Decembrie 1989. Ca în toate celelalte luni ale anului 1989 şi ai anilor precedenţi ne găseam la Bucureşti, eu şi părinţii mei în căutarea speranţei de mai bine sub formă de cultură. Probabil venisem să vedem un spectacol de teatru unde printre replicile care făceau parte cu adevarat din scenariu, se strecurau glume ‘nevinovate’ împotriva regimului comunist. Eu, mama şi tata şi tot publicul aplaudam frenetic la fiecare minimă aluzie adusă împotriva terorii comuniste. Nu ştiu dacă chiar aveam speranţă să trăim ziua eliberării de comunism, dar continuam să venim la Bucureşti cam de două ori pe lună, la specatacole de teatru şi evadam din realitatea incoloră pentru câteva ore măcar.
Mijlocul lui decembrie 89. Eram în Bucureşti pe stradă toţi trei, se întunecase deja şi miliţienii patrulau prin centru, nu era prea târziu, tensiune în atmosferă. Un mic grup de tineri au avut curajul să iasă pe stradă şi să cânte la acordeon în acea seară. Ceva de neconceput la acel timp. Miliţienii i-au racolat imediat…nu ştiu ce s-a întâmplat cu ei, cred că tata a intervenit şi a vrut să le ţină partea dar nu cred că au sfarşit-o bine în seara aceea. Acum 22 ani în urmă şi dacă închid ochii încă revăd scena. După câteva zile am sunat la unchiul meu în Grecia şi ca şi cum ar fi ieri, mi-aduc clar aminte că ne-a întrebat Ce se întâmplă în Romania? Ce se întâmplă în Timişoara? Ceva se întâmpla clar dar noi nu ştiam ce. Noi încă nu aflasem despre protestele din Timişoara.
În ziua de 21 decembrie eram déjà acasă şi revoluţia de la Bucureşti începea. Nu mai era nimic de ascuns, era la televizor live, toată Romania putea vedea ce se întâmplă în Bucureşti la balconul Comitetului Central, lumea prinsese curaj. În Feteşti linişte şi pace. Oamenii stăteau lipiţi la televizor şi cam atât.
Nu ştiu cum şi a cui idee exact a fost, dar tata s-a hotărât imediat să iasă pe stradă, atunci pe 21 decembrie 1989, cu unchiul meu şi să se solidarizeze cu restul curajoşilor din Bucureşti şi Timişoara..Eu am luat toate planşele mele din blocul de desen şi am început să pictez cu litere albastre : JOS CEAUŞESCU ! Tata a luat planşele şi a plecat să le lipească pe maşina şi să facă ture prin oraş şi să încurajeze oamenii să susţina încercarea celor din Bucureşti de a darâma sistemul.
Eu şi mama am rămas acasă, rugându-ne să reuşim. Aveam în casă o sticlă de whisky pe care părinţii mei au spus că o vor deschide doar când va fi căzut comunismul. Acum venise momentul, nu să deschidem sticla ci să facem ceva. Uram comunismul la fel de tare ca şi ai mei, ca şi majoritatea celorlalţi. Eu nu am ieşit pe stradă în oraşelul nostru plin de oameni fricoşi şi ipocriţi însă tata a facut-o. El a fost primul. Nici până în ziua de azi nu şi-a revendicat dreptul că este revoluţionar. Dacă cineva ar avea dreptul de a fi recunoscut ca revoluţionar în tot judeţul Ialomiţa, acela e fără dubiu, tata. Tata a avut curajul să iasă şi să strige Jos Comunismul şi Jos Ceauşescu într-un loc şi timp când oamenii stăteau încă ascunşi după perdele. Mama l-a încurajat însă el a avut curajul să o facă. El s-a dus să aţâţe lumea să îi motiveze la rândul lor să nu stea cu mâinile în sân şi să facă ceva. Toată lumea îl cunoştea pe tata în orăşelul nostru. Tata sau mai degrabă tati a fost doctorul cel