Dr. Magdalena ALBU
Structurat pe opt capitole distincte, care alcătuiesc un tot unitar complex, volumul „Tatomirești – un sat prin vitregia veacurilor, dăinuind de la Ștefan cel Mare” reprezintă prima lucrare de tip monografic a localității vasluiene, apărută, în acest an, cu binecuvântarea Preasfințitului Părinte Ignatie, Episcopul Hușilor, la Editura Magic Print din Onești, o ediție îngrijită de renumitul cărturar dr. Ioan Lăcătușu, fiu al acestor plaiuri moldave, împreună cu preotul așezării, tânărul teolog Bogdan Vasile Luca.
Chiar dacă, de șase decenii, sociologul și arhivistul Ioan Lăcătușu (actualmente, director onorific al Centrului European de Studii Covasna-Harghita, din municipiul Sfântu Gheorghe, aflat sub egida Academiei Române) trăiește departe de satul natal, într-o altă zonă a țării, în tot acest timp, în inima sa, a purtat cele două toposuri sacre, care-i definesc, circular, întregul drum al propriului destin: Tatomireștiul și Arcul Intracarpatic, legându-și existența, așa cum afirma PS Ignatie, de nenumărate „proiecte durabile, cu un impact deosebit asupra vieții culturale și spirituale a Bisericii, în cadrul Episcopiei Covasnei și Harghitei”. De altfel, Părintele Episcop caracterizează tomul de față ca fiind acea „radiografie a comunității din localitatea Tatomirești, un sat a cărui viață pulsează cu multă vigoare, în partea de nord-vest a Episcopiei Hușilor.
Alcătuit ca un mănunchi generos de studii și eseuri, volumul se constituie într-o adevărată cronică a oamenilor și a locurilor, scrie Preasfinția Sa, devenind o resursă deosebită pentru cercetători și pentru toți cei care își au rădăcinile în această parte de țară”.
Ampla monografie despre Tatomireștiul multisecular al Vasluiului – multisecularitate cu temeiurile recunoscute în documente din vremi mușatine -, constituie, pentru dr. Ioan Lăcătușu, ca fiu venerabil al satului, pe lângă acel „reflex al unui puternic sentiment de recunoștință față de maniera în care Dumnezeu a rânduit lucrurile în viața domniei sale și a lucrat prin oamenii în mijlocul cărora a văzut lumina zilei” (PS Ignatie), și o solid conturată lecție de istorie locală, așezată, deopotrivă, în fața prezentului și a viitorimii, „împlinirea unei nevoi fiinţiale”, dar și „o problemă de conştiinţă”, afirmă îngrijitorii ediției, în Prefața cărții.
Capitolul I al volumului – intitulat, sugestiv, „Provocări și priorități, la început de veac și mileniu” – stă sub semnul crâmpeielor discursive duhovnicești „profunde, vizionare și mărturisitoare” ale Preasfințitului Părinte Episcop Ignatie al Hușilor – un înalt ierarh cu mare dăruire față de obște, al Bisericii Ortodoxe Române -, ce abordează, cu înțelepciune, toate tipurile de provocări existente în contemporaneitate și pe care le întâmpină patru dintre vectorii fundamentali ai istoriei noastre strămoșești: Satul, Biserica, Școala și Familia. De la „Biserica este locul în care suntem chemaţi să ne asumăm un alt mod de viaţă decât cel al lumii de astăzi!” la „Investiţia spirituală în copii este esenţială. Dacă părinţii trăiesc o viaţă binecuvântată, în poruncile lui Dumnezeu, El va face ca familia să fie un mare dar” sau de la „Satul românesc. Continuitate şi ruptură – şi totuşi veşnicia nu se mai naşte la sat” și până la „Avem nevoie, în lumea de astăzi, de caractere, de oameni cu fibră morală!”, PS Ignatie conturează liniile de forță ale unei societăți a prezentului, care ar trebui să fie indubitabil sprijinită pe întreg universul preceptelor morale puternice ale creștinismului, ale Dreptei Credințe bimilenare a poporului român. De aceea, afirmă Preasfinția Sa, „Parteneriatul Biserică – Școală – Familie este unul determinant” , deoarece „Undeva, într-un oraş sau într-un sat, există un copil sau mai mulţi care vă aşteaptă să împărtăşiţi astfel de bucurii”….
