mediilor, mergeau pentru încă trei ani la București în ciclul II unde, la Institutul de Arhitectură „Ion Mincu”, o adevărată „uzină” de produs arhitecți, se comasau cu același procent de studenți din celelalte centre universitare, Cluj si Timișoara inființate odată cu cel din Iași. Urmau să iasă după șase ani cu titlul de arhitecți. Ceilalți rămași cu trei ani primeau diploma de conductori arhitecți. Pentru informarea celor care nu știu, seriile provenite de la Iași erau cele mai bine pregătite, dovadă a seriozității și exigenței la care erau supuși. Ca personal auxiliar, școala avea în organigramă o secretară, o bibliotecară și trei tehnicieni, doi cu probleme didactice și unul (oare cine?) cu sarcini administrative (burse, salarii, arhive, machete, materiale si aparatură didactică, gestiuni și restul de chestiuni organizatorice, un fel de Jolly-Jocker). Am ajuns cu totul întâmplător aici, printr-un concurs de împrejurări, ca student la Construcții, plecat de acasă, mai mult fugit, proaspăt familist nevoit să se întrețină, pentru care lucru a trecut la cursurile serale.
Am cunoscut această perioadă fastă, de „tinerețe” ca să zic așa a facultății, până în cele mai mici și inedite detalii și pot afirma fără discuții, fără exagerare si fără a greși că această etapă a fost epoca boemă a școlii, imprimată bine-nțeles de soții Porumbescu și evident de întregul corp didactic. Fiind la început, o parte din cadrele didactice au făcut naveta din capitală câțiva ani de zile, până când Institutul Politehnic le-a oferit parterul căminului Q10 din complexul „Tudor Vladimirescu” tinerilor arhitecți ce nu aveau locuințe. Toate aceste greutăți însă, inerente oricărui început, nu constituiau un impediment in activitate, entuziasmul compensând din plin lipsurile. Personalul didactic era completat prin plata cu ora de tineri arhitecți de la Institutul de Proiectări, care apoi au intrat după un număr de ani cu normă întreagă in ștatul de funcțiuni. Aproape toți au rămas atașați de această școală, ajungând până la a se simți ca într-o mare și adevărată familie. Sigur că într-o astfel de atmosferă și rezultatele studenților erau pe măsură, stimulate și de competiția pentru acea treime care urma să continuie următorii trei ani in ciclul II de studii.
Vreau să precizez din start că în acei ani toate proiectele se executau la mână, în clădirea școlii neexistând mijloacele tehnice digitale de astăzi. Până și banalele truse Rotring (scumpe și ele) se găseau cu mare greutate numai la librăria Agenda din Bucuresti ori aduse din afară. Proiectele se prezentau pe coli semiciocan, hârtia ciocan adevărată densă ca o foaie de tablă mai subtire, putând să razi cu lama o greșeală de nenumărate ori, se găsea extrem de greu. Pe calc se lucra rar, fiind românesc era de proastă calitate. Pentru studiu se folosea celebra „foiță”, un soi de calc mult mai subțire de culoare galbenă, pe care n-am mai vazut-o de când fabrica de hârtie Letea din Bacău (singurul furnizor) a dispărut din „portofoliul” sărmanei noastre economii naționale, foiță care se procura greu in suluri mari de 1m inălțime si vreo 40 kg greutate. Aceasta se împărțea studenților strict odată pe luna aceeași cantitate, la inceput pe semnătură, mai apoi pe măsură ce îi cunosteam pe cei noi din ochi, pentru că nu îndrăznea nimeni să mă tragă pe sfoară, temându-se de consecințe. Să mai amintesc de porția de aracet din polonicul enorm ținut in butoiul cu aracet?
