La invitaţia domnului Roca, am păşit într-un teritoriu straniu. Să-l numesc, din întâmplare, colocviu… adică eu fiind studentul şi cititorul nevăzut profesorul, oriunde şi oricine ar fi? Nu e nici pe departe o „răutate”, nu! Veţi vedea şi de ce.
Fiind vorba de eseurile în care încerc să explic cine sunt, pe unde am studiat, când am început să scriu şi ce rezultate au avut lucrările mele, experienţe, premii şi aşa mai departe, am decis că nu e cazul să o fac! Şi nu e rebeliune ori falsă modestie, nu sunt un om dificil, probabil numai un „Gigi contra” din când în când încercând să deschid cutiuţa fandoselilor, după observaţiile „nevinovatei” mele soţii!
În schimb (şi ca să vă îmbunez!) vă propun o meditaţie, un moment. E un respiro sufletesc din a cărui intimitate sunetul vântului, acea adiere mistică a vremurilor, ne întreabă discret, „ab initio”, cine suntem, de unde venim, încotro ne ducem şi asta măcar că nu vom putea şti niciodată precis de unde vin şi unde se duc… vântul, adierea vremurilor!
Îmi vin în minte chiar acum „icoanele“ zugrăvite de Eminescu, „brodate în fir de aur”, vânturile, valurile; oare le cunoaştem, le-am cunoscut vreodată cu adevărat? Deşi pare că înclin spre existenţialism (s-ar putea), ţintesc de fapt în cu totul altă direcţie!
Aceste observaţii prealabile mă ajută să-mi focalizez patosul asupra unei singure întrebări: de ce scriu? Păi, hai să vedem de ce!
La modul extrem de simplu şi „up front” (vorba australienilor printre care trăiesc de 40 de ani): scriu pentru că Dumnezeu există şi pentru că am ajuns la concluzia de nezdruncinat că are grijă de mine. Ştiu ce înseamnă providenţa! Am aproape 70 de ani şi deşi mă „pasionează” cimitirele… e vârsta!… în tot ceea ce „îndrăznesc” cu gândul şi cu slova pot spune că este vorba despre El şi numai despre El. Dumnezeu e centrul atenţiei, nu eu şi cu cimitirele mele! Dacă vreţi, nu sunt decât un motiv, un mobil, încerc să aduc bucurie fiinţei umane, sărind de la efemerul situaţiilor în care ne găsim şi prin care trecem, al experienţelor conştientizării, la amprenta vieţii de astă dată confruntată cu eternitatea, cu imensitatea celor 93 de miliarde ani lumină care definesc, pentru moment, dimensiunea existenţei materiale percepute!
Şi e mult, cu siguranţă e mult mai mult de- atât, pomenesc unii chiar de 250 de ori mai mult, se vorbeşte de existenţe multiple, paralele! Măsurăm universul cunoscut (sau pe care credem că îl cunoaştem), trăim în el, undeva acolo, într-o galaxie, pe lângă o stea, pe o planetă oarecare… experimentăm realitatea imediată şi ne permitem acel „educated guess” (în engleză sună foarte bine!), „extrapolând gândirea-n geniul existenţei” (spuneam într- o poezie, nu de mult).
Dar ce se întâmplă totuşi cu intuiţia, cu acel dar pe care îl avem, aş spune, venit „a priori”? Mai departe, în aceeaşi poezie reflectam:
„Să fie oare-un dat miraculos turnat la întâmplare-n jocul aparenţei? Sau poate că, în «bucăţica» timpului pe care o trăiesc, sunt raţiuni eterne şi îndepărtate care străjuiesc imagini pământeşti, dimensiunile cereşti, abisul chintesenţei…
Intuitiv, pe treptele gândirii, sensibil, natural, deschis, observ că mai presus de «nevăzutul» kantian este naraţiunea tainelor zidirii. În ea se află-adăpostit şi colţul nostru de-univers; fie că vrem, fie că nu, aici se scriu involuntar şi-n în fiecare zi, deşi nu pare- a fi, istorii”
Spuneţi şi voi! Nu e o binecuvântare să poţi scrie despre aşa ceva? Pentru mine e odihnă, relaxare, bucurie la superlativ! Să ai posibilitatea să reflectezi, încercând exotice definiţii, să zicem, acel „sunet al tăcerii” (că-mi vine-n minte acum!), imposibilul; căci de aici încolo, mai sus, încep minunile lui Dumnezeu, de la aşa-zisul imposibil aşternut deocamdată, în forma finitului, a unui „finit” extraordinar, pe care-l experimentăm în fiecare zi şi pe care nu-l înţelegem îndeajuns, din păcate!