Fie că vorbim despre domnitorul Alexandru cel Bun sau despre vrednicul de pomenire voievod Ștefan cel Mare și Sfânt – „Atletul lui Hristos”, așa cum îl definea Occidentul epocii medievale -, în paradigma de stâlpi funciari ai trecutului tatomireștean, filele din istoria satului, care configurează structura celui de-al doilea capitol al lucrării, cuprind o serie de materiale științifice, bine documentate, ce poartă semnăturile profesorului univ. dr. Ioan Scurtu („Satul românesc, în perioada interbelică (redare selectivă)”), scriitorului Ion Muscalu („Tatomirești, istorisiri și legende”), profesorului Aurel Popa, („Satul Tatomirești la 1820. Fiscalitate și populație”), preoților Gabriel Donciu („Pagini din Monografia Parohiei Tatomireşti. Așezare geografică. Relief. Climă. Vegetație. Hidrografie. Populație. Documente vechi”) și Bogdan Vasile Luca („Satul vasluian: între migrație și depopulare”), sociologului dr. Ioan Lăcătușu, care alături de semnatara acestor rânduri, a tratat generoasa temă: „Tatomirești – contribuții documentare privind istoria localității”, așezând în raza proprie de cercetare câteva dimensiuni concrete, din perspectivă istoriografico-evolutivă, ale arealului vizat, și anume: Satul Tatomirești și localitățile din împrejurimile sale (sec. XV-XX); Arondarea administrativă a satului Tatomirești; Principalii proprietari ai pământului din Tatomirești (XV-XIX); Continuitate și schimbare în perioada interbelică; Tatomirești, în timpul regimului comunist; Evoluții socio-economice postdecembriste; Prestările de servicii către populație, în satul Tatomirești; Drăgușeni și Rebricea – comunele din care a făcut parte satul Tatomirești, în ultimele două secole.
Pergamentul vremii a adunat în fibra sa, rând pe rând, generații după generații de tatomireșteni, care au lăsat în urma lor, fiecare după datul propriu, câte ceva întru dăinuirea acestei zone moldave, situate la mijlocul distanței dintre Iași și Vaslui. De aceea, demersul editorial de față, ce are scopul de „a restitui prezentului părți ale moștenirii sociale, culturale și spirituale ale trecutului”, așa cum concluziona Preasfințitul Părinte Ignatie al Hușilor, include și un capitol dedicat personalităților satului, unde, datorită condeiului unor Nicolae Noica, Ioan Lăcătușu, Costinel Stoleru, Sorin Lăcătușu și Magdalena Albu, figurează situația nominală și structura socio-profesională a fiilor satului, alături de câteva portrete ale celor care au avut, de-a lungul timpului, „importante rosturi în viața publică românească”. Printre ele, descoperim figura luminoasă a intelectualului Ermil Pangrati („părintele Școlii de Arhitectură din România”), despre care prof. ing. Nicolae Noica, membru de onoare al Academiei Române, menționează următoarele: „A pus bazele învăţământului de arhitectură din ţara noastră, menit să aibă o deosebită importanţă în evoluţia noastră culturală. În anul 1897, devine decan al Facultăţii de Arhitectură, apoi, între 1911-1912 şi 1923 – rector al Universităţii din Bucureşti. A fost ministru al Lucrărilor Publice în cabinetul Carp. Din activitatea sa, a rezultat construcţia celor două monumente ale culturii româneşti: clădirea Academiei de Arhitectură şi clădirea Universităţii Bucureşti.”
