Când era la vârsta şmecheriei fiul meu, Mihai, m-a întrebat zâmbind:
– Mama, cum e zicala ceea cu cine-i harnic şi munceşte?
– Are tot ce vrea, răspund eu.
– Ba nu. Cine-i harnic şi munceşte ori e prost, ori nu gândeşte.
Cred că aşa am fost eu. De ce în timpul muncilor agricole, când eram obligaţi la începutul fiecărui an şcolar să culegem recolta de pe tarlalele C.A.P.- urilor nu mi-am luat niciodată concediu medical cum făceau cei deştepţi? De ce mă implicam trup şi suflet şi nu pospăiam numai adunatul ca să treacă timpul? De ce îi chinuiam pe copii, îi puneam să muncească ore în şir pe câmp cu mânuţele îngheţate, flămânzi majoritatea din ei? De ce? Pentru că vedeam în aceste activităţi un prilej de educaţie prin muncă, deşi săracii copii munceau acasă pe rupte. Vedeam în aceste activităţi un prilej de a se integra în colectiv şi din alt punct de vedere decât cel pur şcolăresc. Fără să spun vorbe mari, am vrut ca elevii mei să conştientizeze faptul că ţara are nevoie de ei. Din alt punct de vedere, mă implicam pentru că aveam normă, pentru că eram supravegheaţi, pentru că ni se tăia din salariu, pentru că nu mă proteja nimeni, pentru că eram sancţionaţi pe linie de partid dacă nu…Doamne, câţi de … pentru că!
În toamna anului 1981 eram patru profesori cu nouăzeci şi opt de copii pe malul drept al Tazlăului, la intrarea în satul-cartier Slobozia al municipiului Oneşti, cam la doi kilometri până la vărsarea acestuia în Trotuş. Tazlăul taie cartierul Slobozia în doua părţi: malul stâng al râului este pe un deal înalt şi hârtopos, iar cel drept este mult mai jos şi neted, propice pentru agricultură. Acolo, la numai câţiva metri de apă, era ceva care se vroia a fi un lan de fasole, dar erau în acelaşi timp vreo trei, patru stadii de evoluţie a acesteia: cu păstaia goală, neagră, una cu pământul, cu păstaia numai bună de cules, cu păstaia verde, fasole în plină floare, fasole abia înmugurită. Toate acestea din cauza deselor revărsări ale Tazlăului. Lanul acesta buclucaş era acoperit în întegime de o altă ,,recoltă”, de lobodă sălbatică, înaltă, stufoasă, cărnoasă, fericită că a putut fura tot soarele de la amărâta de fasole. Buruienile acestea erau atât de înalte, încât, dacă mă strigau copiii şi le răspundeam, mă vedeau doar dacă ridicam amândouă mâinile strigând: aici sunt!!
Era o zi frumoasă de toamnă şi se muncea destul de plăcut. Pe la ora unsprezece ne atrage atenţia zgomotul unei maşini. Din LADA nou-nouţă care s-a oprit în dreptul nostru a ieşit un… tovarăş, o arătare bine ,,zidită”, elegantă, spilcuită de parcă venea la o petrecere; faţa lui pătrată era ornată cu nişte ochi aspri şi o privire asemenea, precum trebuia să aibă un… „tovarăş”.
– Bună ziua! (ne salută cu superioritate şi nemulţumire în glas).
– Bună ziua! (răspundem noi, cei plini de scaieţi din cap pînă-n picioare, arşi de soare, obosiţi şi surprinşi).
– Ce faceţi?
– Ne distrăm (răspund eu zâmbind).
– Poftiiim?! (aud o voce autoritară, care nu ştie ce-i gluma, o voce care declanşează în creierul meu reacţii sadice. Tovarăşul holbează spre mine ochii aceia întunecaţi şi dezumanizaţi de puterea politică pe care i-o citeam în privire).
– Culegem fasolea C.A.P. – ului. Ne spuneţi cu cine avem onoarea? (Tot eu port conversaţia, de parcă numai eu aş fi pe lume).
– Sunt secretar de partid cu probleme de…
N-am înţeles cu ce fel de probleme se ocupa spilcuitul, îngâmfatul, antipaticul secretar, dar sămânţa sadismului a încolţit şi a crescut rapid în sufletul meu, precum vrejul din basm. Simţeam în creier un cui care îmi sfredelea şi-mi aţâţa nervii şi aşa suprasolicitaţi. Eram obişnuită cu secretarii noştri mai vechi, cu care ne înţelegeam mai omeneşte. Pe cine or fi schimbat cei de la partid? Care secretar o fi făcut vreo boacănă şi a trebuit să zboare?
– De ce nu faceţi treabă cum trebuie? Uite, tufa asta n-aţi cules-o! Nici pe asta, nici pe asta!
– N-am cules-o, că n-are nici o păstaie. Pe cealaltă nu am cules-o, că-i putredă şi le strică şi pe celelalte. Nu le culegem nici pe cele verzi. Mai bine le mănâncă oile.
Pătratul, pe care oneştenii l-au poreclit, după această întâmplare şi altele asemănătoare, „Hitler”, scormoneşte cu botul pantofului nou şi lustruit pământul uscat, prăfos şi scoate la iveală câteva boabe de fasole albă amărâte, uscate şi înnegrite. Faţa îi devine pământie, ochii ca de fiară îi ies parcă din orbite, se apropie cu câţiva paşi de noi ca şi cum ar vrea să ne bată şi urlă:
– Tovarăşi, ce fel de treabă faceţi aici?! Ăsta-i sabotaj!