Ca atare, succesele în lumea asta pământeană, oricare ar fi ele, comparate cu existenţa cunoaşterii altor dimensiuni, au o semnificaţie umană, limitată, îngrădită de acest habitat în care trăim şi în care încercăm eroic să ne croim prezentul, gândind şi sperând la un viitor mai bun. Cam asta este istoria noastră!
Cuvintele precedente nu reprezintă o polemică. Sub nicio formă nu mă angajez în conversaţii contradictorii cu semenii mei; accept însă, îmbrăţişez dialogul. Acesta e crezul, aceasta e concluzia onestă la care am ajuns „recitindu-mi” îngândurat jurnalul de călătorie, experienţele de viaţă adunate până acum! În al doilea rând şi o spun cu tărie, nu aveţi de-a face cu un om religios în felul lumii, cu un habotnic, cu unul care trăieşte exclusiv în prăpăstiile necunoscutului, hrănindu-se cu iluzii. Afirmam, nu de mult, dezacordul meu în legătură cu „fabricaţiile” oamenilor prin care alterăm esenţa credinţei în Dumnezeu:
„Nu cred în culte, în religii, în cei ce vor să pună o proptea. Să fie, în abuzul omenesc, «intenţiile bune” îndeajuns ca să denatureze voia Sa? Nu cred în cruci şi în icoane, în statuetele vegheate de vitralii, în şabloane, în ordinea impusă de prelaţi. Nu cred în aur, în argint, în pietre scumpe, în coroane. Vă rog să mă scuzaţi! Nu cred în «prea- nălţatele amvoane»…”
Din această cauză, onest şi fără să rănesc pe nimeni (probabil că am şi făcut-o, involuntar), îmi doresc din toată inima o legătură autentică, nemediată, plenară, cu Cel ce m-a creat. Aşa am pătruns, la un moment dat, în ceea ce Platon remarca: „Poeţii rostesc lucruri mari şi înţelepte pe care ei înşişi nu le înţeleg”.
Iubesc formularea, dar trebuie să observ că acolo unde înţelegerea noastră încetează, începe revelaţia lui Dumnezeu prin care cunoaşterea capătă valenţe la care nu puteam spera. Ascultaţi, sau mai bine citiţi ce-am scris:
„Ah, gândul inimii! Este puterea înţelepciunilor divine! Este «sensibilul» în care-am poposit, e-acel «Ecou» fiinţial, inexplicabil, infinit şi este-n mine! Sunt cauzalităţi, e transcendent, e-acel «Suficient» miraculos gândit în termenii sfinţeniei lui Dumnezeu.
El cercetează omul cu întrebări la care mulţi, pasionat, ne căutăm răspuns e-acel «Ceva» la care firea iminentă lumii încă n-a pătruns dar care, prin miracolul zidirii, ne-a ajuns; estetic, etic, existenţial? Probabil. Cu siguranţâ este mult mai mult de-atât!
Acolo-n duioşia «adâncimilor» ce biruiesc puterile gândirii, acolo, în esenţa chintesenţei firii e-acel «Posibil» iminent, miraculos, exterior, independent, dar pertinent al «umbrei înţelesului” care s-a dat «imaginii» din om.
Acolo sunt «dimensiuni» pe care «Eul» nostru încă nu le-a cunoscut!
Ah, Doamne, Dumnezeul meu! De ce n-a fost mai «simplu», de ce n-am vrut de «la-nceput», de ce-am trăit atâtea clipe oarbe de-ntuneric mut?”.