„Rod al mai multor inimi unite prin simţăminte adânci faţă de ceea ce a fost, este, şi sperăm că va fi satul Tatomireşti”, după cum stă specificat, atât de frumos, în Prefața cărții, monografia „Tatomirești – un sat prin vitregia veacurilor, dăinuind de la Ștefan cel Mare” (ca act constitutiv, deși vechimea ei este mult mai mare) reflectă, pe de o parte, datorită implicării afective necondiționate, precum și a contribuțiilor de valoare ale tuturor colaboratorilor din județul Vaslui și din țară, o formă de legătură simbiotică indestructibilă cu arealul nașterii și al copilăriei pentru Fiii localității, iar, pe de alta, unitatea de trăire și simțire a cercetătorilor români de pretutindeni față de evoluția în vreme a oricărui topos al Patriei-Mame, evoluție care, inclusă în cadrele marii noastre Istorii Naționale, semnifică, la o scară reală și concretă, parte din însuși Destinul Neamului Românesc. În acest sens, cel de-al patrulea capitol la lucrării, anume, „Biserica, Școala și Familia – piloni ai dăinuirii credinței strămoșești și ai culturii române”, statuează, prin conținutul materialelor incluse, spiritul multidimensional al problematicii abordate, în centrul atenției poziționându-se studiul de mare anvergură științifică al cercetătoarelor Maria Popa și regretatei Doina Rotaru, despre așezământul-monument de cult ortodox – Biserica „Adormirea Maicii Domnului” din Tatomireşti – Ctitorie a marelui postelnic Arghire Cuza -, o emblemă vie a locului și a istoriei arhitecturii moldave, ce necesită măsuri speciale de întreținere și renovare și care trebuie integrat, în mod necesar, în circuitul turistic al țării noastre. Important de subliniat este articolul ce descrie vizita ÎPS Serafim, Mitropolitul Germaniei, în localitatea Tatomireşti, la care se adaugă textul despre Monumentul Eroilor și valoarea istorico-documentară a cimitirului vechi al satului, precum și expunerea referitoare la istoricul procesului privind acțiunea de recuperare a terenurilor care au aparținut parohiei – toate acestea purtând semnătura preotului paroh Bogdan Vasile Luca. De asemenea, locul unde învățătorii au așezat, pentru prima dată, condeiul în mână copiilor, împrăștiind lumina cunoașterii și a responsabilității, apare descris în „Școala – călăuză deschizătoare de drumuri în viața fiilor satului”, autori fiind înv. Constantin Stoleru, informatician Sorin Lăcătușu, dr. Ioan Lăcătușu și preot Costinel Stoleru. Cu alte cuvinte, „Într-un peisaj cotidian din care, prea des, se încearcă extirparea trimiterilor la trecut, origini, tradiții, rădăcini și valori spirituale, efortul de a aduna, ca într-un buchet, referințe despre locurile natale, cu toată bogăția de date și informații peste care, altfel, s-ar fi așezat colbul uitării, este un gest cu totul nobil, un dar făcut contemporanilor” (PS Ignatie, Episcopul Hușilor).
„În mintea lui, ca pe un răboj, stau însemnate zilele de muncă, fălcile de arătură, de prașilă, de cosit și de secerat”, scria, cândva, autorul volumului ”România pitorească”, Alexandru Vlahuță. În această paradigmă am putea să fixăm toate cadrele pe care ni le oferă capitolul al cincilea al monografiei, ce fac referire la aspecte vizând păstrarea și promovarea culturii populare, a tradițiilor și obiceiurilor locale – unde autorul Nicolae Marcu redă o serie de repere etnografice și folclorice caracteristice comunei Rebricea -, la o Scurtă perspectivă juridică asupra patrimoniului Bisericii „Adormirea Maicii Domnului” din satul Tatomirești, conturată de către avocatul Dan Constantin Mâță – care întărește faptul că, „Prin conținutul și semnificația sa, acest tip de patrimoniu consolidează sentimentul de apartenență spirituală la o comunitate și reprezintă un reper de statornicie în vremuri grele.” -, precum și la zestrea lingvistică din graiul moldovenesc local și, deloc în ultimă instanță, la Istoria satului Tatomirești, în mentalul colectiv contemporan al locuitorilor așezării. Chestionarul și prelucrarea răspunsurilor, o cercetare sociologică relevantă a universului rural tatomireștean – străveche vatră istorică moldavă -, întreprinsă de către dr. Ioan Lăcătușu, preot Bogdan Vasile Luca, informatician Sorin Lăcătușu și învățător Constantin Stoleru.