– Tovarăşe secretar, nu-i vom transforma pe copii nici în găini, nici în oi. Nu suntem aduşi aici să scormonim pământul, ci să smulgem tufele de fasole şi să facem grămezi. Uitaţi-vă, acolo este un camion în care femeile încarcă aceste grămezi şi apoi le descarcă la sediul C.A.P.-ului.
– Tovarăşa, cum te numeşti?
– SV !
– De la ce şcoală eşti?
– De la numărul doi.
– Şi nu ţi-i bine la şcoala asta?
– Nu dumneavoastră hotărâţi la ce şcoală îmi este mie bine. Vă rog să ţineţi cont că nu am făcut o facultate ca să răcniţi la mine în faţa copiilor şi a oamenilor din sat.
– Dar ce, numai dumneata (Hopaaa! A spus dumneata! E ceva!) ai făcut o facultate?
– Nu, dar ceilalţi care au o facultate, trebuie să ştie să-i respecte pe oameni!
– Cum te numeşti?
– VS.
– De la ce şcoală eşti?
– De la numărul doi, (răspund eu, muşcându-mi limba să nu râd în hohote de memoria impecabilă a tovarăşului Loază). Să ştiţi că noi nu suntem obişnuiţi cu stilul dumneavoastră de a vă purta cu oamenii. Mă voi duce la Comitetul Municipal să mă plâng.
– Ba n-ai să te duci! (Nu mai sunt nici măcar …dumneata.)
– Ba am să mă duc!
Tovarăşul, reprezentantul puterii politice în Republica Socialistă România, strânge pumnul mâinii drepte, un pumn uriaş, sculptat în piatră, parcă, îl ridică în dreptul şi la nivelul urechii mele stângi şi urlă.
– Ba n-ai să te duci!
– Ba am să mă duc chiar azi!
Obosit de atâta efort pe „teren” secretarul, tovarăşul Loază, ne întoarce spatele şi, urmărit de „ba am să mă duc”, urcă panta, porneşte maşina şi dus a fost cu Lada lui cu tot.
Am continuat munca până la ora 13 când s-a terminat programul. Ca un făcut, s-a oprit în dreptul nostru o Dacia 1100 verde veche, la a doua sau a treia mână, din care a coborât, spre surprinderea mea Nicu, soţul meu. Ce i-o fi venit să facă asemenea gest, nu ştiu. Urcăm toţi patru. Drumul spre casă trecea prin faţa primăriei şi, deci, şi prin faţa sediului Comitetului Municipal de Partid. Îl rog pe soţul meu să oprescă în faţa sediului şi, hotărâtă să-l învăţ minte pe Loază că trebuie să-i respecte pe oameni, mă adresez colegilor:
– Veniţi şi dumneavoatră, sau …
– Nu pot. Mă aşteaptă fetiţa să-i dau să manânce, zice profesoara de educaţie fizică.
– Ştiţi că soţia mea este bolnavă, trebuie să-i dau medicamentele, zice profesorul de istorie.
– Doamnă, eu sunt prea tânără şi sunt şi suplinitoare. Vă rog să nu vă supăraţi că nu merg cu dumneavostră. Mi-e frică, mărturiseşte puştoaica de franceză.
Urcând spre etajul doi dau nas în nas cu instructorul de partid, tovarăşul Ciurăscu.
– Saveta, ce cauţi aici în halul ăsta? Ce ai păţit?
– Ăsta-i halul în care sunt după munca patriotică şi după cearta pe care am avut-o cu un tovarăş secretar nou, Loază.
– Şi tu ai avut un conflict cu el?
– Aaaaa! Deci este un generator de conflicte?
– Ce ai păţit cu el?
Îi povestesc repede şi pe scurt scena de pe tarlaua de fasole şi îi spun că o caut pe tovarăşa secretară cu probleme de învăţământ, Iudache Vrăbiuţa.
Rămâne pe gânduri câteva secunde, se uită prevăzător pe scări în sus şi în jos şi-mi şopteşte speriat:
– Saveta, Loază este superiorul Vrăbiuţei şi n-ai să poţi vorbi cu dânsa, pentru că peste zece minute avem şedinţa Comitetului Municipal de Partid. Vine şi tovarăşa secretar pe judeţ, Găinuşă.
Fericit că nu l-a văzut nimeni discutând cu mine, simpaticul instructor de partid a dispărut pe scări spre etajul trei. Intru în primul birou care îmi iese în cale şi unde ştiam că o pot găsi pe cea care trebuia să răspundă şi să ştie ce se întâmplă în învăţământ. În birou era numai un tovarăş pe nume Bălog.
– Ce doriţi, tovarăşa profesoară?
– O caut pe tov. secretară Vrăbiuţa.
– S-a întâmplat ceva?
– Da. Am avut un conflict cu cineva care spune că este secretar în Comitetul Municipal.
– Cu cine?
– Cu un tovarăş, Loază.
Auzind numele secretarului acestuia, tov. Bălog dispare în biroul alăturat fără să-mi spună o vorbă măcar. Cred că acest Loază ,,băgase o spaimă nebună” în toţi subalternii săi. Tovarăşul Ciurăscu făcuse, deci, un sacrificiu, punându-mă în gardă cu înalta şi temuta funcţie a lui Loază. Cred că m-am cam pus în gură cu Satana.
Când să ies din birou, hoopaaa! Măria-Sa, „tovarăşul şi prietenul meu”, în prag. Stăm câteva miimi de secundă faţă-n faţă, nedorind să dăm prioritate inamicului, după care Măria-Sa îmi eliberează calea. Între timp, studiindu-mă, s-a încredinţat că nu este de glumit cu mine şi că trebuie să mi-o ia înainte cu plângerea. M-am convins de acest lucru după felul cum au decurs evenimentele seara, a doua zi şi apoi timp de doi ani de zile. Am întârziat un pic pe hol, încercând să aud ce-i spune lui Bălog. Îi cerea să redacteze capul (introducerea şablon) procesului – verbal pentru şedinţa care urma.