Am scris aceste versuri, le-am adus ca prinos de mulţumire, pătruns fiind de naturaleţea, de simplitatea cuvintelor lui Dumnezeu scrise în „Geneza”, capitolul 1, versetul 26: „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră”. Dacă observaţi, nu există în acest loc specific din Scriptură nici „regulamente”, nici „cărticele de ordine interioară”, nici „sistematizări” ale credinţei; totul este scris, este uns cu puterea autorităţii lui Dumnezeu. Aşa a început istoria noastră! E primul document care atestă începuturile omului, „taina scrisului” fiind instrumentul prin care ştiinţa Creatorului a fost făcută de cunoscut creaţiei Sale.
Probabil că veţi întreba: de unde atâta elan pentru acest Dumnezeu? Să ştiţi că nu vine din cunoaşterea Bibliei, în primul rând! Cartea lui Dumnezeu a poposit mult mai târziu în viaţa mea şi a mers, să zic aşa, paralel cu efortul meu de a-mi însuşi tainele scrisului. Înainte de asta, copil fiind, am ascultat, jucându-mă, cântecul păsărelelor; erau pretutindeni, împodobeau natura, mi-au înviorat fiinţa… ce să mai zic? Apoi, „am mângâiat”, suspinând, unda pârâului ce-mi şoptea legendele firii, adierea plină de visare binecuvântând podgoriile argeşene a fost acolo şi am cântat cu mama slujbele ortodoxe în biserică, deşi aveam numai 4 ani; am ascultat concertele interpretate la orgă în catedrala catolică din Bucureşti. Pe la 11 ani m-am îndrăgostit, am iubit, platonic, o fată creştină… aşa s-a întâmplat! Am fost introdus în bucuria culorii, iniţiat în tainele picturii! O tanti de-a mea, pictoriţă (şi ea creştină) a făcut-o, e responsabilă pentru asta, Dumnezeu s-o binecuvânteze!
Toate evenimentele, fără excepţie, au purtat amprenta îngăduinţei lui Dumnezeu faţâ de mine. Licean fiind, am început să citesc, dar nu prea mult (deşi m-am înscris la secţia „umană” a unui liceu teoretic de seamă); în scurt timp, am avansat pe scara „înălţimilor intelecruale”, am început să descifrez tainlele „dragostei pentru înţelepciune”, filozofia rămânând „iubita” mea de-o viaţă! Ştiinţele naturale, chiar cele exacte, mi-au făcut cu ochiul, să nu mai zic de reflecţiile ateilor în care se cristaliza (şi se cristalizează) o singură idee: suntem limitaţi, hai să-i ascultăm şi pe-alţii, să-i lăsăm să vorbească, să le dăm o şansă!
Ce e extrem de interesant şi doresc negreşit să subliniez: toate lucrurile (sau lucrările) de mai sus arată ca nişte cărămizi, unicat, puse de meşterul-zidar într-o anumită ordine; e o „lucrare” ce nu înseamnă nimic altceva decât semnificaţie, semnificaţie, semnificaţie! Vorbesc de speranţă, de iubire, de linişte… căci sunt mântuit prin credinţa în Isus Cristos, deşi nu merit. El a pregătit totul pentru mine!
Spuneam într- o poezie:
„Cu drag îmi amintesc de clipe când, mânat de glasul intuiţiei divine, adesea m-am lăsat furat. În zile fără număr şi de soare pline, cutreierând aiurea pe cărări, Stăpâne drag, Te-am căutat. Şi-ades am zăbovit în luminişul mângâiat de cântecele firii; era un colţ de lume-mbălsămat cu liniştea aromei timpului uitat în care codrii susur de izvoare-au cununat cu binecuvântarea tainic-a luminii.
Acolo, de repaus îmbătat, visând cu ochi deschişi, ades am ascultat al inimii cutremur ce-n murmur de izvor s-a cufundat. Iar gâzele m-au răsfăţat zburând din floare-n floare, parfumul zorilor mi-au dat spunându-mi: «Te iubeşte ne-ncetat!»
Cu-a genelor tristeţe-ascunsă ce floare după floare-a mângâiat, în lacrimi ne-ntelese am scăldat ecoul răspântiilor vremii ce ctitorea a naturalului splendoare şi- am întrebat: «Cine să fie oare?»
