Primul meu mentor către calea scrisului, dar și a cititului, a fost tatăl meu, mare iubitor de tot ceea ce însemna Mihai Eminescu!
Îmi amintesc, era o seară de iarnă, și, tot uitându-mă pe geam, în lunga așteptare a tatălui meu, care trebuia să vină acasă de la serviciu, mă uitam cum zăpada se așterne ca o poveste, iubesc ninsorile, mai mult decât orice poezie din nopțile de iarnă. Și tot așteptându-mi iubitul tată, căruia îi duceam grija că afară era frig, ningea, am deschis geamul camerei mele și mă străduiam ca printre fulgii de nea, să zăresc cerul, care mi se părea mai aproape ca niciodată, și îl rugam mereu pe Dumnezeu, să mi-l aducă pe tati acasă, mai repede, dar sănătos! Am auzit apoi un ciripit, ca un strigăt al unei păsări rănite. Chiar dacă aveam teamă de întuneric și știam că nu am voie să ies afară din casă noaptea, am fugit ușor, așa în pijama și desculță, mă adânceam tot mai mult în albul pufos al fulgilor de nea, mă ghidam după strigătul de ajutor al unei biete păsări, pe care, am și găsit-o, ninsese ceva peste corpușorul ei firav, era toată acoperită de zăpadă, penele erau ude și pline de neaua pufoasă!
Așadar, prima mea scriere, prima mea împrietenire cu așternerea gândurilor mele pe o hârtie, a fost povestea acestei păsări înghețate, pe care, în descrierea mea, o vedeam ca pe un dar de la îngeri, căzut din cer, de la Dumnezeu, ca să îmi țină mie companie, în lipsa tatei. Cred că eram în clasa a IV-a, vacanța de iarnă care îmi bucura sufletul, alergam la joacă, de dimineața până seara, nu conta că aveam șosetele ude, nu conta că aveam mâinile înghețate, nu conta că abia îmi mai simțeam gura și nasul din cauza gerului, singura mea bucurie, care venea din străfundul sufletului meu, era că sunt la joacă cu toți copiii, vecini și colegi de clasă sau de școală.
Pasărea era rănită, era înghețată, am băgat-o pe sub pijama, am lipit-o de pieptul meu ca să îi dau căldură, am intrat cu ea în casă, am mai ținut-o câteva minute sub pijama, apoi, i-am dat să mănânce mălai înmuiat în apă, am învelit-o într-un prosop, am luat-o în brațe și am continuat să mă uit pe geam după tatăl meu L-am zărit, undeva, în depărtare, venea ca un moș de zăpadă, nins pe căciula lui din blană de astrahan si pe paltonul negru din postav! Îl așteptam ca pe aer, era Lumina sufletului meu, i-am sărit în brațe, cum o făceam de fiecare dată când venea acasă, îi luam fața în palme, îi suflam ca să i-o încălzesc, apoi i-am povestit că am găsit o pasăre doborâtă de foame și frig, căzută în zăpadă, l-am rugat să nu mă certe că am adus-o în casă, iar tati, ca de fiecare dată, îmi spunea, cum să te certe tati, când tu faci lucruri atât de bune și de frumoase! Apoi îl întrebam, tati, mă iubești? Răspunsul lui era însoțit de un zâmbet cald, sigur că tati te iubește! Iar eu insistam, cât de mult mă iubești, tati? Și, răspunsul cu care eram obișnuită și îl așteptam, venea cu o căldură inegalabilă în glasul lui bun și blând, tati te iubește de la cer până la pământ și înapoi!
Răspunsurile lui mă bucurau de fiecare dată, erau ceea ce așteptam eu mereu să aud. Apoi, așa mică cum eram, îi făceam surpriză, îi pregăteam mâncarea, îi plăcea să stau cu el la masă și îi spuneam, uite, tati, asta este bună, să o mănânci, iar tati îmi spunea, știe tati că este bună, papă prințesa lui tati, și, sigur că păpam, aceasta și era ideea, să mănânc orice, fericită lângă dragul și sfântul meu tată!
Nu peste multă vreme de atunci, și la sugestia tatălui meu, începusem să iubesc tot mai mult cititul, tot felul de cărți și de scrieri, după ce epuizasem literatura pentru copii, în vacanța de vară, am găsit pe un raft, în podul casei, cartea Madame Bovary, a lui Gustave Flaubert, am șters-o, era plină de praf, apoi, nu am mai lăsat-o din mână, am citit-o cu o curiozitate care depășea orice altă îndeletnicire din acea zi.
Nu mi-am imaginat niciodată, că, peste ani, voi avea această mare pasiune pentru scris, pentru ideea de jurnalism de calitate, eu chiar visam să devin doctoriță. Nu am devenit doctoriță cu acte, dar, în privat, am studiat singură toată medicina chineză, știu toate tratamentele din plante pentru toate bolile, am studiat tot singură medicina naturistă și cosmetică, toate acestea pentru nevoia mea de cunoaștere, ani mai târziu, o mare specialistă, mi-a măsurat câmpul energetic, a constatat atunci, că posed multă bioenergie, care poate vindeca oamenii, păsările, animalele, și, am fost foarte fericită să știu că am în mine acest dar de la Dumnezeu, că pot să vindec formele de viață de pe Pământ! În foarte multe momente din viața aceasta, am aplicat cu încredere puterile mele vindecătoare și am constatat că sunt rezultate de 100%, ceea ce m-a bucurat enorm. Marea mea bucurie în această viață, este să aduc fericire oamenilor, păsărilor, animalelor, plantelor, copacilor, această bucurie a mea, o compar cu apa băută în deșert, atunci când îți este foarte sete!