Tot in celebra magazie și arhivă de proiecte se aflau materialele pentru executat machete. Aproape la toate proiectele celor trei ani se confecționau machete din materialele oferite de școala, de la suportul din polistiren ori PAL până la materiale pentru detalii (textile, hârtie colorată/litouri in zeci de culori, vopsele tempera etc). În dotarea școlii existau două aparate cu termostat si fir din sârmă pentru tăiat polistiren și un aparat cu pânză circular de tăiat si debitat coli din plastic, stiplex transparent, folosite la machetele mai pretențioase. Nu mai vorbesc de talentul si rabdarea studenților in această direcție. Îmi amintesc de unul dintre ei, Mihalache Viorel, printre cei mai buni din anul său, a stat o vară întreagă în scoala având de predat în toamnă macheta comunei Belcești, căreia i se facea un studiu pentru a deveni oraș. Casele acoperite cu șindrilă și stuf, nu mai mari de o jumătate din degetul mic, le-a executat din sorgul măturilor găsite prin școală, într-un ritm de nu mai aveau fetele de serviciu cu ce face curățenia de pregătire a sălilor pentru noul an universitar, tăiate la câțiva mm si apoi lipite cu penseta și lupa ca acoperiș. În toamnă, la predarea și notarea lucrărilor, dl. Porumbescu ce văzuse multe machete la viața lui, a rămas încremenit, mut de uimire, exclamând: „Măi, băiete, tu ai greșit țara in care te-ai născut! Locul tău e in Japonia, numai ăia au răbdarea asta de a bibili in așa fel lucrurile.”. Zadarnic am căutat în dicționar acest cuvânt – bibili – nu l-am găsit. Era modul său de a fi ironic, de o eleganța academică, fără a jigni pe cineva. Câteodată chema câte un asistent și îi spunea: „Fii, mă, mai atent cu ăla, vezi că nu i s-a închis încă fontanela, nu vede mai nimic în spațiu.”
Aș mai putea povesti despre cum arătau proiectele finale de sfârșit de an III. La elaborarea lor se stătea zi și noapte în școală, în așa fel încât oricine intra în atelierele de proiectare găsea o parte din studenți dormind lungiți pe planșete, iar ceilalți lucrând. Adevărate opere de artă, executate pe planșete de 2m lungime, din panel și lemn de tei pentru a intra pionezele ușor. Unele din ele, mai frumoase și interesante ca temă și notate cu maximum, lucru extrem de rar, s-au mai păstrat in arhivă, uimind generațiile de după anii 2000 prin ingeniozitate, meticulozitate, detalii și mijloace arhaice folosite. Mai merită oare amintite colile format A4 impregnate cu cifre și litere de diverse mărimi, caractere numite letraset care facilitau scrierea unor proiecte de credeai că au fost scoase într-o tipografie? Cele originale erau olandeze, țineau câțiva ani buni, cele românești maxim doi.
Neaparat trebuie să amintesc cum aveau loc cursurile, în special la disciplinele istoria arhitecturii și teoria arhitecturii, pentru ca cei de azi sa aibă termeni de comparație. Mijloacele tehnice audio-vizuale rudimentare de atunci, ne obligau să ne deplasăm din corpul nostru de clădire la un amfiteatru din incinta clădirii vecine, nu alta decât Universitatea „Al. I. Cuza”. Cortegiul era format din doi studenți ce cărau un ditamai aparat de proiecție, numit „Atlas”, cu lentile de mărimea unor farfurii, urmați de câțiva colegi având valize și geamantane burdușite cu diferite cărți din care se executau proiecțiile, cărți ce în prealabil cu o zi înainte li se puneau semne de carte pe culori in funcție de ordinea în care urmau a fi proiectate fotografiile.
