– Cristi, suntem liberi bă, îi strigă Mircea Dobrovicescu de sub geam! Împuşcăturile se auzeau în depărtare de parcă n-ar fi avut de a face cu existenţa lor. Geamul se deschise brusc. Doamna Şişman îşi arătă capul obosit şi îmbătrânit.
– Hai, nu intri?, îl îndemnă ea cu glasul hârşâit de atâta fum de ţigară Mărăşeşti.
– Da, doamnă, vin dacă este şi Cristi acasă!, îi spuse Mircea cu oarecare reţinere.
O ştia pe mama lui Cristian de mai mulţi ani. Pe tatăl nu ajunsese să-l cunoască. Murise de pe vremea când se construia hidrocentrala V.I. Lenin de la Bicaz. Fusese condamnat la muncă silnică, era un matematician non-conformist, care vorbea liber ori de câte ori avea prilejul şi spre nenorocul lui, când l-a înjurat pe Stalin, i s-a înfundat.
– Din profesor am devenit pârnăiaş! Tot cu „p” se pune că este. Pentru că am fost prost ca o p…, obişnuia el să se autopersifleze în faţa miliţianului care-l supraveghea şi în celulă şi la muncă şi în baraca deţinuţilor. În preajma celorlalţi deţinuţi, se limita doar la prima parte a frazei. Asta pentru ca să ştie şi ei cu cine are de a face şi nu îl trateze ca pe un pârnăiaş oarecare. Ce puteau şti chiaburii condamnaţi ca şi el, la muncă forţată. Nu putea munci cot la cot cu ei deşi se străduia. Nu pentru că ar fi vrut să demonstreze cuiva că este în stare de o muncă abrutizantă ci pentru că aşa era educaţia lui.
Credea că pedeapsa i se cuvine, nu pentru că îl înjurase pe Stalin ci pentru că fusese atât de prost, de se lăsase prins. Aşa s-a stins, rostind abia şoptit ce anume înseamnă pentru el litera „p”. de atunci doamna Şişman se ţicnise de-a binelea. Rămasă văduvă, fără să-şi fi putut îngropa bărbatul, deşi încercase din toate puterile, doamna îmbătrâni brusc, căzu la pat şi de foarte multe ori băieţelul Cristian, orfanul Cristian o auzea blestemând pe cei de la putere.
Apoi timpul trecuse. Dar doamna Şişman nu-şi mai revenise. Fusese şi la Comunitatea Evreiască să afle măcar unde era îngropat soţul şi nu găsise sprijin, deşi mulţi dintre membrii comunităţii aveau funcţii importante în structura de partid şi de stat a acelor vremuri. De atunci căutările văduvei s-au întors cumva împotrivă. Cu puţinii bani pe care-i câştigase din servicii obscure, nu reuşise ca să-şi facă o pensie cât de cât onorabilă. Trăia de azi pe mâine cu te miri ce, izolându-se tot mai mult în sinea ei ca într-o carapace, unde nici Cristian nu avea cum să intre. Era într-o permanentă stare de alertă, suspicionând pe oricine ar fi încercat să-i treacă pragul casei. Izolarea îşi pusese amprenta şi pe Cristian, care încercă să evadeze din singurătatea impusă prin scris. Curând şi-a dat seama că poezia îi este mai aproape de suflet, decât orice altă formă literară. Iar atunci când îşi aducea aminte de ce vremuri trăia obişnuia să explodeze în versurile sale, într-un mod destul de nefericit.
– Mă piş pe documentele Congresului al XIII-lea!, a recitat el plin de emfază dintr-un poem, la clubul Uzinelor 23 August, unde directorul Lagu înmărmurise ştiind că în sală se afla şi securistul care-i avea sub supraveghere. Nici Liviu Stoiciu şi nici alt cenaclist n-a scos o vorbă! Stăteam şi ne uitam la el înmărmuriţi. Pe unii nu-i amuţise cutezanţa versului rostit abrupt, pe alţii nu-i amuţiseră frumuseţea versului. Şi oricât de revoltător era în sine versul cu pricina, părea aşezat cumva nelalocul lui, părea lipit, părea stricător de armonie şi atmosferă poetică.