Desigur, o prelungire a trecutului în viitor o reprezintă paginile memorialistice ale prezentului, unde regăsim trasate contururi de realități trăite de autorii respectivi, unii dintre ei, precum Cella Delavrancea, Emil Ionescu sau Profira Lăcătușu, deveniți, la rândul lor, abur de aminitire pe firul curgerii vremii, iar alții – Ioan Lăcătușu, Constantin Stoleru, Sorin Lăcătușu ori Roxana-Mădălina Savin – aducând, în fața contemporanilor, propriul lor crâmpei din viața petrecută pe plaiurile bătrâne ale Tatomireștiului moldav. Când Gândurile umplu timpul și timpul este istorie (R.-M. Savin), ceea ce rămâne din tot ce a fost își găsește echivalență în amprenta identitară a locului, pe care un Arghire Cuza, un Ermil Pangrati și atâția alții s-au străduit să o integreze, fiecare pe drumul lui, în marea familie a Românității… Căci, așa cum menționa Preasfințitul Părinte Ignatie despre lucrarea ziditoare, spre exemplu, a sociologului dr. Ioan Lăcătușu – Fiu demn al satului: „Afirmând și promovând, la nivel național și internațional, mărci ale identității românești în spațiul județelor Covasna și Harghita, domnia sa a pus în lucrare, implicit, și zestrea de valori cu care a fost dăruit în propria familie și în ambianța de odinioară a satului Tatomirești”.
În fața construcției identitare, indiferent de epocă și de stil, argumentele istorico-arhitecturale, așa cum sunt și cele din cazul Bisericii „Adormirea Maicii Domnului” din Tatomirești, prind viață prin intermediul studiilor și cercetărilor întreprinse de către arhitecți și specialiști în proiectare, consolidare și restaurare a monumentelor vechi – o dimensiune documentară precisă și deosebit de necesară. Iar locașul de cult ortodox, construit, la fine de secol XVIII (mai precis, în anul 1792), de către unul dintre antecesorii domnitorului Alexandru Ioan Cuza – este vorba despre marele postelnic Arghire Cuza cu soția sa, Ilinca -, a devenit un monument istoric unicat în peisajul arhitecturii vasluiene, o piesă veritabilă de patrimoniu național, fiind, de altfel, singurul așezământ ortodox medieval din piatră al zonei, care necesită lucrări speciale de consolidare și refacere. Iată cum o descrie cercetătoarea Maria Popa: „Ctitorie boierească, Biserica de piatră de la Tatomireşti este ultima mărturie de arhitectură religioasă de reminiscență medievală din Eparhia Huşilor, comparabilă cu biserica „Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul” (1761) din satul Mânzaţi, com. Ibănești, din Colinele Tutovei, construită de marele vornic Ion Palade şi soţia sa (azi, în ruină).” În acest sens, cel de-al șaptelea capitol al monografiei „Tatomirești – un sat prin vitregia veacurilor, dăinuind de la Ștefan cel Mare” este dedicat proiectelor întreprinse, de-a lungul ultimilor ani, de către arhitect Filip Ciobănașu, cercetător șt. dr. Alexandru Berzovan, Direcția Județeană pentru Cultură Vaslui și Asociația „ACTUM” din Iași, în vederea evaluării tehnice a situației existente și executarea unor lucrări specifice, în regim de urgență, la biserica-monument din satul Tatomirești, comuna Rebricea, județul Vaslui.