„Caravana” avea in frunte cadrul didactic respectiv, iar la urmă se afla tehnicianul specializat cu proiectarea. Povestindu-le studentilor de azi aceste întâmplări, multora mai să nu le vină a crede. Măgăreața, ca sa mă exprim mai prozaic, pica pe tehnicienii scolii, loc in care merită cu prisosință să îi amintim pe Dan Nicolae, Tudor Manolescu, iar după plecarea mea, Liviu Dolceanu, toți deveniți mai târziu arhitecți, între ei făcând o cariera remarcabilă regretatul arhitect Dan Nicolae, un tip de o candoare aparte ajuns in ultimii ani ai vieții director în Ministerul Culturii, responsabil cu monumentele. Ca personal TESA/auxiliar amintesc pe domna secretară Adam G. si doamna inginer Elena Condurache, bibliotecară la început, mai apoi după anul 2000 secretară șefă a facultății, cunoscută și ca „mama studenților”, cea care a fost mulți ani stâlpul decanatului, spre deosebire de mine căruia mi se spunea „tatăl răniților”.
Am evocat mai mult, poate prea exagerat, această perioadă, etapă de demaraj a facultății de Arhitectură deoarece, ca orice început de drum, este mult mai puțin cunoscută generațiilor mai recente de studenți și arhitecți. O epocă marcată de romantism, uneori naiv, mult entuziasm și chiar curaj în numeroase momente.
În ce mă privește, am reîntâlnit această școală mult mai târziu, când, după terminarea facultății de Construcții, am plecat pe șantierul CUG, care tocmai începuse. Dar o parte din mine rămăsese în acel loc unde descoperisem frumosul, știut fiind că arhitectura e în primul rând artă, și mai apoi inginerie. Iar arhitectul, ca orice artist, este creator de unicate. Pe unde am umblat, am ținut legătura cu școala de arhitectură, prietenii pe care mi i-am făcut acolo, aplicând peste tot ceea ce învățasem, atunci când am executat grafic și manual numeroase panouri și gazete de perete cu diferite tematici după moda vremii. Lucruri învățate atunci când facultatea era solicitată să proiecteze și să execute expoziții cu diverse prilejuri, în special cu ocazia „vizitelor de lucru” ale prea-înalților, „stimați și iubiți” conducători de Partid și de Stat.
Cadrele didactice concepeau proiecte pe machete, cartoane de mucava, de mărimea A3, formatul și conținutul textelor, locul pozelor, iar studenții, sub îndrumarea și supravegherea tehnicienilor facultății, puneau la scară naturală pe panouri din PAL, ceea ce dorea să expună ca realizări fiecare unitate economică în parte. Fetele tăiau cu forfecuțe pentru pieliță zeci de mii de litere și cifre, iar băieții le lipeau cu aracet, făcând texte uriașe cu tot felul de bla, bla, bla-uri. Când le povesteam studenților de azi asemenea întâmplări neverosimile, stârneam un râs general.
După ani de peregrinare pe șantierele patriei, mi-am încheiat ultimii 12 ani pe „ogorul” muncii, tot la facultatea de Arhitectură, unde-mi începusem activitatea de „om al muncii”. Devenită acum o facultate „plină”, cu șase ani de studii, prin aportul, strădaniile și perseverența celui care a condus-o mulți ani – dl.prof. Virgiliu Onofrei,- într-un sediu pe măsură, proiectat de cei care duceau mai departe destinele și renumele facultății de Arhitectură din Iași. Cunoscându-mă de la începutul anilor `70, pe când era tânăr asistent, navetist din București, dânsul mi-a spus la angajare: „Ai intrat într-un templu al culturii. Aici nu intră mulți, doar cei cu har și chemare. Să cinstești acest loc prin comportamentul tău”. Îmi mai amintesc de o vorba rostită la una din cuvântările adresate bobocilor de anul I la început de an universitar: „Arhitectura este o profesie vocațională. Nu poți cânta într-un cor dacă nu ai voce.” Aceste cuvinte mi-au adus aminte de un coleg de gimnaziu, cu patru frați, tatăl acar la CFR, mama semianalfabetă. Locuiau într-o cocioabă insalubră lângă hipodrom și în timpul orelor mai ușoare desena în joacă tot felul de lucruri sprijinit într-o rână, preferința lui fiind un cal în galop, cu linii continui, fără să se oprească cu o viteză incredibilă. Hașura apoi mușchii, expresia botului larg deschis avid după aer, coada fluturând în vânt și tot efortul care necesita acțiunea animalului. Prindea, cu alte cuvinte, esența mișcării, creindu-ne impresia și mai că ne așteptam ca acest cal să sară din foaia de hărtie în clasă să alerge printre bănci. Și doar nu îl învățase nimeni simțul proporțiilor și alte tehnici din desenul liber.
