,,Ştefan cel Mare. Întoarcerea” – un roman captivant

0
11
stefancelmare

stefancelmareRomanul Ştefan cel Mare. Întoarcerea, de Valeriu Ţurcanu, se adresează în primul rând tinerilor (celor ce mai au încă plăcerea cititului), întrucât deţine toate ingredientele ce pot merge la sufletul acestora: aventură, eroism, iubire, picanterii, răsturnări de situaţii, suspense, jonglerii, happy end. Într-o perioadă de criză profundă a cărţii pentru adolescenţi, apare, iată, această scriitură măiestrită, care încearcă a resuscita romanul istoric în plin curent de minimalizare a lui, lansând un subiect incitant. Este vorba de tinereţea, mai puţin cunoscută, a domnitorului care reprezintă pentru românii dintre Prut şi Nistru figura luminoasă centrală, simbolul, în jurul căruia s-au adunat şi au rezistat agresivităţii procesului de deznaţionalizare şi ştergere identitară. E o intreprindere extrem de curajoasă, având în vedere multitudinea scrierilor literare dedicate acestui subiect, ce merită a fi salutată fie şi din prisma mesajului pe care acesta doreşte să-l transmită. Este un roman istoric, ce are ca personaj central pe viitorul Ştefan cel Mare şi Sfânt, în acelaşi timp, un roman de dragoste, ce dezvoltă în plan secund, ficţional, povestea de iubire, neînplinită, a acestuia cu gingaşa şi viteaza Crina, fiică de răzeşi, fosta tovarăşă de joacă şi năzdrăvenii din satul natal, Borzeşti. Prospeţimea abordării acestui subiect îl impune atenţiei lectorului. El poate fi citit cu bucurie şi desfătare sufletească la orice vârstă, fiind parcurs pe nerăsuflate.
     Deloc voluminos – mergând pe o psihologie a publicului de respingere a cărţilor cu multe pagini -, story-ul romanului se întinde pe o perioadă istorică scurtă, mai exact, este axat pe momentul în care fiul domnitorului Bogdan al II-lea hătărăşte să renunţe la pribegia, în care l-a aruncat Aron vodă prin asasinarea tatălui său, şi să revină în Moldova muşatină pentru a-şi recâştiga locul de urmaş la tronul acesteia. Autorul se cufundă cu bucurie în epoca istorică în care ţara Moldovei era una singură, cu ţinutul Orheiului şi Hotinului, având ca hotar Nistrul, (în relaţii strânse cu Valahia şi Cetatea Braşovului), ce va cunoaşte adevărata măreţie odată cu urcarea lui Ştefan pe tron şi tocmai de aceea se opreşte asupra începutului acestei strălucite domnii. Secondat de mama sa, doamna Oltea, Ștefan al III-lea cere ajutorul lui Vlad Ţepeş, domnul Munteniei şi ruda lor, pentru a se întoarce și a recuceri tronul Moldovei. Locul de întâlnire dintre el şi Aron vodă este unul simbolic – Câmpia Direptăţii (situată la sud-est de Cetatea de scaun a Sucevei lângă satul cu nume omonim dispărut în secolul următor), nume cu rezonanţă specială ce apare mereu menţionat în curgerea povestirii. Bătălia se va încheia, după multe şi incitante avataruri, cu înfrângerea uzurbatorul şi proclamarea lui Ştefan, (în sfânta zi de Paşti, la 14 aprilie 1457), de către mulţimea adunată, în frunte cu mitropolitul Teoctist, ,,domn legiuit al Moldovei”, romanul încheindu-se chiar în acest moment, cu rugăciunea proaspătului ,,uns al lui Dumnezeu” (,,Pogoară printre noi şi luminează-ne calea, binecuvântează ţara Moldovei, Doamne!”).
     Ca în orice roman istoric, ficţiunea se amestecă cu documentul într-un imaginar fabulos, personajele reale fiind alături de cele ficţionale în ţesătura intimă a naraţiunii, distanța temporală foarte mare dintre prezent şi acele vremi de glorie evocate obligând naratorul să apeleze la surse istorice verificabile (date, evenimente). Limbajul, felul de a gândi şi de a se comporta, de a se îmbrăca al personajelor este foarte atent cernut a fi cel al epocii descrise, dar autorul deţine ştiinţa aducerii lor în prezent, încât par a se plimba printre contemporani ca-ntr-o strălucită piesă de teatru.