Ne-am fi aşteptat ca Mihai Grămescu, Liviu Stoiciu, Mircea Dobrovicescu să fie chemaţi să dea seamă, să dea declaraţii. Nu-mi amintesc să fi fost aşa ceva! Aşa cum se întâmplase când ne întâlnisem cu Adrian Păunescu la început de Cenaclul Flacăra. Mă şi mir că Mihai Grămescu nu s-a declarat şi el vreun disident, pentru că el avusese curajul să-l contreze pe Adrian Păunescu, atunci când îşi citea „De la Bârca la Viena” în sala mare a Universal-Clubului. Atunci am dat numai eu cu subsemnatul. Dar nici eu nu mă consider disident sau altceva. Oricum Cristian jubilase şi de acea dată, de parcă vocea tatălui său, i-ar fi ajuns la urechi şi l-ar fi lăudat pentru ceea ce s-a întâmplat.
Păşind pragul casei familiei Şişman, Mircea dădu în hol peste Mihai Grămescu şi peste Elena cea pe care o „îndrăgiseră” mai mulţi membri din cenaclu. Tocmai plecau.
– Ce faceţi măi, plecaţi când vin eu?, îi luă în şagă Mircea.
– Păi, nu încăpem cu toţii!, îi zise Mihai direct fără nicio altă explicaţie aşa cum îi era felul. Elena nu zise nimic. Îi plăcuse cândva de Mircea, dar îl părăsise fără nicio explicaţie. Ieşiră.
– Salut Cristi! Am fost în Piaţa Universităţii! Se împuşcă din ce în ce mai rar! Ar trebui să ieşi şi tu!
– Ce să ies mă? Ce crezi că se va schimba? Vine linia a doua a PCR, mai neinstruită şi cu tot felul de ciraci, puşi pe căpătuială, rosti Cristian cu năduf.
– N-ai dreptate, fiul meu, se auzi vocea răguşită a bătrânei lui mame. Scăpăm de teroarea comunistă!
– Şi cine vine mamă? Vine Brătianu?
– Oricine ar veni, tot e mai bine decât cu comuniştii, pe care nu ştiu dacă o să mai apuc să-i văd odată, puşi la zid, trimişi la canal sau judecaţi pentru crimele lor.
– Păi, dacă am face asta, ar însemna să schimbăm puşcăriaşii lor cu puşcăriaşii noştri!, zise Mircea, regretând pe loc că nu se putuse stăpâni.
– Mircea dragă, te ştiu creştin şi profund umanist, da nu uita că Brătienii de care râde Cristi, au făcut ţara mare…
– Da, dar casele ţăranilor aveau acoperişuri de paie iar drumurile satului erau pline de colb, în verile secetoase, până la genunchi. Am văzut cu ochii mei. La bunici.
– Măi Mircea, o fi fost el cum a fost, dar pentru scriitori ca noi cred că era mai bine, măcar puteai exprima, erai liber să mergi oriunde voiai, să scrii ce voiai, să înjuri şi să faci tot ce-ţi trecea prin minte.
– N-aş vrea să te descurajez, dar nu toată lumea va fi fericită, eu atâta ştiu, că am avut mulţi scriitori care au făcut foamea, dacă n–au lins poala stăpânului.
– Uite, eu nu vreau să mă cert, îmi sunteţi dragi, pentru că sunteţi tineri, iar asta nu-mi ajunge dragă Mircea, nu mai avem ce pune pe masă: bem ceai cu o bucăţică de zahar şi o bucată de pâine!, îşi descărcă văduva aleanul fără nicio reţinere.