Când m-am reîntors în școală, am găsit cu totul altceva, diferit de începuturi. Săli de proiectare moderne, dotate cu aparatură de proiecții de ultimă oră, laborator de informatică de înalt nivel, condus cu multă competență și exigență de dna. Tania Hapurne, decanul facultății, un corp profesional de elită care duce mai departe prestigiul acestei facultăți, atât în țară cât și în afară, prin programe, între care cel mai important este „ERASMUS”. Nu pot încheia fără a aminti de personalul TESA, didactic-auxiliar, fără de care, ca orice angrenaj, un tot nu poate funcționa, extraordinarele colege de la secretariatul decanatului, d-na. secretara șefă Mihaela Spînu, doamnele Mihaela Olaru și Cristina Alcaziu. Aș vrea să se înțeleagă că întreg colectivul a fost și este ca o adevărată familie, a doua familie dacă vreți, așa cum am considerat-o eu.
Ce aș mai putea spune? Multe. Poate sună patetic, dar acum pot afirma, fără putință de tăgadă, că în acest loc am fost privilegiat să fiu primit și mă simt onorat că am avut șansa de a cunoaște oameni speciali, deosebiți, de la care am avut multe de învățat, unde mi-am făcut prieteni, atât de vârsta mea de la începuturi, cât și mulți tineri, lucru confirmat și în corespondența de pe pagina mea de facebook ori mail.
Ca o concluzie, cei mai tineri trebuie să știe și să înțeleagă că nu pot avea rezultate, safisfacții, nu se pot simți fericiți, dacă nu lasă ceva din ei, dacă nu picură sentimente ori emoții din sufletul lor pe acolo pe unde trec în viața lor, fie locul unde învață, fie locul unde vor lucra.
**
O poveste, adevărată însă, despre modul de desfășurare a examenelor de admitere la Facultatea de Arhitectură din Iași. Despre complexitatea, igeniozitatea, ineditul, rafinamentul compozițiilor pentru desenul liber la admitere în facultatea de la Iași, se dusese vestea în toate celelalte școli de arhitectură din țară, Timișoara și Cluj, dar mai ales la „fabrica” de arhitecți a Institutului de Arhitectură „Ion Mincu” din București. La fel și subiectele de la desenul tehnic.
Ani la rând era o regulă ca seriile de la Iași care veneau în ciclul doi de studii la „Ion Mincu” în anul IV, să fie cele mai pregătite, urmare a calității, exigenței și muncii de „ocnași” din acea clădire prăpadită a Facultății de Arhitectură din Iași, fost internat, cantină și spălătorie a Liceului „Garabet Ibrăileanu” din Copou. Îmi amintesc cu drag, dacă interesează pe cineva acest amănunt, că toate corpurile de forme diferite de la an la an (acestea nelipsind niciodată din compoziții), erau confecționate din timp în secret, cu numai două trei zile înainte de examen, într-o încăpere specială situată la subsolul clădirii facultății, denumită „STUFO”, adică „Studiul formelor” (și a culorilor), de către tehnicienii facultății Dan Nicolae și Doru Manolescu, ajunși arhitecți mai târziu și de subsemnatul (ajuns inginer constructor tot… mai târziu!), după indicațiile studiate îndelung, în prealabil în aceași sală și în aceiași discreție, de către domnul Porumbescu.