Trecând prin vâltoarea vieții, pusă la tot felul de încercări și la experiențe de ordin profesional, într-un moment în care am înțeles că atunci când lucrezi ceea ce îți place, nu simți că muncești, după foarte multe rugăciuni, lacrimi și drumuri la o biserică franceză din București, din capătul străzii Pangrati, am simțit să îl rog pe Isus că vreau să lucrez de acasă. Nu știam exact ce va trebui să fac pentru asta, dar știam că ceva bun se va întâmpla în viața mea, pentru că de aceea ne rugăm Divinității, ca să ne ajute, și, m-a ajutat! Tot timpul am crezut în mine și în puterile mele, că pot să fac tot ce vreau pe acest pământ, atâta timp când totul se învârte în jurul credinței și a respectului față de Divinitate!
Așadar, într-o noapte, m-am trezit ca să beau apă, am ieșit la geam, în balcon, locuiam pe Banu Manta, în Capitală, era o Lună Plină, superbă… Iubesc Luna, este prietena mea din copilărie. Am contemplat-o, m-am gândit de câtă liniște are nevoie sufletul meu, și, zâmbindu-i Lunii, am făcut un schimb benefic de energie, apoi, în următoarele secunde, mi-am spus, da, de mâine voi lucra de acasă, îmi voi ghida singură viața, îmi voi coordona singură visele și liniștea. A doua zi, l-am sunat pe nașul meu, mi-a adus un computer, pe atunci, Pentium 2, nu era nici cel mai bun, dar nici cel mai prost computer pentru acea vreme, prin anii 2000, când abia apăruse internetul la persoanele private…
Din acea seară, am scris, am scris, am pus atâta iubire și atâta energie pozitivă în noul meu prieten de drum „Pentiun 2”, eram atât de liniștită, de fericită, puteam să ies la geam când vreau, puteam să îmi iau pauză când vreau, Doamne, câtă bucurie în sufletul unui om când se simte liber, când lucrează din culcușul casei lui, liber, el cu mintea lui, este minunat, și, asta ne-a insinuat sub o formă sau alta, Pandemia din 2020-2021 etc, că omul nu mai trebuie încorsetat de program, șefi, stres, omul este o ființă atât de puternică, încât poate să facă orice vrea, doar să își organizeze prioritățile, și, poate deveni independent, lucrând de acasă, producând ceva de acasă!
Am scris și am colaborat cu multe publicații din România, dar, pentru că, uneori se greșea titlul, alteori, persoanele intervievate de mine, am decis, prin anul 2015, că este momentul să am ziarul meu online, m-am gândit exact ce vreau, și, într-o seară, le-am scris bunilor mei prieteni din Spania, că vreau să am ziarul meu, iar ei, fără nicio ezitare, mi-au spus, DA, și, a doua zi, dimineața, aveam în mesageria Facebook, userul name și parola noului meu ziar, visul vieții mele… Am fost atât de fericită, încât l-am pupat, când am accesat link-ul și am văzut, RomâniaVipPress, titlul pe care mi-l doream pentru ziarul meu, am pupat ecranul laptopului, le-am mulțumit prietenilor mei, i-am mulțumit lui Dumnezeu, am fost foarte fericită, și, din acel moment, am început să îmi promovez românii valoroși de pretutindeni, am interviuri cu români din toate colțurile lumii…
În interviurile mele, eu nu îi întreb pe români ce studii au, îi întreb ce fac ei în acest Univers, pentru că acest lucru este cel mai important, restul, treaba aceasta cu sute de diplome, sunt așa de îngâmfare, de aceea au ajuns mulți să încalce legea și să își cumpere diplome, tot din cauza unui sistem nebun, în care nu contează ce știe să facă acest om, contează câte diplome are, și, sigur că le au degeaba, pentru că nu au studiat o zi, dar, aceasta este o situație care nu mă privește personal! Pe mine mă privește exact ceea ce pot eu să fac pentru țara mea, pentru românii mei și pentru oamenii valoroși de pe întreaga planetă, pentru că în ziarele mele, am promovat și personalități din Vietnam, Singapore, Jamaica, Los Angeles, New York, Detroit, California, Spania, Italia, etc, oameni, personalități, cu lecții de viață, de la care tot timpul avem ce să învățăm, pentru că toată viața noastră pe acest pământ, este o școală!
De-a lungul vieții mele am avut tot felul de funcții, nu mai contează unde, contează că mi-am învățat cât am putut eu de bine lecția în acest Univers, nu mai contează diplome și studii, contează doar ceea ce, sunt eu, azi, cu sufletul plin de iubire, pentru iubirea mea!
————————————
Ana MOROȘANU MAGDIN
București, 17 martie 2023
