Pregătindu-mă să consemnez despre filmul şŢara moartăş (şDead Nationş în versiunea engleza), o realizare, scenariu şi regie a cunoscutului cineast român Radu Jude, am aflat că lung-metrajul este prezentat zilele trecute pe ecranele din multe oraşe din România, dar şi în mari centre ale lumii. Am avut prilejul sa vizionez această creaţie în cadrul Festivalului de Film de la Haifa, la începutul lunii octombrie.
Născut la Bucureşti în anul 1977, Radu Jude s-a impus atenţiei înca de la debut, din anul 2002. În continuare, s-a bucurat de succese, laureat fiind a numeroase şi prestigioase premii. Din bogata sa filmografie, am ales să cităm „Aferim” (2015) şi „Inimi cicatrizate” (2016), filme nominalizate la importante festivaluri internaţionale şi din România.
Noul său film „Ţara moartă” l-a adus din nou în centrul unor dezbateri, punând în lumină calitaţile acestui tânar cineast, capacitatea sa de a se opri asupra unor valori etice, de a stimula spectatorul să discearnă ororile din societate. Filmul nu este un documentar obişnuit, este mai curând un eseu cinematografic despre o dureroasă pagină din istoria României.
Filmul este constituit din lectura unor pagini din Jurnalul lui Emil Dorian din anii 1937-1944. Textele sunt citite de Radu Jude, iar pe ecran sunt prezentate câteva sute de fotografii din aceiaşi ani, din arhiva fotografului Costica Axinte din Slobozia. Mai este adaugată o coloană sonora din Jurnalele de actualităţi ale epocii, provenind din Arhiva Naţională de Filme a României. Astfel, spectatorul aude vocea Regelui Carol al 2-lea, vocea Mareşalului Antonescu, fragmente din marşul legionar şi citate de lozinci comuniste din anii 1945-1946.
Emil Dorian s-a născut la Bucureşti în 1881, în familia Lustig, o familie evreiasca de intelectuali. A studiat Medicina la Bucureşti. A servit ca medic în Primul Razboi Mondial, apoi s-a specializat la Paris. A devenit un cunoscut medic bucureştean şi a desfăşurat o însemnata activitate în cadrul Comunitaţii Evreieşti din România. O personalitate de o aleasa sensibilitate şi fineţe, cu un larg orizont de cunoaştere, cu preocupari literare, Emil Dorian este autor al unor volume de poezie şi a numeroase articole pe teme culturale. A tradus, deasemenea, din poezia de limbă idiş. Pâna astazi au ramas de referinţă remarcabilele sale traduceri din Fabulele lui Eliezer Steinbarg. Bolnav, dezamagit, copleşit de tristeţe, Emil Dorian şi-a încheiat viaţa în 1956, în epoca comunista. Se afla într-o stare de disconfort, total epuizat de numeroasele mutari din locuinţe şi din policlinicile unde lucra.
O importanta parte a creaţiei sale sunt cele trei Jurnale, din anii 1937-1944, 1945-1948 şi 1949-1956. În Jurnale, Emil Dorian aduce numeroase relatări, informaţii care reflectă viaţa comunitară pentru păstrarea identitaţii evreieşti în cadrul societaţii româneşti. Aceste pagini constituie o adevarată oglindă a timpului.
Primul Jurnal, cuprinzând însemnări din anii 1937-1944, reflectă situaţia evreilor în acea epocă de prigoană. Jurnalul a fost publicat pentru prima oară în traducere engleză, în anul 1982, în S.U.A, sub îngrijirea fiicei autorului, Margareta Dorian. A fost publicat apoi în limba română, în anul 1996, la Editura Hasefer. Paginile Jurnalului dezvăuie ceea ce fotografiile din aceeaşi perioadă aduse pe ecran de Radu Jude, nu pot înfaţişa: răspândirea antisemitismului, restricţiile şi suferinţele evreilor, care s-au manifestat prin confiscarea bunurilor, evacuarea locuinţelor şi trimiterea în locuri îndepartate, pogromul din Iaşi sau din Bucureşti. şi, apoi, o descriere a Holocaustului din România.
Filmul se deschide cu vocea regizorului, Radu Jude, citând cuvintele lui Emil Dorian consemnate într-o pagina din primul Jurnal: „Astăzi a apărut în ziar ştirea despre interzicierea medicilor evrei de a trata bolnavi ne-evrei şi, de asemenea, interzicerea copiilor evrei de a învăţa la şcolile româneşti.” Ascultând vocea din sala de cinematograf, am resimţit sentimentul dureros de odinioara din zilele de început ale legilor anti-evreieşti din România anilor 1937-1938.