Corpurile erau executate din cartoane mucava cașerate cu hârtie albă semiciocan, eu fiind acela care eram obligat să asigur întregul material didactic atât cel tehnic cât și cel necesar confecționării machetelor, de la suportul acestora până la detalierea temei machetelor, la cei trei ani de studii, inclusiv a celor mai pretențioase din stiplex trasparent, plastic obișnuit ori polistiren expandat pentru care aveam aparate speciale de tăiat.
Într-un an, pare-mi-se în 1974, având ideea în cap mai demult, m-a pus domnul Porumbescu încă din primăvară, să caut prin librării ori magazine sportive sau de jucării mingi de volei de culoare albă nu cu suprafața netedă, ci asemănătoare celor de baschet cu asperități mărunte de mărimea boabelor de piper. Văzuse el undeva cu mult timp în urmă, o asemenea minge… eu trebuind să caut un fel de ac în carul cu fîn și încă un număr de vreo treizeci de bucăți, câte i-ar fi fost nevoie pentru aceași compoziție, în mai multe exemplare împrăștiate prin sălile de examene.
În dimineața examenului, pe la ora 5, aceste mingi au fost cuplate cîte două una peste alta… printr-un băț de chibrit ce trecea prin supapele în care se umflau cu pompa aceste mingi, adăugându-se apoi restul de obiecte ce alcătuiau ansamblul: corpurile din carton mucava alături de un ciubăr, o oală întodeuna de culoare neagră, o roată de tors lâna, un polonic uriaș închis la culoare, parcă de pe vremea lui Pazvante Chiorul, dacă mai știe cineva cine a fost! Restul de obiecte, (luate din panoplia personală a colecției de obiecte cu specific popular) din acel examen nu mi le mai aduc aminte, dar mingile îmi sunt imposibil de uitat, deoarece le-am căutat prin tot orașul pînă la Centrul de Librării, negăsind în același loc toate cele necesare.
Este lesne de imaginat dificultatea realizării umbrelor acestui ansamblu compozițional luminat din două surse diferite ale corpurilor de iluminat cu neon din tavan. Cît privește subiectele la desenul tehnic, de obicei axonometrii ori intersecții de corpuri, comisia alcătuită din cinci cadre didactice în frunte cu președintele comisiei domnul Porumbescu, se întîlneau la ora trei dimineța la secretariat, iar cei cinci prezentau în plic propuneri pentru tema acelui examen. Domnul Porumbescu studia propunerile și împreună alcătuiau un soi de colaj, melanj, dacă vreți, în care figurau elemente din toate propunerile, la care de regulă se introduceau unele capcane inerente sporind dificultatea desenului. Până în ora șase, subiectul final era definitivat, după care în cancelarie trăgeam la xeroxul acelor vremi, o dihanie pe care nu o puteau ridica doi oameni, numărul necesar de copii. Nu se ieșea de acolo decît la ora destinată începerii examenului. O tradiție de corectitudine care s-a păstrat cu sfințenie până astăzi.
Mai jos voi povesti cum se corectau lucrările la admiterea candidaților. La fel de interesantă și plină de inedit. Să o comparăm cu admiterea on line din pandemie? Cred că n-ați vrea să știți cît de desuet, stupid și caraghios a fost. Iertată-mi fie aciditatea și tonul caustic.
*
Am descris într-un episod anterior modul în care se desfășura pregătirea subiectelor, demersurile ce aveau loc în alegerea subiectelor pentru proba scrisă, la desenul tehnic și desenul liber, de a cărui logistică mă ocupam de la început și pînă la sfîrșit, urmând ca prin promisiunea promisă (un pleonasm forțat dar potrivit aici), să vă dezvălui și cum aveau loc corectura lucrărilor candidaților, gradul de corectitudine și exigență la această facultate.