N-am înţeles atunci că Cel ce se uita din spaţiul infinitelor milenii putere din putere concentra pentru-a pătrunde în fiinţa mea turnând din adâncimea vocii Sale-n nobilul impuls creştin al Absolutului divin la scara existenţei naturale.
Şi fără să ascund sensibilul fragilului din mine ce picura din frumuseţea existenţei nude, Te-am căutat în pulsul inimii şi în fiorul delicat ce simţul, din instinct, ascunde…
Te-am aşteptat în nopţile târzii sperând; erau emoţii, da, emoţiile surde. Căci tare mi-am dorit să pot găsi alinul ce nu-nşeală şi să mă scald în ape vii şi mi-am dorit cu-atâta dor şi mi-am dorit pentru a câta oară.
Iar dac-a fost să înţeleg că inima ce-n pieptu-mi bate e-un dar ce nu mă poate propulsa în sfera-naltului divin, scăpându-mă de moarte, e ca acum să-ncep a descifra că viaţa izvorâtă-n mine e dar ceresc din sfintele-aşezări ce cheamă Domnul Domnilor şi-mi spune: «Iată, vine!»”.
De ce scriu şi ce cred că se poate realiza prin „Taina scrisului”? Iată răspunsul! Este extraordinar şi în acelaşi timp „humbling” (umilitor) pentru mine! Să ai ocazia unică să atingi cu peniţa enigmele universului, să-ţi verşi inima şi s-o linişteşti, admirând „chipul” Celui care te-a creat şi care te încurajează să-L atingi prin credinţă, acea credinţă în lucrurile care nu se văd încă!
Sună ciudat… Să fie încă o „eroare” în lunga istorie a creştinismului? ar întreba unii. Încercaţi pentru voi înşivă, experimentaţi, cereţi şi vi se va da, bateţi şi vi se va deschide, căutaţi şi veţi găsi! Eu am făcut-o cu mulţi ani în urmă şi vă spun din tot sufletul, nu regret!
Referitor la cele de mai sus, am hotărât să împart cu voi un „imn”! Arată filozofic, deşi e religios. În acest loc al scrierilor mele exprim plenar, în gura mare, bucuria descoperirii lucrărilor sfinte, cele văzute sau nevăzute: „Creatio ex nihilo!”
„Cum poate-apare totul din nimic? Acest nimic! Puterea Celui prea Înalt umbreşte universul; este miracolul primordial prin care „sensul” îşi găseşte-n supranatural, dar şi în lumea noastrâ, pământeană, sensul: Atunci şi-acum şi-n vecii vecilor, Amin! Este Lumină! Lumina din lumini şi adevăr din Adevărul temeliilor săpate-n adâncimi, creaţia şi miliardele de ani ce o mărturisesc! Acestea sunt cascada vieţii găzduită-n Fiul omului ce-avea să vină”.
Cred că trebuie să închei aici!
Am vorbit „cu sete” şi mult despre motivaţia credinţei în viaţa individuală, despre influenţa ei asupra scrisului, despre Cel ce ne-a creat, despre mine şi în final, despre univers, universul din interiorul nostru dar şi infinitul realităţilor galactice. Am căutat să răspund, pe cât posibil, la întrebarea „De ce scriu?”; cu toate astea, probabil voit, am pus în umbră detalii, acele aspecte legate de „Taina scrisului” care mă privesc şi pe care le ascund ca pe-o comoară. Nu mi-e frică, nu, nicidecum, că mi le veţi fura, nu e cazul, dar simt că e bine să stea acolo!
Fandoseli, mojicie? S-ar putea să vă fi dezamăgit… iertaţi-mă! Spunând acestea, voi încheia scurtul meu eseu împărtăşind cu voi o dorinţă: ceea ce vreau să-mi facă mie Dumnezeu, să- mi dea, fie şi partea voastră!
„Şi dacă pe-o planetă care nu- i mea,
dar este darul Tău şi pentru mine,
e ca să nu mă simt cu sufletu-n pustiu aş vrea…
adică nu-mi doresc mai mult, Isuse bun,
decât să mă pot linişti în Tine”.
————————————————
Dumitru IONESCU-VRĂNEȘTEANU
Melbourne, Australia19 martie 2023