Dar în timp ce Radu Jude citea din paginile Jurnalului despre suferinţele şi prigoana evreilor, pe ecran se succedau imagini dintr-o arhivă: fotografii alb-negru, printate din clişee de sticla, marcate de patina timpului. Sunt chipuri de barbaţi şi femei, familii cu copii, mici meseriaşi cu uneltele lor, soldaţi etalându-şi cu mândrie uniforma, o lume liniştita, cu viaţa tihnita de fiecare zi, chipul provinciei şi aspiraţiile omului simplu din România acelor ani.
Costică Axinte şi arhiva sa
Pentru filmul său, Radu Jude a ales numeroase imagini din remarcabila arhiva a fotografului Costică Axinte din Slobozia. Acesta s-a nascut în 1897 în satul Perieţi şi visa sa fie aviator. La vârsta de 18 ani a absolvit şcoala de Pilotaj de la Cotroceni, Bucureşti, dar fără a obţine licenţa de pilot. Atunci a ales să devină fotograf. La începutul Primului Război Mondial s-a înrolat voluntar ca fotograf de război, developând atât fotografiile sale cât şi pe cele ale piloţilor şi observatorilor aerieni români, francezi sau în unele cazuri, ruşi. Dupa război a mai ramas o vreme pe lânga echipamentele de luptă, în special pe lânga avioane, pasiunea sa. S-a eliberat din armată în 1920. Experienţele trăite în această perioadă au fost redate într-un album personal cu titlul „Album. Grupul 3 Aeronautic. Fotografii din Razboiul Mondial anii 1916-1917-1918-1919”.
În anul 1930 a deschis un atelier în centrul oraşului Slobozia, numit „Foto Splendid Acsinte“.
Costică Axinte s-a stins din viaţa în anul 1984, lasând un numar de aproximativ 7000 de negative şi multe printuri. În anul 1986, acestea au ajuns în colecţia Muzeului din Slobozia.
În anul 2013, Cezar Mario Popescu, un tânar jurist din Slobozia, a iniţiat un proiect de recuperare digitala a arhivei, pe care l-a prezentat pe internet. Astfel imaginile au ajuns să fie cunoscute în lume. În februarie 2014, în S.U.A, în paginile revistei „Time“, a fost publicat un articol despre acest proiect. În prezent, colecţia se bucura de o faimă internaţională.
Colega noastra, Ruth Oren, specialist în istoria fotografiei, şi-a exprimat aprecierea pentru imaginile acestui fotograf de epocă, care îşi crea cu minuţiozitate şi precizie cadrul şi compoziţiile, folosea la maximum efectul luminii naturale, în spaţii deschise. Ruth este fascinată de privirea directă a personajelor, de simplitatea obiectelor pe care au ales personajele să le prezinte, simbolizând viaţa, ocupaţia şi statulul lor social.
„Expresia artistică, sinceritatea maestrului, este la acelaşi nivel cu cea a unor faimoşi fotografi din acei ani în Occident. M-a impresionat în mod deosebit felul cum a folosit Radu Jude fotografiile în filmul său.”, afirmă Ruth.
În încheiere, în jurul eseului cinematografic al lui Radu Jude se poarta multe discuţii. Angelo Mitchievici, cunoscut critic literar cu preocupări de istorie a filmului, a realizat o analiză, publicată în „România Literară”, ediţia din 8 septembrie 2017. Domnia sa observa în demersul cinematografic al lui Radu Jude necesitatea regândirii a tot ceea ce se ştie despre istoria interbelică. „… Nu este vorba de oroarea generată de un razboi copleşitor, de înfrângere, de ocupaţia rusească, de gulag, etc, afirmă Angelo Mitchievici. Ci de oroarea pe care o găzduieşte istoria unei comunitaţi, povestea din vecini, de pe strada ta, din satul tau, din orăşelul în care trăieşti”. Prin mijloacele filmice, eseul cinematografic pune spectatorul în faţa unor probleme, a unor interogaţii, a unor provocari ale gândirii. Este un film de văzut.
———————-
Biti CARAGIALE
Revista „Jurnalul săptămânii” P.12
Haifa – Tel Aviv, Israel, 9 noiembrie 2017
