Magnet. Asta înseamnă pentru ea scrisul. Din copilărie și până mâine. De dimineața și până seara. Când nu are condiții să scrie i se pare că este jefuită. I se fură timpul, i se fură ideile, i se fură voluptatea de a se juca cu propriile-i gânduri. Crede că nimeni nu o cunoaște, fiindcă pare veselă, superficială. Însă lumea ei este alta. Una a fost lumea copilăriei, alta – lumea adolescenței, a urmat lumea coaptă, a oamenilor maturi, a societății și socializării când condeiul nu știa să scrie decât un jurnal de însemnări laconice. Cel din urmă nume descifrat este ilizibil, rămâne secret: trebuie să înțeleagă că este dependentă de visare. Acum se teme că ce a scris pe genunchi, ori în poiana cu brazi albaștri, ori în tramvai – dacă avea noroc să stea pe scaun – este depășit, nu mai interesează pe nimeni. Nu scrie pentru alții, chiar dacă alții așa cred. Află asta de la fila acuzatoare ce rămâne nudă, nepătată de caligrafia ca o serpentină a gândurilor răzlețe. Este opera poetică adaptată la imperativele sociale: fără rimă, fără ritm, fără noimă, fără mesaj în puzel, cât mai încâlcit, cât mai dezlânat, un mix de Dada și Urmuz.
Totdeauna foaia albă de hârtie și apoi tastatura jucăușă îi înghit cu poftă vorbele. Ușile de la redacțiile revistelor s-au deschis ca împinse de vânt când adolescenta cu cozi lungi a încercat să le treacă pragul. Câțiva ani mai încolo ușile impunătoare (la figurat) ale unei edituri de tradiție au lăsat-o să pășească în aula corifeilor despre care știa numai din filme. Aproape fără să-și dea seama ca de ceva de nemirare a urcat treptele așternute asemeni covorului roșu la premiile Oscar. În cele din urmă, chiar și ea a realizat că are în mână un magnet. Totdeauna a condus-o spre locul unde trebuia să fie. Acolo este ea. A apărut într-o casă nici prea mare, nici prea mică, cu părinți nici prea bogați, nici prea săraci când a dat peste ei democrația, așa că s-au resetat profesional și au păstrat numai biblioteca, nici prea-prea, nici foarte-foarte.
La școală, magnetul ținut strâns în mâna stângă a atras privirile profesoarei de română, care i-a făcut – nu numai ei, ci întregii clase de eleve – o analiză literaro-poetică a „Luncii Siretului” de Vasile Alecsandri. De vină a fost magnetul buclucaș ce a făcut-o să iubească șoapta cuvintelor. Același magnet poznaș a chemat-o spre facultatea de Litere. Nu se numea așa, dar ei i-a plăcut că pe coridoare se ciocneau epitete și metafore, personificări și tot felul de figuri de stil, atrăgătoare cuvinte cu tâlc. Și a urmat viața studențească cu proiecte literare țesute în cenacluri cu scenarii de filme, cu scenarii pentru concursuri, cu tabere și focuri de tabără ce azvârleau scântei de inspirație. Nu era inspirație poetică, era inspirație tinerească. Magnetul a însoțit-o în vârsta florilor de cireș și totdeauna a fost de vină pentru faptele ei bineintenționate sau necugetate. Într-o primăvară de suflet și gând iscoditor s-a întâlnit cu duhul din care și-a sorbit viitorul. El a protejat-o, a învăluit-o cu mantia ce o apără de lumea reală. Nu pentru că ar fi rea această lume reală, nu! Ci pentru că nu este lumea ei.
Când magnetul s-a apropiat de caiet, de acolo au țâșnit povești pentru copii, scenete, poezii cu care magnetul a deschis ușile la redacțiile literaturii pentru copii. Să mai scrii a sunat ca deșteptarea dată dimineața în tabăra de pionieri. Astfel magnetul a adunat câteva povestiri, care erau prea lungi pentru pagini de revistă. Erau cu tâlc, moralizatoare, sfătuitoare – așa cum plăceau pe vremea aceea, dar care astăzi par fără sare nici piper , fără astronauți, ozeneuri și crime cumplite și cu aparatul smena le fotografia așezate cuminți în vitrinele primitoare.. ale librăriilor.La lansările de carte alții vorbeau despre povestirile ei, dar de fiecare dată era emoționată de nici nu le înțelegea laudele, și în redacții a primit sfaturi de care și astăzi ține seama. Erau tovarăși și tovarășe care o priveau cu simpatie și cu acribie lucrau pe textul ei și a avut norocul să nu renunțe până nu ieșea totul foarte bine, de la coperta unu până la a patra. Adevărata bucurie a trăit-o de fiecare dată când citea la radio ori în școli la întâlnirile cu scriitori și ochii copiilor o urmăreau fascinați. Fascinată era ea și abia aștepta să o întrebe, să le povestească cum a născocit năzdrăvăniile din cărți.