     Nu atât story-ul în sine impresionează, însă – el fiind unul simplu până la un punct -, cât arta autorului de a panorama scene, realităţi dure, foarte vii, ce par a se petrece chiar sub ochii lectorului (care trăieşte astfel trecutul prin ochii prezentului), de a crea tipologii, artă din care străbat excepţionalele calităţi de regizor şi scenograf. Totul este privit şi redat din această perspectivă, şi din cea a actorului care stăpâneşte bine publicul, îi păstrează ineresul treaz, îl ţine în tensiune. Pe fundalul naraţiunii, se întrevăd foarte bine situaţia Ţării Moldovei la acea dată, realaţia cu Înalta Poartă, cu Regatul Poloniei şi cel al Ungariei, soliditatea drumului negustoriei (practicate de italieni, polonezi, unguri, braşoveni), ce trecea obligatoriu prin acest ţinut, cu privilegiile comerciale şi avantajele inerente, diferitele interese cum ar fi prezenţa Papalităţii prin reprezentanţiii ei, sau cea a trimişilor Înaltei Porţi etc. Se fac de asemenea referiri la organizarea statală (dregătorii), administrativă (Sfatul Ţării- Pârcălabul Sucevei, marele vornic, vornicul Ţării de Sus, vornicul Ţării de Jos), politică (vasalitatea faţă de turci-haraciul pentru slăvitul sultan, vecinătăţi şi alianţe-leşii), diplomatică (papalitatea, regele polon), la viaţa religioasă (biserică, mitropolitul Teoctist, preoţi de ţară, diaconi, cărţi şi obiecte de cult – Biblia, Evanghelie, Iconostas, icoana mare a Mântuitorului, prapuri -; sărbători religioase – Paştele, Floriile, sunete de clopot, crucea de la mormânt), comercială; la armată (mazili, ,,oastea ţării”), moneda de schimb (zlotul), însemnele ţării (Stema Moldovei, ,,tăiată în marmură şi aurită”); la viaţa socială (crunta sărăcie a mulţimii şi lăcomia boierilor, birul, visteria golită), la etnii pripăşite pe acest teritoriu (ţigani, unguri), la relaţiile dintre cele trei ţări româneşti (vasalitatea şi plata pe care le impunea principele Valahiei pentru numirea la tronul Moldovei, schimburile comerciale cu ardelenii) etc. Sunt descrise cu atenţie Sala Palatului Domnesc din Suceava (,,ornată cu motive de viţă de vie”), sala tronului (,,Deasupra tronului era fixată o icoană mare a Mântuitorului”), curtea domnească aşezată de o parte şi de alta a tronului (ca orice curte europeană a timpului), din care nu lipseşte măscăriciul, ritualul primirii solilor sau al înfăptuirii ,,judeţului”, vânătoarea domnească etc. Sunt, de asemenea, menţionate nume de oraşe şi târguri din Moldova (Iaşi, Soroca, Hotin, Orhei, Cetatea Albă, Cernăuţi, Roman, Neamţ, Oneşti, Târgovişte; Borzeşti, Orbic, Chilia), sau de dincolo de hotarele ei (Constantinopol, Europa).
     Interesantă e arta descrierii pe mai multe planuri a evenimentelor ce se derulează rapid: cele de la curtea lui Aron vodă de la Suceava, cele de la curtea de la Târgovişte a lui Vlad Dracul, supranumit Vlad Ţepeş, cele din satele prin care trec eroii povestirii, sau din târguri, mai ales din târguri. Există, de asemenea, un plan laic şi un altul religios al acţiunii, ce se întrepătrund, ideea strecurată în subsidiar fiind aceea a profundei înrădăcinări a ortodoxismului în vatra străbună. Capitolele romanului (scurte ca întindere) au o oarecare independenţă faţă de textul general, ele putând fi citite şi separat, ca nişte flash-uri în epoca de atunci. Titlurile acestora, foarte fericit şi sugestiv alese, conturează, ele singure, realităţile istorice, firul epic, universul narativ în general: Haraciul turcesc, Preţul Moldovei, Dreptatea lui Aron, Băiatul mamei , Frâiele puterii , Praznicul calicilor, Răzvrătirea de la Suceava, Chemarea lupoaicei, Preţul bisericii, Amintirea lui Bogdan, Ordinul aronauţilor, Prepunerea Porţii, Vânătoarea domnească, Iscoada lui Aron, Sfatul curtezanelor, Bani din nevoie , Teascul lui Aron , Cavalerul de piatră, Sfetnicul de taină, Cei dintâi chemaţi, Dracul cel nesătul, Mormântul de la Secuieni, Visteria lui Aron, Cuibul părintesc, Solie la leşi, Mortul din Oneşti , Marşul la pas, Pehlivanii din Suceava, Jaful Marincăi, Oastea ţărănească, Legaţi prin sângele lui Bogdan vodă, Ciocnirea de la Hreasca, Momeala, Floarea din stemă, Lupta de la Orbic, Crucea de foc, Urzeala boierilor, Sceptrul Moldovei, Alegerea voievodului.