Mircea ştia de suferinţele a ceea ce mai rămăsese din familia Şişman. La ceas de taină, când mai făcea rost de câte o secărică şi o beau împreună, Cristian devenea mai slobod la gură. Faptul că niciunul din ei nu urmaseră vreo facultate, îi făcuseră mai vulnerabili în faţa licenţiaţilor, care deşi nu aveau talent contau mult pe studiile lor, deşi nu citiseră nici jumătate din cât citise ei. Mircea mai ştia că oricât ar fi încercat să vină în ajutorul familiei Şişman, n-ar fi folosit mare lucru. N-avea nici el prea multe de dăruit. De aceea crezu de cuviinţă că era mai bine să lase lucrurile să meargă de la sine…
Timpul a trecut, guvernele se succedau unele după altele, industria ce producea numai găuri negre era cumpărată cu hurta de cine apuca de la indieni la austrieci la arabi, de la turci la italieni. Totul se vindea. Totul se demola. Au căzut pradă exporturilor din materiale feroase combinate siderurgice, fabrici, uzine, sisteme de irigaţii, vapoare şi chiar toată flota românească. A pierit şi doamna Şişman, de parcă nici n-ar fi fost! A pierit atunci când noul proprietar care se zice că era vechiul proprietar s-a prezentat să-şi revendice proprietatea. Uitase că fusese despăgubit. Şi nici măcar nu mai era el proprietarul. Veniseră nişte nepoţei străvezi, limfatici, exoftalmici, cu gurile arse de dorinţa recâştigării imobilului. Bătrâna Şişman care-l cunoscuse pe adevăratul proprietar dorise să meargă în instanţa de judecată. N-au primit-o! trebuia să vină reprezentantul ICRAL. Numai că acesta se împiedicase de câteva legături bune de dolari şi nu se prezentase. Ştia şi directorul. Aşa că nepoţeii au câştigat prin neprezentarea părţilor. Când s-o evacueze, doamna Şişman şi-a dat obştescul sfârşit, după ce mai blestemă odată comunismul.
Rămas singur, buimăcit şi cu privirile aiurinde, Cristian i-a impresionat pe nepoţei care i-au permis să stea în pod. Aşa că venirea ţărăniştilor la putere l-a găsit pe Cristian Şişman în plină activitate de amenajare a podului. Bucăţi de cartoane, de lăzi de portocale desfăcute, sau bucăţi de placaj de la alte ambalaje fură aşternute între grinzile podului, ca să-i ţină de cald sau să-i fie moale când avea să se culce pe ele pentru că nu-şi putea urca mobila prin oberlichtul lăsat drept cale de acces spre noua-i locuinţă. Vara crăpa de sete şi de căldură, de spălat, mai reuşea să se spele din când în când în subsolul casei unde era şi centrala de păcură. În rest baie la Dâmboviţa şi prin ştrandurile care-i mai permiteau să treacă. Venituri n-avea. Trebuia să muncească. A încercat să vândă la tarabele din Obor. A ieşit lipsă, de l-au snopit în bătaie ţiganii care stăpâneau tarabele cu zarzavaturi. S-a angajat la un magazin de încălţăminte, dar cu ochelarii lui şi cu felul şleampăt de a fi, mai mult îi izgonea pe clienţi decât îi atrăgea.
Treptat s-a resemnat, s-a dus cu poeziile pe la redacţiile marilor publicaţii. L-au publicat o dată, de două ori, fără bani. Ajunsese cunoscut ca un cal breaz la fel de inadaptat ca întotdeauna. Prietenii îl părăsiră rând pe rând. Pe Stoiciu îl pierduse când auzise că ajunsese şeful judeţului Vrancea. Apoi îi pierdu urma după ce citise în ziare că-şi dăduse demisia. Nici cu Mircea Dobrovicescu nu se mai văzuse. Doar pe Mihai Grămescu îl mai întâlnise prin paginile revistei SF, fără a se mai reîntâlni în realitate. Încercă o singură dată să fie primit de C.T. Popescu, dar constată spre surprinderea lui că nu-şi mai aducea aminte de el. Tot mai flămând, tot mai singur, nu mai catadicsi să coboare din pod. După câteva zile nu mai fu zărit de nimeni pe niciunde. Îl uitaseră cu toţii. Numai printr-o întâmplare i-au găsit trupul intrat în putrefacţie atârnat cu o funie de unul din căpriorii acoperişului ce-i slujiseră ca locuinţă. La picioarele lui, pe un bilet un scris mare şi lăbărţat lăsa să se desluşească: „Fiţi blestemaţi!”
———————————-
Gheorghe Andrei NEAGU
Focșani, octombrie 2018