Pentru unii dintre autorii şi colaboratorii volumului de față, „aplecarea spre a scrie ceva despre sat a izvorât din dorul de casă şi imaginea romantică a unei epoci trecute, iar, pentru alţii, din dragostea de istorie şi dorinţa de a împărtăşi bunătate, frumos şi lumină”, precizează, în Prefața cărții, îngrijitorii acesteia – dr. Ioan Lăcătușu și preot paroh Bogdan Vasile Luca. Apărută cu binecuvântarea, participarea și sprijinul Preasfințitului Ignatie, Episcopul Hușilor – un „pasionat al Teologiei patristice a secolului al XIV-lea, Teologiei persoanei – antecedente patristice şi reverberaţii contemporane, Raportului dintre Teologie şi Filosofie în lumea răsăriteană, Tradiţiei isihaste, în variantă bizantină şi românească” -, prima monografie închinată satului Tatomirești din perimetrul vasluian alcătuiește, în viziunea Părintelui Episcop, o adevărată „frescă a vremurilor”, ce adună, din colbul veacurilor, istoria locului, așezând-o înaintea contemporaneității grăbite a momentului, spre a-i fi de folos întru cunoaștere și modelare de sine, dar și drept reper inspirațional în ceea ce privește continuarea, pe mai departe, a cercetărilor care se impun cu referire la trecutul localității și al celor care au viețuit în ea. În acest sens, profesoara Maria Popa și regretata sa colegă, Doina Rotaru, constituie modele profesionale demne de urmat.
Străvechea vatră istorică tatomireșteană a trăit și a cunoscut multe schimbări, de-a lungul timpului. De aceea, compendiul de informații, oferite de toți autorii și colaboratorii pentru alcătuirea structurii acestei monografii, relevă date și fapte concrete, ce dezvăluie un parcurs multisecular complex, determinat de transformările care au marcat întreaga societate românească. Cu o familie tradițională „de tip lăstar”, unde „viața curgea relativ simplu”, așa cum precizează profesorul și istoricul Ioan Scurtu în studiul său referitor la satul autohton în perioada interbelică a secolului al XX-lea, cu lupte numeroase, în ultimii ani, pentru recuperarea proprietăților parohiei, ce au fost duse și câștigate de către preotul Bogdan Vasile Luca, cu o biserică – monument ortodox unicat în această parte de țară -, expresie a legăturii indestructibile a Măriei-Sale, Țăranul român, cu Divinitatea, cu un complex de coordonate sui-generis, de fiecare dată altele, în ceea ce privește viața economico-socială și cea spiritual-culturală după reformele domnitorului Alexandru Ioan Cuza, în perioada dintre cele două războaie mondiale ale veacului anterior, în timpul regimului comunist și în zilele noastre, toate acestea reprezintă câteva dintre axele fundamentale, care „au înlesnit biruința neamului românesc asupra vitregiilor și primejdiilor ordiilor păgâne, vorbind aceeași limbă, având aceeași credință și păstrând cu sfințenie obiceiurile și tradițiile străbune” (Ion Muscalu).
Postfața cărții aduce în prim-plan faptul că „Volumul de față constituie prima lucrare monografică realizată despre satul Tatomirești (jud. Vaslui), lucrare ce reprezintă, din perspectiva aportului variat de informații și noutăți conținute, o bază documentară solidă pentru potențialele studii de cercetare privind istoria și cultura unei localități românești trecute prin vitregia veacurilor, ctitorie a vrednicului de pomenire domnitor al Moldovei – Ștefan cel Mare și Sfânt”. Colectivul, care a născut această întâie carte de vizită a localității, a fost alcătuit din dr. Ioan Lăcătușu – director onorific al Centrului European de Studii Covasna-Harghita (aflat sub egida Academiei Române), Fiu al satului -, părintele paroh Bogdan Vasile Luca, învățătorul pensionar Constantin Stoleru – epitropul Parohiei -, informaticianul Sorin Lăcătușu din Iași – Fiu al satului, vrednic sprijinitor al enoriei tatomireștene – și dr. Magdalena Albu, secretar științific al publicației de specialitate „Stefadina… file de arhivă” (București), distins colaborator al Editurii Eurocarpatica, din Sfântu Gheorghe (jud. Covasna).