Trebuie să precizez din capul locului că în zilele ce preced examenul de admitere, se aranjează cele șase săli/ateliere corespunzătoare celor șase ani de studii plus sala de Studiul Formei, unde are loc și înscrierea la examen, cu planșete pe care se fixează colile de desen format 70×50 cm, care au lipite în coltul din dreapta pe verso etichete de culoare neagră tăiate la 10×10 centimetri fix, nici un milimetru în plus ori în minus, pentru a nu fi considerate semne…. care colț se îndoaie astfel încît să acopere numele candidatului, pe care se pune apoi ștampila facultății. De obicei numărul de candidați nu depășește doi-trei pe loc, dar au fost și ani care au uimit așteptările, fiind nevoiți să improvizăm planșete pe holuri unde zona permitea supravegherea și controlul candidaților. Cu o zi înaintea examenului se lipeau pe colțul băncilor unde se aflau planșetele, în ordine alfabetică, legitimațiile cu fotografii ale candidaților. În ziua examenului la ora 9:00 se intra în școală disciplinat și cu buletinul în mînă, candidații fiind dirijați fiecare în sala destinată alfabetic, aranjându-și ustensilele pentru desen, iar la ora 9:45 nu mai ieșea nimeni din săli, profesorii supraveghetori intrând cîte doi în fiecare clasă, din Sala de Proiecții unde se concepuseră și „fabricaseră” în cursul nopții și a dimineții ce abia trecuse subiectele la desenul tehnic și cel liber, îndreptându-se fiecare spre sala destinată cu plicurile sigilate conținând subiecte examenului. Astfel încât la ora zece fix se deschideau plicurile, așteptarea tuturor luând sfîrșit.
Examenul dura ca și acum, cinci ore, pînă la ora 15, cînd toată lumea punea instrumentele pe planșetă, nu mai era voie de tras o line măcar. În dreptul fiecărei planșete se afla cîte o sticlă cu apă minerală asigurată de facultate, în colțurile opuse ale fiecărei săli existând câte un ventilator de capacitate, care sigura o ventilație cât de cât ținând cont de căldura lunii iulie, chit că toate sălile de examen erau dotate cu perdele care păstrau o oarecare temperatură optimă. La parter se afla de gardă și în gardă, într-un spațiu special amenajat, un cadru medical pentru intervenții de forță majoră, ori situații fortuite. Au fost cazuri când s-a dovedit utilă această măsură de prevedere, într-un an o candidată făcând o criză de calcemie vreo jumătate de oră… cât pe ce să piardă examenul. După o injecție și-a revenit, intrând apoi cu brio la facultate, practicând și astăzi cu succes arhitectura la Brașov.
Partea cea mai interesantă urmează, cele descrise pînă acum fiind cunoscute îndeobște de cei mai mulți. Odată cu ora 15:00 și după evacuarea candidaților, cadrele didactice adunau lucrările după numere de ordine din fiecare sală și le preda comisiei de corectură, ce aștepta cuminte în Sala de Proiecții unde Decanul le numerota tot alfabetic de la „1” la „n” candidați pentru identificarea finală, cu o cariocă groasă roșie – tip flau permanent – în care timp cel ce se ocupa cu logistica (oare cine!?), pregătea una din săli pentru corectură, care începea imediat, nu a doua zi, nu a treia zi. Se aranjau planșete de 1.20mx1.00m de jur împrejurul sălii formând un pătrat rotund (impropriu ca să zic așa) și pe mijloc două șiruri paralele de planșete, lăsând doar un mic spațiu de trecere a profesorilor. Apoi Decanul și comisia de corectură împreună cu cei din logistică coborau cu lucrările în sală înșirîndu-le una lîngă alta de la numărul „1” la ultima. Din acel moment în respectiva sală nu mai intra absolut nimeni în afară de această comisie și cei din logistică care asigurau subzistența pe perioada corecturii: cafea, sucuri, apă minerală, mîncare frugală, etc.