Până acasă aveam cam două-trei sute de metri. Parcurgându-i, am reconstituit reacţia „prietenului” meu când m-a văzut: s-a camelionat, a înlemnit. Stupoarea lui l-a avertizat că poate să aibă ceva belele din cauza uneia ca mine. Asta-i. Am intrat în horă, am să joc. Seara târziu, când să mă culc, sună telefonul. O voce cunoscută mă întreabă dacă a nimerit la familia Datu. Recunosc vocea, îi dau numărul corect al familiei căutate şi…
– Tovarăşe inspector, vreau să vă spun şi eu ceva.
– Doar nu vrei să-mi spui că te-ai certat cu tov. secretar Loază!!!
– Ba da. Am avut azi dimineaţă un conflict cu un tovarăş Loază de la Partid.
– Tu eşti aceea! Mâine dimineaţă, la prima oră, să fii la sediu, la tov. prim-secretar Agurida Huidum. Suntem invitaţi împreună cu directorul şcolii. Ce ai făcut? Să vezi ce tămbălău va ieşi de aici. Te-ai pus în gură cu cine nu trebuia.
– Tovarăşe inspector, am fost provocată.
– Să vezi ce provocare te mai aşteaptă de-acum înainte! Dimineaţa la opt să fii în faţa sediului.
Dimineaţa la opt am fost în faţa sediului de partid. În biroul primului sectretar am intrat numai eu cu tov. inspector teritorial. Intrăm. O încăpere mare, cu ferestrele spre răsărit, cu un birou masiv la care tronează tovarăşa Agurida Huidum. Ce nume! Huidum! Nu-i de mirare. Tovarăşa chiar este o huidumă: înaltă cât un stâlp de telegraf, grasă cât un butoi, necioplită cât un butuc pregătit pentru sculptură. O voce aspră ca piatra ponce pe care o folosesc pentru călcâie. Nu ne placem din prima secundă. Cred că, văzându-mă aşa de mică, de modestă, chiar sărăcăcioasă, nemachiată, cam obosită şi încrâncenată, s-o fi întrebat cu mirare în gândul ei: „aschimodia asta s-a pus în gură cu…?” Ştie ea bine cum i-a spus în gând lui Loază, pentru că am auzit că nimeni nu-l „înghiţea” pe acel tovarăş.
– Cum te numeşti, tovarăşa?
– VS.
– La ce şcoală profesezi?
(Profesez pe dracu, madam. Hămălesc împreună cu gâgâlicele de clasa a cincea, a şasea, a şaptea şi a opta. Hămălesc în loc să-i învăţ pe copii carte. Asta fac eu la şcoala numărul doi).
– La numărul doi.
– Ce predai?
– Rusă, română, latină.
– Ce facultate ai absolvit?
(Aoleu…Păi nu e clar? Doar n-am absolvit politehnica!)
– Filologia.
– Fire-ar ea de filologie! Mai bine făceam de două ori filologia, decât politehnica!
(Aaaaa! Madam a absolvit politehnica. Păi, da… Crede că este o facultate mult mai grea, decât filologia. Domnia-Sa este convinsă că subsemnata sunt o nulitate în faţa inteligenţei Domniei-Sale).
– Toate facultăţile cer mult efort, perseverenţă şi voinţă. Fiecare îşi alege facultatea după propriile puteri şi aptitudini.
– Da. Esti cam obraznică.
– A-ţi exprima punctul de vedere este o obrăznicie?
– Aşa ai vorbit ieri pe câmp şi cu tovarăşul Loază?
– Dialogul este dictat de circumstanţe.
– Ştii că va trebui să te arestăm?
– Pentru ce?
– Pentru sabotaj.
– !!??? Ce, sau pe cine am sabotat?
– Ai sabotat recolta de fasole.
– Tovarăşa Prim, noi am fost patru profesori pe câmp cu nouăzeci şi opt de copii. Mă arestaţi numai pe mine?
– Da, că ai avut gura cea mai mare.
– Aşa, da. Mă arestaţi pentru gura mare, nu pentru sabotaj.
– Avem indicaţii să te dăm afară din învăţământ.
– Foarte bine. Mă duc la C.A.P. să mulg vacile. E plăcut. Sunt maşini de muls…Voi fi unicat în istoria învăţământului românesc.
– Eşti foatre obraznică. Nu-i suport pe profesorii ăştia, care se cred singurii intelectuali. Am în familie câţiva învăţători şi profesori cu care am mari dispute.
– Tovarăşa Prim, nu sunteţi nici prima, nici singura care nu ne suportaţi. (Ştie duduia la cine mă refer. Politica înţeleaptă a partidului i-a aranjat bine pe ,,intelectualii aştia”. Ne-a obligat să muncim peste normă fără să ne plătească, aproape că ne-a arestat la domiciliu, restrângând dreptul de a ne transfera chiar şi când era vorba de reîntregirea familiei. Nu aveam liber nici sâmbăta, nici duminica, nici vorbă de liber de sărbătorile religioase). Omorâţi-ne, desfiinţaţi-ne, dar cine va mai pregăti ingineri? Mă învinuiţi că am sabotat producţia de fasole de pe tarlaua din Slobozia. Nu eu, nu noi profesorii şi elevii am sabotat-o. Vinovaţi sunt cei care au hotărât să semene acolo fasole. Pe tarla erau tufe corespunzătoare tuturor etapelor: coapte, verzi, înflorite, înmugurite şi asta din cauza revărsărilor Tazlăului. Acolo este sabotajul.
– Găseşti repede răspuns la orice ţi se spune. Trebuia să-i supravegheaţi mai bine pe copii.