Un sincer cuvânt de apreciere și recunoștință aducem părintelui Bogdan Vasile Luca, devotatul slujitor al Domnului, care, odată cu eforturile deosebite depuse pentru realizarea lucrărilor de construcții, renovare, pictare și dotare ale Capelei și Prăznicarului, asigurarea utilităților și amenajarea incintei complexului parohial, a găsit răgazul necesar pentru redactarea unor studii și articole ce cuprind informații inedite despre viața bisericească, preoții, enoriașii parohiei, precum și relațiile acesteia cu Administrația publică locală. Gratitudine, în mod deosebit, exprimăm cercetătoarei Maria Popa, profesorilor Aurel Popa și Nicolae Marcu, preotului Gabriel Donciu, pentru lucrările valoroase, cu referire la istoria satului și a Bisericii-monument istoric, cu hramul Adormirii Maicii Domnului, din Tatomirești.
Menționăm faptul că volumul a apărut cu sprijinul financiar al Episcopiei Hușilor, al Societății Magic Print Onești și al Societății Stefadina din Capitala României. Adresăm, și pe această cale, cuvenitele mulțumiri, Preasfințitului Părinte Episcop Ignatie, un ierarh-cărturar – asemenea uneia dintre figurile pline de har și lumină ale Ortodoxiei, Sfântului Ignatie Briancianinov, Episcop de Caucaz, distins intelectual, teolog și scriitor -, recunoscut pentru rodnica Sa păstorire și care a venit pe lume în zona harghiteană.
Vreau să închei această trecere în revistă a demersului editorial de față, prin intermediul câtorva rânduri memorialistice aparținând profesoarei, pianistei și scriitoarei Cella Delavrancea, care, în tomul intitulat „Dintr-un secol de viață”, a trasat, ca nimeni altcineva, conturul aristocratic al vizitelor ei din copilărie, la familia Neron Lupașcu, fratele bunicului său Alexandru, care locuia în satul Tatomirești. Este o potențială formă de evadare din prezentul discontinuu, pe care îl trăim azi, în realitatea altui veac, dar și, sub raport antitetic, o ultimă privire boemă asupra unei epoci, unde copiii marelui dramaturg Barbu Ștefănescu Delavrancea, membru al Academiei Române, fost avocat și primar al Bucureștilor, aveau posibilitatea să decupeze, spre construirea edificiului propriilor amintiri, adevărate tablouri cehoviene pline de freamăt juvenil, la răsărit sau apus de soare tatomireștean, pe plaiuri cu istorie mușatină, dar și modernă, cu anumite semne firești de interogație (pe care le vor lămuri, probabil, cercetările viitoare)… „Moşu Neron stăpânea judeţul Vaslui, mărturisește Cella Delavrancea, unde avea o moşie, Tatomireştii, cu o casă mare într-o grădină bine îngrijită, cu flori multe, pomi fructiferi şi un nuc, păzitor al casei, întinzînd ramuri mari pînă la ferestrele etajului de sus. (…)
Pentru noi acele duminici reprezentau un eveniment. Ne puneam rochii înflorate, pantofi de piele fină, iar panglicile potrivite cu rochiile potoleau buclele părului nostru creţ, natural. (…)
Casa lui Moşu Neron era mare, cu etaj, odăi încăpătoare iar sufrageria, jos, era imensă cu trei mese lungi. O grădină întinsă, plină de flori, făcea covor casei şi un chioşc ascuns de pomi şi tufişuri – c-aşa era moda – devenea locul confidenţelor celor tineri.
Moşu Neron era iubit de ţăranii lui. Era un suflet drept, darnic şi indulgent.”