Comisia odihnită era alcătuită din cadre didactice cu prestanță, arhitecți cu experiență didactică și practică cu o deontologie cunoscută, cei care făcuseră și subiectele în noaptea precedentă și care nu erau implicați în activități de pregătire a candidaților sau cu rude apropiate acestora. Se cunoaște faptul că există institute de învățămînt superior unde nu se intră fără o pregătire prealabilă, care presupune și unele talente native, cum ar fi artele plastice, conservator, teatru, cinematografie, arhitectura, medicina, etc. Cunoștințe care nu se capătă neapărat în liceu. Se cunoaște faptul că meseria de arhitect este jumătate artă, jumătate inginerie. Căci arta de a desena este ori o moștenești de la vreo rudă, ori te naști cu ea. Fac o mică paranteză, fapt pe care l-am detaliat și într-un articol publicat în revista „Arhitectura” nr.3-4 din decembrie 2020 a Uniunii Arhitecților, consacrată aniversării semicentenarului înființării Facultății de Arhitectură din Iași, apărut și pe pagina mea de FaceBook, despre cazul unui coleg în clasa a VI din Brăila unde fusese detașat tatăl meu cu serviciul, având părinți semianalfabeți și o familie grea cu patru frați, care desena fantastic în timpul orelor diferite aspecte de viață. Stând în fața mea în bancă, mă uluia cu desenele lui în viteză, arătând o dezinvoltură dezarmantă atât în privința desenelor de natură statică cât și în mișcare, preferința mea fiind un cal în galop, ce exprima întreg efortul acestuia, de la nările și gura larg deschise după aer și pînă la coada fluturînd în vânt, mușchii cabrați întinși la maxim! Totul exprimat prin hașuri apăsate ori ba, funcție de luminozitatea în galopul său, așa încît aveai impresia că acu-acu, sare și fuge prin clasă. Și doar nu luase lecții de desen ori despre simțul proporțiilor. Acesta se numește talent înăscut! Nu mai vorbim despre voce în muzică….
Încheind „scurta” paranteză, menționez că în cele cîteva zile de corectură care începea la ora 9:00 dimineața și se pleaca la 21:00 seara, sala se încuia cu cheia ce rămînea în fișet la Decanat. Comisia corecta întîi desenul tehnic cu șabloane pe hîrtie calc pentru a observa muchiile văzute și nevăzute din intersecții de corpuri ori axonometrii, apoi acuratețea desenul liber, fiecare profesor notînd pe foi speciale de la decanat, nota meritată. La desenul liber exista întodeauna mici diferențe de opinie, decanul corectând de multe ori, prin prisma funcției și a experienței, nota finală, dar nu mai mult de cîteva sutimi până la o jumătate de punct. E firesc acest lucru în fiecare an fiind teme diferite în complexitate acoperind aspecte multiple. Îmi amintesc un subiect de la începutul anilor ’70 care suna cam așa: „Să se deseneze o bucătărie de țară din zona Maramureșului, la un punct de fugă, în care să se vadă în partea dreaptă cuptorul de preparare a hranei cu un ceaun pe plită, locul de tors a pisicii la sobă(?), în mijloc o masă joasă în jurul căreia se află trei scaune cu trei picioare, iar în partea stângă un geam mic prin care se filtrează razele unui soare de primăvară ce cade pe cuptor. Pe fereastră o glastră cu flori… de preferință mușcate! Bucătăria să fie ornată cu farfurii, oale, polonice, ștergare, pături, etc, specifice zonei.”
În alt an de după 2000 s-a cerut desenarea unei case vechi de aristocrat scăpătat, din „Enigma Otiliei”, după care s-a făcut și filmul cu același titlu, oferind candidaților amănuntele descrise de George Călinescu în celebrul său roman. Am dat aceste exemple pentru a edifica modul de pregătire pe care trebuie să-l atingă cei ce vor să îmbrățișeze această meserie, atît din punct de vedere al culturii generale, cît și a informațiilor specifice din diferite domenii ale artei, literaturii, chiar și folclor (poate mai ales dacă ne gîndim la prof. arh. Nicolae Porumbescu).