– I-am supravegheat foatre bine. Nu ştiu ce v-a raportat tovarăşul secretar, dar noi ştim cum se munceşte cu copiii pe câmp. Avem o experienţă foarte bogată în domeniu.
– Atunci de ce a găsit tovarăşul secretar fasole în pămant? Părinţii dumitale nu te-au învăţat ce este economia?
(Aaaa! Până aici! Până la părinţi! Până la ce m-au învăţat ei! M-ai călcat pe bătături, madam Huidum! A reînviat din negură fetiţa care a fost cândva secretară U.T.M. Îţi arăt eu cu cine stai de vorbă şi pe cine vrei mătăluţă să arestezi pentru sabotaj. Părinţii mei? Au murit când eu aveam doi ani şi jumătate. A rămas doar numele din ei. Al tatălui pe crucea eroilor din curtea bisericii de la Plopeni. A murit pentru patrie, madam. Pentru patria asta pe care o iubesc şi căreia îi sunt recunoscătoare că m-a crescut şi m-a educat altfel decât vrei mătăluţă să demonstrezi!)
– Părinţii mei nu m-au învăţat nimic. Nu au apucat. Nu au avut timp. Au plecat acolo unde i-a trimis războiul. Ţara asta m-a educat în altfel de spirit decât ceea ce faceţi dumneavoastră acum. Sunteţi convinsă că tovarăşul secretar a spus adevărul? A spus în plen că a răcnit la mine pe câmp? A spus că a ridicat pumnul spre mine? A spus că m-a ameninţat cu mutarea de la „această şcoală”?
– Tovarăşa, unde te trezeşti? Cu cine vorbeşti dumneata pe tonul acesta?
– Sunt la Comitetul Municipal de Partid, tovarăşa prim şi îmi exprim părerea despre atitudinea unui secretar de partid care nu ştie să se poarte cu oamenii! Dumneavoastră cum aţi fi reacţionat dacă ar fi ridicat cineva pumnul spre faţa dumeavoastră şi ar fi răcnit că vă mută de la locul de muncă?
– Dar dumneata, cadru didactic, n-ai putut transforma răcnetele dumnealui în ceva pedagogic?
( Hîîîî !!! Am făcut în gând ca prostul, holbându-mă la înteligenta prim-secretară de partid a municipiului Gheorghe Gheorghiu-Dej, cum se numea pe atunci actualul municipiu Oneşti din judeţul Bacău.)
Am întors capul spre scaunul pe care cu onoare chiţcăia discret inspectorul. Şi ochii lui erau holbaţi a stupoare. Eu tăceam ca mutul, neştiind ce să răspund la această întrebare încuietoare. Mă pomenesc în cele din urmă spunând:
– Nu m-am priceput. Trebuia să argumentez atitudinea tovarăşului secretar? Să le spun copiilor că aşa se face controlul de partid? Să rămână copiii cu o astfel de părere despre Partidul Comunist Român? Fapta este faptă, mai ales că ei erau martori la cele întâmplate.
– Grija partidului s-o laşi în seama altora. Vei răspunde pentru faptele dumitale.
– Staţi că nu am terminat! M-aţi chemat, trebuie să vă răspund la întrebarea unde mă aflu şi cu cine vorbesc aşa de obraznic. Vorbesc aici, la Comitetul Municipal cu o tovarăşă prim-secretar care este convinsă că am dreptate, dar care nu mi-o poate da. (Uluire în ochii şi pe faţa tovarăşei Agurida Huidum). Vorbesc şi eu despre un sabotaj pentru care merită sancţionat un secretar de partid cu nu ştiu ce probleme în acest oraş. Dumnealui a sabotat acest comitet municipal prin atitudinea sa. Părinţii copiilor au aflat deja despre cele întâmplate şi azi vor povesti la locul de muncă nu despre mine. Pe mine mă ştiu de 16 ani. Vor povesti despre un secretar de partid care era cât pe ce să mă lovească. Se va afla în tot oraşul că s-a adoptat la Comitetul Municipal o nouă atitudine faţă de oameni: aceea a brutalităţii, a ameninţării şi a intimidării.
– Nu te văd prea timidă, tovarăşa.
– Sunt foarte timidă, dar lupt cu timiditatea, ca să nu mă las călcată în picioare. Am fost secretar U.T.M. pe liceu şi cam ştiu cum merg treburile. De aceea am curajul să vă vorbesc cum vă vorbesc. Tovarăşul secretar a minţit, pentru că i-am promis că mă voi plânge dumneavoastră. Când a auzit ce am de gând să fac m-a avertizat să nu îndrăznesc. Eu am fost aici ieri la ora unu, m-a văzut şi şi-a luat măsuri de precauţie la şedinţă. Dacă eu am sabotat producţia, dumnealui a sabotat partidul.
Tăcere. Moment de reflecţie. Degajare şi uşurare pentru mine, nehotărâre pentru Agurida, spaimă, nedumerire pentru inspector.
– Nu mă puteţi aresta şi nici nu-mi puteţi desface contractul de muncă. Repet. Nu noi, profesorii şi copiii, am sabotat. Căutaţi sabotorii unde v-am spus adineaori. Prin faptul că m-aţi ameninţat cu închisoarea mi-aţi demonstrat că Partidul nu apreciază pe cei care muncesc, ci pe mincinoşi. Voi răspunde pentru cele spuse, dar în faţa organelor superioare care vor verifica mai profund situaţia.
– Cum ai putut afirma că cei de la partid sunt nişte analfabeţi?