Un amestec de real şi fantast, de mit şi legendă dă savoare textului şi-l face mai captivant. Motivul lupului este astfel reluat şi dezvoltat în roman, autorul lăsând a înţelege, urmând legenda, legătura dintre prinţ şi acesta. Dar şi un alt motiv, cel al cavalerului trachic, naratorul făcând continue trimiteri la substratul de mare vechime al neamului, sau cel al florii de crin, cu simbolistică biblică ce vorbeşte despre tradiţia creştină. Scenele se derulează vertiginos, sunt dinamice, palpitante, pline de tensiune, curg din una într-alta, fără a lăsa lectorului timpul să se plictisească, ritmul povestirii însuşi fiind unul extrem de antrenant. Sunt astfel scene de neuitat, precum cea din târgurile înţesate de lume pestriţă, scenele cu circarii (,,pehlivăniile”), cea a primirii soliilor, a audienţei negustorilor în sala tronului, sau a celor două bătălii (de la Hreasca şi de la Orbic), unele spectaculoase, altele de-a dreptul coşmareşti (vânătoarea domnească). Cu scena coborârii dinspre cetate spre câmpia Direptăţii a lui Aron vodă cu întreaga suită, spre a face judecata (,,judeţul”), se deschide romanul. Strălucit descrisă, dinamică, de o extraordinară vitalitate şi rimicitate, ea pare a fi filmată aşa încât să obţină maximum de efecte vizuale (,,Dinspre cetate se auzi un tropot, ce creştea asemeni unui cutremur. Apăru o ceată de călăreţi care venea în galop spre Direptatea, dar nu mergea pe de-a dreptul ci şerpuind. ‹…› Din spatele boierilor împricinaţi, călare pe un cal mare şi negru, venea domnitorul Moldovei, Petru Aron.‹…› În urma lui, ca o haită de lupi, venea alaiul boieresc, ce se îndrepta spre locul judecăţii. ‹…› Din urma lui vodă apăru călare pe o cămilă o femeie…După ea venea călare Iuga, călăul curţii. ‹…› Din urma lui, călare pe un măgar, venea în tropot mărunt măscăriciul Tărcuşa. ‹…› Căruţaşii, cocoţaţi pe caprele trăsurilor, strigau prostimii să se ferească din drum şi plesneau din bice. Poteraşii fluierau asurzitor…”), sau acustice, cu sonorităţi speciale (,,Roţile huruiau, lanţurile zăngăneau, caii sforăiau, bicele pocneau, iar peste toate se auzeau chiuind vizitiii”), ori descriptive, prin descrieri amănunţite ale portului (,,amestec de modă europeană cu cea orientală”). Unele din acestea sunt romantice (apariţia lui Ştefan în satul de baştină-Cuibul părintesc), cu adieri mistice (Crucea de fier), cu tuşe fantasmagorice (Chemarea lupoaicei) sau de un crunt realism (….. ). Satul are, ca şi la Sadoveanu o umanitate specifică, dar atenţia naratorului este concentrată mai mult asupra târgurilor, pline de viaţă, împreună alcătuind un topos propriu. Epicul, de respiraţie epopeică, se împleteşte armonios cu liricul şi dramaticul, acţiunea primând asupra descrierii, structura dialogală nelăsând loc prea mare dispoziţiei monologice, personajele, foarte vii, fiind deschise şi mai puţin introvertite.