Într-un final se făceau mediile generale respective după ce se mai da o tură prin sala de corectură și după desigilarea numelor corespunzătoare numerelor, seara tîrziu se afișau rezultatele. Este imperios necesar să subliniez acest mod de corectitudine și exigență moștenit de la domnul profesor Porumbescu, a cărui conduită colegială a fost luată ca exemplu, ca model, aplicându-se cu rezultatele cunoscute până astăzi, valoarea seriilor de studenți și arhitecți provenite de la Iași fiind recunoscute în toată țara și în afara perimetrului național.
Nu mă pot despărți de această amintire, fără a nu vă delecta cu o întâmplare haioasă, ca să mă exprim în argou, legată de acest aspect al vieții mele în acest loc și cu acești oameni minunați. Acum vreo doisprezece ani însoțindu-mi fiica și două colege la București pentru examenul de rezidențiat, trenul accelerat de noapte a avut o scurtă oprire în halta Crasna, pentru a lua călătorii veniți de la Huși, între care și o altă colegă ce mergea tot la rezidențiat. Pe drum între cele patru a început o sporovăială de-ale medicinei, apropo de examenul de a doua zi. Subiectele discutate au avut pentru mine efectul unui puternic somnifer. Dar după cîteva ore ajungându-se la un subiect vizând modul de examinare la diferite facultăți și mișmașurile care cică s-ar practica la admiteri, mi-a ajuns la una din urechi cuvântul „arhitectură”. Precum i s-a turnat cucută în ureche tatălui lui Hamlet, deși semiadormit, mi-a sărit pe loc somnul și din visul anost m-am proptit în oasele capului interesat să aflu amănunte despre ce și cum, prin mijloace diplomatice și logopedice. Ca unul implicat în acestă activitate de admitere pînă în vârful unghiilor, participînd activ în toate comisiile, de la înscriere și pînă la afișare, exceptând corectura de lucrări, eram intrigat să văd pînă unde merge „folclorul” nostru popular. Vorba conului Caragiale „trădare, trădare, dar s-o știm și noi” (a se citi mișculații!). La care după subtile insistențe personale pe lîngă viitoarea domnișoară doctor, aceasta nu a putut să-mi ofere dovezi ale afirmațiilor sale, decît cunoscuta vorbă a basarabenilor de peste Prut, precum că „merge vorba ….”. La care eu, nefiind dus de multe ori la biserică, mi s-a umflat orezul în mine și simțind nevoia de a o lumina pe fătucă i-am zis: „Păi fata taichi și a moșului, pentru (in)cultura ta nevinovată, i-auzi la neica cum se comit și se petrec aceste treburi la Facultatea de Arhitectură din Iași…”. Și scoțîndu-mi masca, ieșind din incognito ori anonimat, i-am povestit chiar mai multe decât ați citit în acest modest episod, încheind cu vorbele lui Ion Creangă: „Poți să astupi vîntul și gurile oamenilor?!”.
Ceea ce însă trebuie să reținem din cele expuse, sunt crâmpeiele din viața intimă trecută și prezentă a acestui lăcaș de învățămînt superior, a cărei seriozitate de o jumătate de secol a condus la pregătirea unor studenți și arhitecți foarte bine pregătiți, având ca mentor, exeget într-ale arhitecturii aș putea spune fără exagerare, exemplu de dascăl și arhitect novator, atît de original în proiectele realizate, a cărui valoare intrinsecă nu este prețuită îndeajuns, care a format, modelat caractere, personalități și destine definitorii pentru unii. Un OM între oameni – Nicolae Porumbescu, la care putem adăuga muza sa de-o viață, fără de care n-ar fi existat, doamna Maria Porumbescu Vaida, un cuplu de neuitat!
———————————–
Gheorghe BISTRICEANU
Iași, 15 decembrie 2022