– Nu am afirmat acest lucru. Aşa s-o fi simţit tov. secretar. I-am atras atenţia că ar trebui să respecte pe cei care am făcut eforturi să avem o carieră în viaţă, să ne câştigăm pâinea într-un fel sau altul. Dumnealui a răstălmăcit spusele mele pentru a mă prezente ca pe un duşman al partidului.
– Da, tovarăşa. Vei răspunde pentru faptele dumitale. Bună ziua.
(Haaa… ha! Auzi! Bună ziua! Care… bună ziua?)
Inspectorul, care nu mai văzuse în viaţa lui un specimen ca mine, era de nerecunoscut: palid, aproape tremurând, stătea mic-mititel pe scaunul de lângă uşă, neputând să se scoale bărbăteşte, drept. Întârzia să se ridice. Tovarăşa Huidum Agurida şi-a luat hârţoagele de pe birou, şi-a îndreptat trunchiul obosit de atâta efort şi a ieşit din biroul cel mare. S-a sculat şi inspectorul, s-a uitat uluit la mine şi m-a întrebat:
– Măi, fată, eşti sănătoasă la cap? Mare lucru să nu fii arestată!
– Nicio grijă, tovarăşe inspector. Au greşit cu mine. Dacă mă adresez forurilor superioare, chiar la C.C. (comitetul central) cu siguranţă nu eu voi zbura. Şi cu dumneavoastră am o răfuială, dar nu i-a venit ceasul.
– Ce răfuială ai cu mine?
– Una mare. De când am intrat în învăţământ şi m-aţi trimis la Bacău aşa invalidă cum eram după accident. I-aţi dat postul pe care îl solicitam unei suplinitoare, numai pentru faptul că tatăl ei era şef de alimentară. Lăsaţi că ştiţi dumneavoastră. Aaa! Mai am una pentru ce mi-aţi făcut în 1978 când mi-aţi „sabotat” inspecţia pentru gradul unu. Pentru asta nu vă iert nici dacă muriţi înaintea mea.
– ?!
Am ieşit din birou hotărâtă să mă răzbun pe toţi cei care m-au umilit şi m-au nedreptăţit atâţia ani. Am ieşit ca o sabie ascuţită. Pe hol mă aştepta directoarea, Iana Datu, pe care o căutase inspectorul cu o seară în urmă. Era cam speriată, nu pentru soarta mea, ci pentru propriul scăunel. Nu ştia ce se întâmplase, de ce am fost chemată la partid. După duşul politic de o oră, fuga la autobuz, că trebuia să însoţesc copiii la sortat porumbul la sediul C.A.P.- ului. Acolo erau grămezi uriaşe de ştiuleţi pe care copiii îi sortau după calitate: cei frumoşi, sănătoşi într-o parte, cei răi în alta, pentru sectorul zootehnic. Autobuzul a oprit în dreptul sediului. Copiii erau deja veniţi acolo şi munceau în chicotelile şi ritmul caracteristice lor. Văzându-mă, toţi, copii, profesori, săteni, agronomul au încetat lucrul şi se uitau la mine compătimitor. Ştiau de ieri că… voi întârzia. Nu m-a întrebat nimeni nimic. M-am dus la clasa mea şi am intrat în… program. Asta pe la ora zece dimineaţa. Pe la ora unsprezece simt că mă prinde cineva de cot. Cineva care era în spatele meu. Mă întorc nedumerită. Un… domn, un tovarăş pe care nu-l cunoşteam. Era scund, chiar foarte scund, cred că era şaten, ochii căprui emanau blândeţe, dar un ochi atent vedea în privirea aceea hotărâre, poate şi ceva care semăna cu bunătatea şi omenia. S-a uitat curios la mine. Nu m-a măsurat din cap pînă-n picioare, ci s-a uitat la faţa mea şi, mai ales, şi-a aţintit privirea în ochii mei. Parcă am văzut puţină compătimire.
Nu mi-ar fi plăcut să fi fost milă. Am detestat acest sentiment din fragedă copilărie când încă nu realizasem ce înseamnă să fii un copil orfan.
– Tovarăşa profesoară, nu fiţi supărată. Aşa este în viaţă.
Trece uneori tăvălugul peste noi, ne cam răneşte, dar trebuie să ne ridicăm şi să ne continuăm drumul cu mai multă hotărâre. Timpul are grijă să le rezolve pe toate. Veţi vedea că totul va fi bine.
– Pentru cine ?
– Pentru dumneavoastră şi pentru noi.
Spunând aceste cuvinte tovarăşul sau domnul s-a întors către directoare, au schimbat câteva cuvinte şi a plecat. Nu am comentat nimic. Mă întrebam dacă nu cumva mi se făcuse o promisiune. Cu ce m-ar fi încălzit o promisiune? În vacanţa de iarnă trebuia să merg la Iaşi, să dau examen la socialism stiinţific, prima treaptă a examenului pentru obţinerea gradului didactic unu. Dacă eram sancţionată pe linie de partid, adio gradul unu şi cine ştie până când. Ar fi fost sancţiunea cea mai grea şi mai dureroasă.
În autobuz am întrebat pe o colegă cine era domnul care m-a abordat.
– Cum? Nu –l ştiţi pe tovarăşul Săndulache? Este primarul nostru!
Nu-l cunoşteam decât din auzite. Aveam să-l cunosc mai bine în perioada alegerilor şi anul următor. La numai două zile de la „interogatoriul” politic se anunţă adunare de partid extraordinară la şcoală. Ordinea de zi: „Punerea în discuţie a abaterii de la etica de partid a tov. prof. SV.” Din partea comitetului municipal vine tov. secretar Vrăbiuţa Iudache. Înainte de începerea adunării am observat că membrii de partid ieşeau din cancelarie pe rând, la interval de aproximativ trei-patru minute. Ieşeau nedumeriţi, intrau de parcă s-a prăbuşit cerul peste ei. Am intuit ce se întâmplă şi am zâmbit în sinea mea. „Soarta” mea era‚ pecetluită. Trebuia numai îndeplinită o formalitate. Ia să vedem care este ea.
