Scrisul e locul în care existența capătă sensul tainic și adevărat pe care în viața reală nu îl putem percepe, din cauza distanței față de noi înșine și de convențiile relațiilor în care ne aflăm. Dincolo de contrastele realității obiective din care facem parte, literatura ne aduce într-un loc în care toate asperitățile se netezesc, forțate de sinceritatea și intensitatea trăirii, pe care numai anumite cuvinte o suportă. Confesiunea, în plus, permite spațiul cel mai larg al exprimării directe, chiar dacă prin intermediul simbolurilor, al metaforei sau al alegoriei, fie poezie sau proză, persoana I este haina în care se cuprind cele mai profunde conținuturi ale spiritului și ale sensibilității noastre. Cititorul va întâlni, în spontaneitatea acestui act de dăruire genuină, confortul unei regăsiri sau al reprezentării propriilor fantome, care altfel ar rămâne, poate definitiv, „în dulap”, amenințând cu cronicizarea și cu o posibilă suferință ulterioară. Prin urmare, lectura devine un punct de întâlnire al ideilor, un labirint în care, pe rând, autorul și cititorul preiau rolul de conducător, antrenându-se reciproc în a descoperi tiparele inițiatice pe care este construită viața, atât de complexă și multiplu fațetată încât pare imposibil de cuprins într-o singură formulă, omniscientă.
Camil Petrescu spunea: „Eu nu pot vorbi onest decât la persoana I”, iar mărturisirea lui deschidea calea literaturii autenticității, apropiind literatura noastră, și așa conservatoare, de marea literatură occidentală, dedată modernității. E de la sine înțeles că acest tip de literatură nu incumbă, în chip necesar, biografismul, care are limitele lui impuse de experiența însăși, iar ea devine o expresie a destinului universal, în care se regăsesc, în proporții variabile, arhetipuri ale întregii umanități. Nimic mai impresionant în artă decât „iluzia vieții”, adevărurile ei căutate de-a lungul mai multor secole de civilizație și spiritualitate, formele ei nebănuite, mai simple sau foarte sofisticate, prin care fiecare individ se regăsește în oglinda magică a esențelor topite în carte, devenită imagine a lumii.
Viața unui scriitor ține de domeniul exemplarității, pentru că, spre deosebire de ceilalți oameni, ea trece printr-o dublă expunere, ca printr-o perdea de raze X a căror doză îi poate fi, câteodată, fatală. Pe lângă faptul că trăirile, viziunile, proiecțiile sale depășesc limita umanului, atât de mult, nefiresc de mult atașat de contingent, simte și nevoia de a le încarna într-un text care nu face altceva decât să descompună, bucată cu bucată, toată acea construcție interioară pe care o susține cu propria ființă chiar înlăuntrul lui, simțind în proporție dublă, trăind în proporție dublă, o dată în sine, apoi în carte. Probabil că puțini oameni realizează faptul că, citind, consumă, rând cu rând, însuși corpul eteric al scriitorului, hrănindu-se din visurile lui pentru a-și contura propriile visuri, devorând cu pasiune fabulația lui pentru a-și urzi propriul imaginar, pentru a se vindeca, a găsi răspunsuri sau a se consola cu gândul că existența nu e decât o repetiție a acelorași tipare, într-o formă mai mult sau mai puțin mimetică…
„Orice carte e un răsad de fantome”, scria, în una din ultimele sale lucrări, Ion Petru Culianu, dar cât de puțini înțeleg acea cosangvinitate care se produce, în momentul lecturii, între scriitor și cititorul său? A pătrunde în intimitatea unei cărți nu este altceva decât a atinge cu mâinile goale sufletul unui om care s-a dezgolit până la ultima rană. Trebuie să mergi pe vârful picioarelor ca într-un sanctuar, și să te ferești de păcatul de a întina lucrurile de acolo. Pactul cu cititorul e un fel de pact cu diavolul, și întocmai așa se petrece, pentru că niciodată nu știi ce primești în schimbul sufletului. Gloria e efemeră și, în unele cazuri, vine abia după moarte, care dă lucrurilor o aură particulară, de parcă viața în sine nu ar fi o perpetuă luptă… Receptarea e un act de consonanță cu spiritul cărții, la care nu oricine ajunge, pretextând diferențele structural imanente, mascate sub haina obiectivității.