mai iubit din comunitatea aceea. Dr. Radu Ilie, toată lumea îl cunoştea. Pentru că tata se ducea la pacienţi la orice oră din zi şi din noapte şi îi făcea bine cu vorbele lui de încurajare. Tata nu a cerut de la nimeni NICIODATĂ nici un ban pentru vreun serviciu făcut. Tata a făcut pacienţii lui să aibă speranţă şi să creadă în vindecare. Tata m-a luat cu el la pacienţi pâna noaptea târziu, până îi ajuta pe toţi care îi cereau ajutorul în acea zi, tati şi cu mine ne întorceam pe jos prin nameţi de zapadă noaptea acasă kilometrii întregi pentru că nu mai circulau autobuzele şi maşina nu aveam. Tata niciodată nu s-a dat înapoi de la a ajuta oamenii. Cu tati am mâncat eu sarmale aburinde de la o familie de oameni care îl respectau şi care îşi puneau speranţa în el. Tata a făcut totul gratuit pentru sute şi sute de oameni. Tata a luptat pentru dreptate. Acest tată şi om cunoscut în oraşul nostru a încercat să aibă o voce cu ocazia Revoluţiei şi să nu lase oamenii să se mulţumească doar cu acţiunea celor de la Bucureşti, tata ştia că Bucureştiul are nevoie de susţinere şi că toată ţara ar fi trebuit să vibreze la aceasta izbucnire de curaj a câtorva mii de oameni. Tata a ieşit în stradă primul şi a încercat să trezească oamenii din amorţeala, din frică şi din laşitate. Cum să te bucuri de niste beneficii nemeritate, câştigate prin SÂNGE de atâţia tineri nevinovati ? Cum să stai ascuns şi să nu te exprimi, să nu te bucuri, să nu faci ceva….Pe 21 decembrie din nefericire oraşul Feteşti a fost cam pustiu. Tata, unchiul meu şi alţi câţiva curajoşi dar nu mulţi. Majoritatea locuitorilor au stat acasă de frica unor consecinţe neplăcute. Când scriu aceste rânduri, sincer, mi-ar fi plăcut să pot spune că m-am născut în Timişoara. Sau în orice alt loc unde oamenii sunt curajoşi.
21 decembrie 89 a trecut şi în zilele urmatoare aceeaşi poveste. Cred că abia după 25 decembrie, când Ceauşescu a fost executat, abia după 25 decembrie, şi oraşul meu a început să aibă o opinie, o voce. De oraş nu sunt mândră, dar de tata DA !
Tata a continuat să fie implicat în susţinerea revoluţiei doar până când lucrurile s-au liniştit, însă după ce a văzut cine a venit să se dea drept revoluţionar acolo, la nivel local, cred că i s-a facut lehamite şi s-a retras. Tata nu a avut personal nici un beneficiu de la revoluţie. Îmi pare bine că el nu a fost unul dintre cei care doar s-a prefăcut să fie revoluţionar ci chiar a fost unul. Mama nu a fost revoluţionara în zilele acelea pe stradă, ea a găsit modalitatea de a se răzvrăti împotriva sistemului, de fiecare dată când era chemată la vot, şi când în loc să pună ștampila pe unicul candidat, ea stătea în cabină minute în şir şi scria pe vot liste lungi cu ce aveau nevoie oamenii apă, căldură, carne, lapte, oua, paine…Ea s-a răzvrătit prin scris, cum poate şi eu aş fi făcut, dacă eram atunci majoră.
Poate că nimic nu mai contează acum, a trecut atâta timp, lumea a uitat, toţi se gândesc la prezent şi viitor şi sunt ocupaţi cu profiturile şi cu ce mai pică…la moca, bineînţeles. Ce bine că nu am în gene hidoasa aşteptare gen pândă, nu vreau să îmi pice nimic la moca şi vreau să cred că sunt la fel de curajoasă şi puternică şi demnă de a fi fiică de revoluţionar adevărat. Mami şi tati, ce mult vă iubesc !!!!