Eram cufundată în gândurile mele sumbre, orientându-le într-o singură direcţie: gradul unu periclitat. În rest nu mă durea sufletul pentru niciun fel de sancţiune. Îi trimiteam pe toţi tovarăşii undeva, la toate şi în toate originilelor lor comuniste. Mă trezeşte intrarea furtunoasă a noii treimi politice: directoarea – smerită şi supusă, Dedicata, puţin triumfătoare dar supusă, supusă şi Vrăbiuţa Iudache sigură pe sine, ţeapănă, de parcă puterea politică i-a înfipt un stâlp de telegraf undeva.
Trec peste „ceremonialul” de deschidere a lucrărilor adunării, pentru că nu are importanţă. Important este că Vrăbiuţa a venit cu un proces-verbal gata fabricat, dactilografiat, cu sentinţa gata pronunţată în culise, aşa că a ciripit numai conţinutul „Procesului-verbal încheiat astăzi… la Şcoala Generală nr.2 din municipiul Gheorghe Gheorghiu-Dej, cu ocazia discutării în cadrul organizaţiei P.C.R. a cazului tov. prof. SV… În ziua de… fiind cu elevii la culesul fasolei pe tarlaua C.A.P.- ului «6 Martie» zona Slobozia, tov. prof. SV nu i-a supravegheat pe elevi în timpul culesului, astfel că s-a risipit mare parte din recoltă. Fiind sesizată de tov. secretar Loază venit în control, tovarăşa a avut o atitudine recalcitrantă, proferând jigniri la adresa organelor de partid şi refuzând să remedieze deficienţele semnalate de tov. secretar. Ca urmare, organizaţia de partid din cadrul Şcolii Generale nr.2 din municipiul Gheorghe Gheorghiu-Dej a pus în discuţie atitudinea tov. prof. şi a hotărât în unanimitate sancţionarea tovarăşei SV pe linie de partid cu vot de blam cu avertisment, iar pe linie administrativă cu diminuarea salariului pe luna septambrie cu 5%. Semnează secretarul P.C.R. al şcolii, Fana Dedicata, directorul şcolii, Iana Datu şi secretar municipal cu probleme de învăţământ, Vrăbiuţa Iudache”.
– Doreşte să ia cineva cuvântul? întreabă Vrăbiuţa.
Ridică mâna doamna Macri Maria, profesoara de educaţie fizică, martor ocular la celebrul eveniment. (În afara problemelor politice ne adresam colegilor cu „domnule”, „doamnă”).
– Poftiţi, tovarăşa profesoară..
– Am fost pe tarla patru profesori şi am văzut că tovarăşa profesoară s-a supărat foarte rău când tovarăşul secretar a ridicat pumnul spre dumneaei.
– Tovarăşa, zice Vrăbiuţa, nu discutăm despre tovarăşul secretar. Vorbim despre atitudinea unui cadru didactic în faţa unui activist de partid.
– Da, dar…
– Ajunge. Hotărârea este luată şi nu mai are rost nicio discuţie. Luaţi loc.
– Eu am voie să întreb ceva?
– Sigur că aveţi voie, dar nu ştiu la ce v-ar folosi, dacă hotărârea a fost luată.
– Văd că a fost luată de Comitetul Municipal nu de organizaţia din şcoală; văd că ceilalţi colegi au fost preveniţi să nu cumva să-mi ia apărarea; am văzut cum aţi tratat-o pe colega de sport, tov. Maria Macri, singura care ar fi vrut să spună ceva şi nu aţi lăsat-o să vorbească. Vreau să vă întreb un lucru simplu ca bună ziua, de ce mă sancţionaţi numai pe mine pentru „sabotaj”, dacă pe câmp am fost patru profesori?
– Pentru că dumneata ai avut gura cea mai mare şi ai jignit organele de partid, spunând că sunt analfabete.
– Am înţeles. Nu recolta interesează, deci! Importantă este minciuna spusă de un organ de partid ca mijloc de contracarare a plângerii pe care vroiam s-o fac la dumneavoastră. Este evident că unui om simplu i se poate înscena orice. Nu am crezut niciodată când mi se spunea că la partid este ca în vorba din popor: „Până la Dumnezeu te mănâncă sfinţii”. Şi eu care vroiam să mă plâng ,,sfinţilor!”
După ce s-au mai aşezat apele, cum se spune, mă întâlnesc cu tehnicianul agronom, Silviu Andrei, martor la eveniment.
– Săru’ mâna, cum vă simţiţi ?
– Mi-ar plăcea să spun că bine, după ce a fost ce a fost.
– Vreţi să vă spun ceva ce nu ştiţi?
– E ceva ce nu ştiu despre aventura mea politică?
– Da. Ceva foarte interesant. Eu sunt vecin cu doamna Sandu Maria care lucrează la partid. Este secretara tovarăşei Huidum. În ziua când v-aţi ciondănit cu Loază a avut loc şedinţa Comitetului Municipal de Partid. Doamna scria procesul verbal. La şedinţă a venit şi Găinuşă din partea judeţenei de partid. Ultimul punct din ordinea de zi era analiza felului în care se desfăşura campania agricolă. La un moment dat tov. Loază pune problema că unele cadre didactice sabotează procesul de strângere a recoltei şi dă exemplul dumneavoastă. Dezvăluie un lucru care o indignează grozav pe tov. Găinuşă şi anume că aţi afirmat că cei din conducerea partidului sunt analfabeţi. Auzind acestea, tov. Găinuşă a exclamat:
– Afară cu ea! Şi dacă este profesoară de biologie, să i se dea un post de laborantă la spital! Cum o cheamă pe această recalcitrantă?