A scris despre creioane năzdrăvane tocite cu zel, despre cățelușul cel iubit, despre Vlad Țepeș și Cuza Vodă, despre copii care au ajuns mari pictori ori muzicieni. Uneori întrebările cititorilor o puneau în încurcătură, atât de isteți erau „fanii lecturilor” și a păstrat ca document istoric fotografia unui amfiteatru școlar în care spectatorii lecturilor lor (căci erau trei invitați de la Uniunea Scriitorilor) aveau măști medicinale de protecție împotriva gripei, sau – cu altă ocazie – copii cu deficiențe fizice o așteptau pe coridor să îi arate desene pentru poveștile sale… Clipele acelea au făcut-o ca de fiecare dată să revină acasă mai decisă ca oricând să scrie. Magnetul a încurajat-o să nu părăsească lumea copilăriei când a citit despre o fetiță genială răpusă de tuberculoză și care scrisese – așa cum a mărturisit tatăl ei – în cei câțiva ani de viață cât nu au scris alții într-o viață întreagă. Așa a condus-o magnetul pe poteca dintre văzut și nevăzut de a ajuns la neamul iubitor de frumos, de dragoste, de liniște, de visare. O fi fost un verdict nedescifrat ?! Magnetul miraculos a atras oameni – care probabil nici nu știu ce rol important au jucat la intersecțiile impuse. A început cea mai frumoasă etapă a prieteniei cu scrisul. A fost ca o mărturisire a poetului din sineși, și-a dat seama că drumul firesc a fost de la povestiri la traduceri, la poezioare și poeme, apoi însemnări de călătorie, jurnale, romane și piese de teatru. Cărțile s-au așezat pe raft în librării, în biblioteci, iar magnetul a condus-o către ucenicia în redactare și tehnoredactare încât să știe acum ce vrea de la o carte, cum vrea să arate cărțile ei.
În viața fiecăruia nimic nu e întâmplător, așa că MAGNETUL și-a făcut datoria atrăgând-o pe cele mai frumoase plaiuri ale cuvântului rostit și nerostit. A sosit vremea să fie nu numai traducător al gândurilor și simțămintelor altora, să aibă propria viață independentă în lumea cărților, cu cărțile ei, să nu fie dublură a celei care o inspiră, o provoacă, o arage asemeni luminiței la capătul tunelului, de la care ea așteaptă un semnal. Să fie oare semnal de încurajare, de răstignire, de înțelegere sau zâmbet de consfințire a dorinței împlinite? Alături de volume de autor ca: Povestiri despre Vlad Țepeș, Povestiri despre Cuza Vodă, Iubirile Iuliei Hașdeu. Caietul de citire, Camille Armand – pseudonimul Iuliei Hasdeu, Axioma turnului, De mână cu Iulia, Ochelarii bunicului, Jurnal de spital, Cățelușul meu iubit, Un destin nedreptățit, Cheie pentru adevăr, Împreună mărturisim, Renașterea unui nume, Letopisețe, Penița pe cortină, Jurnalul fantezist, Adolescentine s-au așezat pe raft traduceri: Fetița, Năzdrăvăniile Denisei, Fetița răsfățată, Fluierașul de os, Prințesa Fluture, Fiul răsfățat, Basme și legende, Paralipomene, Eseuri literare și reflecții, Teatru ș.a.
Este prezentă în antologii: Hai la drum, Mici pietoni, Basme siberiene, Povești nemuritoare, Cauciucuri de rezervă, Mama, Caleidoscop, Călător prin anotimpuri, Repere de teologie, Almanahul Uniunii Scriitorilor, și semnează îngrijiri de ediții Epistolar Hașdeu (trei volume), precum și Iulia Hasdeu – Scrieri alese, Destăinuiri, Muguri de aprilie, Medievale, dar și Amintirile unui bâtrân, Axioma Turnului. Ca magnet pentru ziarist a atras-o să semneze în reviste de tot felul, de la cele pentru copii ca Arici pogonici, Cravata roșie, până și în Analele Academiei, în română, dar și în maghiară, ucrainiană.
Este ciudat cât de ușor Magnetul năzdrăvan a abandonat penița (fie cât ar fi fost de aur) și saltă șugubeț pe taste de plastic. Atrage toate ideile din memoria însetată de „a fost odată”, ci nu „a fost o dată,” căci nimic nu se repetă. Cărțile ei au fost citite și ascultate la radio și TV de generații cândva tinere, mai sunt citite și acum (după lansări de carte la care cei din lumea scriitoricească pe bază de prietenie vin și așteaptă să fie răsplăți cu un autograf pe exemplarul căpătat) și poate că nu vor mai fi citite nici măcar on-line, însă Magnetul miraculos rămâne agățat pe cele două plăci memoriale (din București și la Paris) închinate Zeiței Inspirației.
Pentru ea numele Zeiței a fost Iulia Hașdeu. Nu atât făptura despre care s-a știut numai după dispariția sa, ci actul de dreptate făcut în numele moștenirii primite de generațiile de peste veac. Acea zeiță i-a dat Magnetul ce o atrage către masa de scris. Deși vremurile s-au schimbat, în lumea sortită parvenitismului, inculturii, copy-paste-ului, ea trebuie să scrie despre destin și destine fără destinație. De patru decenii – cu pauze de ani – acea ultimă datorie va fi plătită de Magnetul succesului. Este prea târziu, prea târziu… dar el, Magnetul nu va rugini.
————————————–
Crina DECUSARĂ-BOCȘAN
București, 10 Aprilie 2023