     Personajul evocat în plan central nu este încă acel Athleta Christi (cum l-a numit Papa Sixtus al IV-lea, ), cântat în balade (,,Ștefan Vodă, domn cel mare, seamăn pe lume nu are, decât numai mândrul soare”), dar autorul surprinde foarte bine aura sa „legendară”, chiar în această perioadă de dinainte de a ajunge la domnie, prinţul Ştefan fiind descris ca un adevărat cavaler, însetat de dreptate şi dragoste pentru neamul său înrobit, mânat în luptă de credinţa în Dumnezeu, cu nimic mai prejos de acele celebre figuri medievale ce dau strălucire romanelor lui Walter Scott etc. Deşi ancorat în istoria acestor ţinuturi, personajul său trancende astfel regionalul, fiind o expresie tipic romantică, cavalerească, aşezându-se în galeria de eroi legendari ai lumii. Emblema sa nu este alta decât floarea de crin şi Sfânta Cruce, ca la orice mare cavaler al creştinătăţii, iar ordinul căruia i se supune fiind cel al Sfântului Andrei, creştinătorul neamului. Descrierea sa este sumară dar sugestivă (,,nu era prea înalt, avea muşchii pieptului şi ai braţelor bine formaţi, vânjoşi, dar cu puf nebărbierit pe obraz, iar mustaţa-abia răsărită”), calităţile sale (ager, prietenos, dârz, hotărât), mai ales cele de om religios şi bun strateg se întrevăd încă de pe acum.
     Foarte bine conturat este personajul negativ – dacă e să vorbim de un personaj de acest tip – , autorul reuşind poate una dintre cele mai bune descrieri ale cruntului voievod Petru Aron, care, în scurta sa domnie , a reuşit să-şi adauge apelativul de tiranul. Încă din debutul romanului, vodă este prezentat ca o apariţie senzaţională (,,bărbat de vreo cincizeci de ani, osos şi puternic, cu ochii roşii şi privirea încruntată”, cu ,,chipul cu părul roşcat, aproape cărunt şi barba ca de ţap”), fiind îmbrăcat după moda timpului (,,purta îşlâc pătrat din samur negru, …caftan, cu găitan aurit, încins cu un chimir din piele de câine. Pe spate, înfoiată de vânt, se ridica, asemeni unor aripi de corb, o cabaniţă de catifea, ornată cu fir de aur şi diamante”). Faptele sale însă, curtea pe care şi-a format-o (cu figuri care mai de care mai pline de lăcomie şi dezmăţ, unele exotice), modul de viaţă (mese pantagruelice, vânătoarea, primirile din sala tronului, crimele şi incestul, înclinarea sângeroasă, ,,judeţul” întotdeauna în defavoarea pământenilor, înrobirea ţării) reuşesc să contureze, deloc ostentativ, tipul perfect al domnitorului despot, laş, trădător.
     Ţepeş , numit mereu Vlad Dracul sau Dracul, personaj secund, de fundal, este surprins prin câteva tuşe – forţa şi puterea pe care o deţinea şi care-i permiteau să aibă un cuvânt în numirea la tronul Moldovei, interesul financiar pus deasupra legăturilor de rudenie, caracterul dual (binevoitor şi neînduplecat); cruzimea care l-a făcut celebru (,,demonismul”), ca şi imaginea ţepelor fiind foarte subtil strecurate în text, ca atunci când tragi cu mare grijă un colţ de perdea, doar un colţ.
     Respectând linia sadoveniană, sunt puse faţă în faţă şi personajele colective: de o parte pământenii, păstrători ai tradiţiei şi ai ortodoxiei (care se vor alătura lui Ştefan şi vor forma ,,oastea ţării”), pe de alta, boierii, gata oricând să trădeze în funcţie de interese, surprinşi neiertător de narator, ca în scena de la începutul romanului (,,Cei mai tineri, cu feţele umflate de nesomn şi ochii holbaţi asupra mulţimii, erau călări. Cei mai bătrâni, burduhănoşi, îşi scuturau slănina în rădvane trase de câte patru cai şi păzite de câte doi poteraşi.”), sau în diverse alte ipostaze, caracterizaţi prin laşitate, intrigă, lăcomie, cârdăşie la spolierea poporului. Naratorul reuşeşte să descrie cu aceeaşi minuţie şi alte personaje colective, o adevărată lume pestriţă ce formau straturile societăţii din oraşelele medievale de atunci (boierii Sfatului Ţării, boieri de ţară, târgoveți, negustori, meşteri, ostași, orăşeni, slujbaşi, diplomaţi, preoţi, poteraşi, mazili, mercenari, căruţaşi, cumpărători, curtezane, circari, saltimbanci, lăutari, ţigani, hoţi, cerşetori), din sate (preoţi, ţărani, răsculaţi, hăitaşi, călăreţi, cantonieri, iscoade, vizitii), sau dintre cei veniţi din afara ţării (poloni, turci, evrei, unguri, turciţi) etc.  