Astfel, preferința – sau mai degrabă opțiunea – pentru subiectivitate ține de o anumită natură interioară, dispusă la o selecție atentă a datelor realității, pe care le filtrează apoi prin prisma sensibilității proprii, decantând relativitățile. O carte scrisă la persoana I poate că nu are nimic de a face cu biografia scriitorului, ea devenind valoroasă însă pentru faptul că ilustrează o experiență ontologică paradigmatică, în care ceilalți se pot regăsi, indiferent de vârstă, sex, spațiu și timp, uneori până la identificarea totală cu personajele și cu trările lor.
Cred că unul dintre cele mai frumoase răspunsuri pe care volumul meu de versuri, „Legi nescrise”, apărut în aprilie 2018 la editura Armanis din Sibiu, a fost că poemele au devenit un loc de întâlnire secretă a autoarei cu cititorul ei, într-un spațiu al intimității care oferă libertatea de a simți autentic, fără prejudecăți, și de a se regăsi în diferite ipostaze mai puțin afirmate sau asumate în lumea reală. Cred că fiecare din noi tânjim, în forul interior, poate nemărturisit, după câteva momente în care să ne retragem în sine, acolo unde legile nescrise reconfigurează întreaga hartă sufletească, și, totodată, să putem avea confortul de a realiza că nu suntem singurii care trăim viața cu o dramatică intensitate, aceeași în clipele de extaz sau de agonie.
Caracterul universal al emoțiilor noastre nu poate fi cunoscut decât prin contactul viu cu celălalt, prin intermediul unor mediatori care fac posibilă trezirea afectivă și vibrația la unison, iar unul dintre aceștia este Poezia. Născută din starea de grație, ea sublimează prin limbaj inefabilul, reverberează în conțtiința lectorului, de unde se întoarce către autor sub forma gândului îmbibat cu emoție, ca o monedă de schimb pentru un fel de sacrificiu ritualic. În acest pact între cele două instanțe, schimbul e reciproc avantajos, pentru că demonstrează puterea de neîntrecut a spiritului care poate schimba lumea sau, de ce nu, poate instaura o alta mai luminoasă. Versul nu e aspru, el nu blestemă, nu rănește, ci descântă și vindecă. E parte dintr-un om care se oferă celorlalți fără inhibiții, iar gestul lui de iubire necondiționată îi dă dreptul de a trăi printre oamenii care știu să prețuiască această dăruire, înțelegând că acolo unde două conștiințe se ating, sau două suflete, se produce revelația unor adevăruri absolute.
Ceea ce căutăm o viață întreagă, petrecută într-o lume a falselor valori și simțiri, putem regăsi în câteva cuvinte care au cristalizat aceeași stare. Toate incertitudinile, confuziile, angoasele și întrebările rămase până atunci fără vreun răspuns se limpezesc în gândurile poetului care le-a anticipat sau le-a trăit aievea și el, transformându-le într-o țesătură de semne recognoscibile nu doar grafic, cât, mai ales, ca semnificație ascunsă, profundă. Mâna care scrie e mâna care vindecă și alungă tristețea, e mâna care inițiază în marile taine ale existenței umane, pe cât de frumoasă, pe atât de dificilă. E mâna care te înalță, mâna care hrănește (în toate sensurile) și aceea care te conduce prin labirint, când te-ai pierdut și ai ratat ieșirea. E un fel de semn al naturii noastre divine, care ne apropie între noi, cei muritori.
————————–
Andra TISCHER
Sibiu, aprilie 2018