– Nu am reţinut, a răspuns Loază . Nici şcoala nu am reţinut-o.
– Aflaţi imediat aceste date şi mâine la prima oră să fie invitată la primul secretar, pentru a se lua măsurile cele mai drastice. Să i se dea nişte sancţiuni exemplare. Îmi veţi raporta ce măsuri aţi luat. Nu trebuie să tolerăm asemenea atitudine din partea unui cadru didactic, mai ales membru de partid. Profesorii trebuie să fie un exemplu!
– Silviule, chiar cred că sunt un exemplu pentru elevi şi pentru profesori. Un exemplu de demnitate, cred. Nu ştiu cum de ceilalţi membri ai Comitetului Municipal nu au luat atitudine faţă de cele spuse de Loază. Toţi ştiu că acolo unde sunt eu pe câmp treaba merge bine. Am înţeles de la agronomii care ne solicitau pentru munci agricole că le eram recomandată chiar. Maricica Obrinteschi, fosta mea elevă, se prezenta prima la şcoală ca să mă solicite cu elevii pentru sectorul ei.
– Nu v-au luat apărarea în şedinţă de frica Găinuşei care îl adusese pe Loază la Oneşti!
Repercusiunile conflictului cu secretarul municipal au durat aproape doi ani. Cearta a avut loc în octombrie 1981. După multe alte peripeţii şi hărţuieli politice, în mai 1983 sunt invitată foarte politicos de o voce tânără de bărbat, să mă prezint la ora cutare, în ziua de cutare la securitate. (Asta-i culmea! îmi spuneam în gând. Oare nu se va termina niciodată hărţuiala asta)? Invitaţia fusese făcută cu grijă, ca să nu lipsesc de la ore. În ziua şi la ora stabilite mă prezint. O încăpere micuţă, întunecată, sărăcăcioasă, îmbibată cu miros de tutun. Atmosferă deprimantă. La biroul scorojit stătea ca pe ace, cu o figură de om tracasat şi nemulţumit, un tânăr cam de treizeci de ani. Mă gândeam că nu se potrivea deloc atmosfera sumbră din birou cu tinereţea şi frumuseţea acelui tânăr. Poate biroul nici nu era al securităţii. Eu am intrat în clădirea poliţiei. Aşa mi se spusese: la poliţie, camera cutare!
– Bună ziua. Mă numesc VS. Am fost invitată la acest birou.
– Da, tovarăşa profesoară. Ar fi trebuit să vă invit acum şase luni de zile, dar nefiind ceva foarte urgent, am rezolvat alte cazuri.
– Înainte de a mă interoga doresc să vă spun un lucru foarte important pentru mine. Orice învinuire mi s-a făcut este numai şi numai urmare a conflictului pe care l-am avut în octombrie 1981 cu un anume tovarăş de la partid.
– Aaaa! Bine că aţi adus vorba. A fost mare zarvă în oraş atunci. Aş vrea să ştiu adevărul din gura dumneavoastră.
– E cam umilitor să retrăiesc acele momente. Povestea este lungă şi poate nu aveţi destul timp.
– Am timp. Dumneavoastră sunteţi ultima pentru ziua de azi.
– Bine. L-aţi cunoscut pe tovarăşul…
– Foarte bine. A avut şi dumnealui de dat nişte explicaţii la noi.
– Nu ştiu ce părere aveţi despre această persoană, dar pe mine m-a exasperat felul tovarăşului de a se purta cu noi, profesorii. Probabil este o indicaţie de sus în acest sens.
– Tovarăşa profesoară, fiţi mai atentă la ce spuneţi. Sunteţi în faţa unui ofiţer de securitate. Am putea avea probleme amândoi. (Aha! Ştie la ce şi la cine mă refer. Deci este adevărat că noi, profesorii suntem pe lista neagră a conducerii superioare de partid. Ia să-mi ţin eu guriţa.)
– Deci, tovarăşa profesoară, sunt foarte curios.
Încep istorisirea. Cu de-amănuntul. Nu se uită la mine, ci mâzgâleşte ceva pe o coală de hârtie: cercuri, pătrate, dreptunghiuri, le suprapune, le umple cu cerneală… Cred că aşa se poate concentra mai uşor. Nu scoate un cuvânt. Îl pot observa în voie. La unele pasaje se încruntă, la altele zâmbeşte amar, la altele rămâne cu stiloul suspendat deasupra hârtiei. Când ajung la sugestia Aguridei Huidum de a transforma răcnetele personajului în ceva pedagogic, nu se mai poate abţine, aruncă stilouaşul pe birou, ridică amândouă mâinile spre tavan ca şi cum s-ar preda şi strigă stupefiat:
– Asta-i bună!!! Doar nu era să le puneţi pe note muzicale!
(M-ai câştigat, puştiule. Mă convingi că motivul chemării mele în faţa securităţii nu este aşa de grav).
– Ce sancţiune aţi primit atunci?
– Ce sancţiuni, vreţi să spuneţi, că au fost două.
– Cum, două pe linie de partid?
– Nu. Una pe linie de partid-vot de blam cu avertisment…
– Aţi mai fost sancţionată cu vot de blam?
– Nu. De ce întrebaţi?
– Ştiam că votul de blam cu avertisment nu se dă la prima abatere.
– Se poate, dar eu sunt mai cu moţ.
– Aveţi spiritul autoironc foarte dezvoltat .
– Aşa-i românul când se veseleşte..
– Cealaltă sancţine?
– A! Cealaltă…administrativă. 5% din salariul pe septembrie.