    Există o întreagă galerie de personaje secundare, mai mult sau mai puţin conturate, împărţite în două, în trei chiar, funcţie de taberele celor doi, trei domnitori. Astfel, de o parte sunt ce-i jură credinţă prinţului şi, prin legământ de cavaler, se înscriu în Ordinul ,,Sfântului Andrei”(vitejii Arbore, Şendrea, Boldur, Harman), Leu (,,un răzvrătit”, ,,mai straşnic pentru poloni decât hatmanul cazacilor”), familia şi cei foarte apropiaţi (doamna Oltea, Foca – tatăl Crinei, Crina), preoţi (mitropolitul, preotul din Secuieni ‹,,un bărbat uscăţiv, …, într-o rasă ponosită, se ruga cu pioşenie. În faţa lui, pe masă, stătea deschisă Evanghelia.”›), răzeşii, personaje episodice precum Cremene, Goian – toţi curajoşi, cinstiţi, uniţi în fata nedreptăţilor, ataşaţi de ţarina Moldovei. Pe de alta, sunt oamenii lui Aron vodă: boierii Durnea (,,îmbrăcat în anteriu galben, cu iminei, giubea şi gugiuman”), logofăt Mihu, boier Orbic, tânărul boier Nacu (şcolit prin străinătăţuri cu nepotolită poftă de înavuţire), logofătul Podolean, coana Marinca, sora lui Aron vodă şi fiica ei Anastasia, nepoata şi concubina lui vodă (,,ambele îmbrăcate în haine europene”), baba Ioana vrăjitoarea, singura care-i cunoaşte neputinţa lui vodă, etc. Sunt apoi, foarte puţin conturaţi, boierii de la curtea de la Târgovişte, nehotărâţi şi greu de convins în a-l ajuta pe prinţ spre a-şi obţine tronul.
    De-un spectaculos aparte este personajul Viora-Persiana – straniu, carismatic şi incitant -, nelipsită din anturajul lui vodă, complice şi iscoadă a lui, autorul reuşind una din cele mai senzaţionale descrieri (,,Din urma lui vodă apăru călare pe o cămilă o femeie îmbrăcată în pantaloni, cu o mantie lungă, groasă, tivită cu blană, purtând sub glugă un voal ce-i acoperea faţa.. Era Persiana Viora. Pe umăru-i drept se vedea capul unui şarpe, ce privea ameninţător mulţimea”).
    Este urmată de o întreagă gamă de personaje exotice – măscăriciul curţii, Tărcuşa (,,cu părul vâlvoi şi obrazul nebărbierit…ţipa îngrozitor”), călăul curţii, Iuga; unele episodice – nebunul satului, ţiganul Tobar (,,un bărbos în suman, cojoc, cămaşă de lână, încins cu chimir, încălţat în cizme stâlcite,..lovind cu mânerul cuţitului în masă”), Lazaro Cvinino, negustor veneţian, Legatul papal (Paolo Cezarini) -, altele doar menţionate (sanctitatea sa Calist III, regele Poloniei Cazimir IV, Măritul sultan Mehmet al II-lea), autorul condimentând cu dărnicie textul.
    Sunt, de asemenea, făpturi mitologice, fantasme (calul Nour, doica din pădure, cavalerul, Bogdan însuşi).
     Personaj central feminin, Crina se identifică cu prototipul fetei de la ţară, pură, gingaşă şi feminină, îmbrăcată după portul satului (,,în cojocel, ce-i scotea în evidenţă siluieta subţirică şi în catrinţă groasă, încălţată în colţuni de lână şi opinci”), vitează, loială prinţului salvator, o ,,nălucă”, o floare de ,,păpădie”. Finalul ei era unul aşteptat, personaj ficţional, el neputând sfârşi decât prin a-şi da viaţa pentru salvarea iubitului prinţ. Opus acestei eroine este prototipul curtezanei, Anastasia, care calcă pe toate principiile moralităţii pentru a se procopsi.
     Naratorul nu uită şi nu neglijează nici cel mai mic detaliu, ochiul regizoral fiind atent la cele mai mici detalii, de la îmbrăcăminte la felul de a se adresa, mişca, căci romanul este în principal unul de acţiune, vizual şi sonor, în economia căruia eroii se află în continuă mişcare.
     Scris simplu, din suflet, fără pretenţia de a dărâma cine ştie ce bariere din calea modernizării acestei specii literare neglijate după 1990 şi fără a ţine seama de modele şi curentele literare din ultimii ani, romanul Ştefan voievod. Întoarcerea se citeşte cu plăcere, odată început, neputând să-l mai laşi din mână până la final. Un debut de romancier căruia-i dorim să nu se oprească aici.