Tăcere. Ochi plecaţi spre mama Terra…
– Tovarăşa profesoară, m-am convins că referinţele primite despre dumneavoastră sunt aproape de adevăr. Dar ce facem că avem o reclamaţie foarte gravă împotriva dumneavoastră: că spuneţi bancuri politice şi faceţi glume pe seama organelor de partid.
– Eu !!???
– Da. Dumneavoastră..
– Cât sunt eu de fricoasă, numai aşa ceva nu fac.
– … şi că ascultaţi Vocea Americii.
Ridic sprâncenele şi mă uit la ofiţeraş cu sinceră mirare. Chiar nu ascultam Vocea Americii. De frică. Securistul mă studiază după metodele lor psihologice. Îmi mai pune întrebări, îi răspund, uitându-mă în ochii lui, îl ţin pe NU în braţe.
– Puteţi să terminaţi mai repede cu mine? Este aproape unsprezece şi la douăsprezece am autobuzul spre şcoală.
– Bineînţeles. Daţi o declaraţie. Trebuie s-o pun la dosar. ( Hait! M-am ales şi cu dosar. Tovarăşe Loază, fi-ţi-ar mutra-n puşcărie!).
– N-am cu ce să scriu.
– Poftim stiloul meu. Aveţi aici o coală de hârtie.
Iau răbluţa cu pompiţă cu care se jucase ofiţerul în timpul ,,spovedaniei” mele, îl strâng bine pe NU în braţe, las o sumedenie de bălţi albastre pe foaie, semnez de bunăvoie şi nesilită de nimeni, îmi şterg degetele pline de cerneală cu batista, îi zâmbesc „fericită” ofiţerului şi ţuşti acasă. Pe drum îl înjur bine, bine pe… defunctul secretar, îi doresc „toate cele bune” şi, brusc, mă opresc în mijlocul trotuarului. Îmi răsuna ostentativ în urechi întrebarea ofiţerului: „ce sancţine aţi primit?” Stăteam ţeapănă pe trotuar căutând ceva obsedant în memorie. Oare am fost sancţionată pe viaţă? Nu ţin minte să mi se fi ridicat sancţiunea. Eeee, ia mai dă-o-ncolo de sancţiune! Nu m-a durut nimic până acum din cauza ei.
Timp de o săptămână am avut o pauză în hărţuire. Numai o săptămână, pentru că într-o zi când iar eram în biroul directoarei am auzit următoarea conversaţie la telefon:
– Alooo! Şcoala numărul doi? Cu tovarăşa directoare, vă rog.
– La telefon.
– Vă rog să-i comuncaţi tovarăşei profesoare VS să se prezinte mâine dimineaţă la ora nouă la Comitetul Municipal de Partid.
M-am conformat. Era la un an şi şapte luni de la „plăcutul” eveniment de pe tarlaua cu fasole. De data aceasta mă aflu în biroul Vrăbiuţei Iudache.
– Luaţi loc, tovarăşa profesoară. Avem o problemă cu dumneavoastră.
– Dar dumneavostră când NU aveţi probleme cu mine? Acum ce s-a mai întâmplat?
– Avem o reclamaţie că spuneţi bancuri politice şi astfel aduceţi jigniri organelor de partid.
– Reclamaţia s-a depus şi aici? Am fost chemată pentru acelaşi lucru la securitate şi am dat deja o declaraţie.
– Procedura cere ca, după ce treceţi PE LA securitate, să vă chemăm şi noi.
– Da. Am venit. Am declarat ce am avut de declarat.
– Poate aţi spus în autobuz…
– Tovarăşa secretară, eu ajung în autobuz leoarcă de sudoare, obosită după treburile casei. În autobuz am douăzeci de minute de odihnă, dacă găsesc un loc să stau jos. Am timp să-mi fac ordine în gânduri, să mă detaşez de problemele familiale şi să-mi pregătesc strategia pentru ore.
– Poate aţi spus la vreo ocazie prietenilor.
(Aha. Vrăbiuţa nu a citit declaraţia mea de la securitate. O fi vreun secret de stat mâzgâlitura cea plină de pete de cerneală. Şi mă întreabă de parcă ar căuta ceva de preţ rătăcit printre mobile).
– Dacă le spuneam prietenilor, nu făceau ei reclamaţii!
– Atunci daţi o declaraţie.
– Nu dau nicio declaraţie. Copiaţi-o pe cea de la securitate. M-am săturat de doi ani de hărţuiala dumneavoastră. Arestaţi-mă, desfaceţi-mi contractul de muncă, mai sancţionaţi-mă o dată, că şi aşa nu mi s-a ridicat vechea sancţiune. Mai este loc şi pentru altele. Pot să plec?
– Da. Sunteţi liberă, dar feriţi-vă de alte probleme.
– Eu mă feresc, dar ele nu mă lasă. Bună ziua.
Speram să se fi terminat calvarul. Amintirea acelui eveniment totuşi a dăinut. După doi ani,când m-am întâlnit în staţia de autobuz cu tov. Creţu de la evidenţa de partid l-am întrebat:
– Tovarăşe Creţu, cât durează un vot de blam?
– De ce întrebaţi?
– Am fost sancţionată în 1981 cu vot de blam cu avertisment.
– Si nu vi s-a ridicat sancţiunea?
– Nu, dar nu-i bai, că nu m-a durut nimic.
– Cât de curând va fi o adunare pentru a vi se ridica sancţiunea.
– Adică să fiu reabilitată în ochii cuiva?
– Nu. Să se demonstreze că aţi fost tot timpul un membru de partid corect şi demn.
– O!!! Chiar aşa?
– Loază a fost sancţionat şi pentru ieşirea lui de atunci.
– Mulţumesc pentru apreciere. Mai bine mai târziu, decât niciodată…