„Înţeleg de ce acum treizeci de ani Teatrul Mic a pus piesa (piesa de teatru “Râsul” de Ştefan Dumitrescu n.n) la sertar. Desigur i-a speriat – pe atunci, stilul modern al piesei – şi îşi făceau gânduri despre posibilele aluzii şi comparaţii cu prezentul.” (Liviu Ciulei. 20 iulie 2000) Recitesc această piesă de teatru pentru a patra oară în decurs de o săptămână. Scriitorul ne-a cerut să-i trimitem cât se poate de urgent o prefaţă la piesă, şi să fim cum nu se poate de severi. Ţinând cont de complexitatea, de profunzimea şi de noutatea arhitecturală a operei dramatice, lucrul nu este tocmai uşor.
Societatea Dacia Culturală, care are ca ţel Renaşterea românismului, îl sprijină pe Ştefan Dumitrescu în cursa lansată de noi, a aducerii premiului Nobel pentru literatură în ţară, tocmai pentru că a văzut în acest autor una din marile posibilităţi de exprimare ale spiritului românesc, de impunere a lui în cultura europeană. Piesa de faţă este o capodoperă, indiscutabil, de lucrul acesta îţi dai seama cu cât te apleci mai mult asupra operei dramatice. Ca mai toată opera lui Dumitrescu, şi această piesă nu poate fi înţeleasă, decât după ce este dezghiocată de primul, sau de primele straturi semantice. Dacă la prima lectură îţi atrag atenţia pitorescul şi ineditul situaţiei dramatice, virtuţile de compozitor ale dramaturgului, arta suculentă a textului, îţi dai seama la a doua lectură, că dincolo de comedia amar-tragică a destinului clasei ţărăneşti, te aşteaptă o piesă de teatru filozofică în cel mai profund sens al cuvântului. Aparent uşoară, vioaie şi pitorească, dar şi surprinzătoare, chiar şocantă, piesa musteşte de semnificaţii filozofice, fiind de fapt o parabolă, o filozofare profundă şi amară pe marginea sensului, destinului nostru ca popor.
Încercăm să ne adunăm cuvintele căutând un unghi, un loc de intrare în universul semantic al piesei, pentru că, mărturisim, iată, după mai multe lecturi, opera dramatică de faţă este greu de interpretat, chiar pentru un critic cu experienţa decodificării textuale. În primul rând găsim aceste două Concepte fundamentale : Frica şi Moara. Frica este trădată de fricurile care bântuie în ţară. Personajele sunt cuprinse de fricuri, ele tremură mai tot timpul în piesă, de fapt toată istoria. Metafora este extraordinară, de o profunzime şi de o capacitate de iluminare semantică uimitoare. Al doilea concept central al semanticii şi al construcţiei dramatice este Moara, Morişca, jocul care se mai cheamă şi ţintar, care se juca foarte mult în trecut în satele noastre. Moara este simbolul trecerii timpului, al mişcării istoriei şi lumii, care macină. Istoria este o Moară care macină destinul oamenilor, al popoarelor.
Aşadar în piesă suntem sub semnul şi sub cupola istoriei. Acţiunea piesei se petrece înlăuntrul istoriei, unde are loc măcinarea oamenilor şi a neamurilor. Starea psihologică şi politică a acestui popor de-a lungul istoriei este aceea a stresului permanent. De la Început ne este relevată condiţia umană a acestui popor aflat tot timpul la pândă să nu fie surprins de duşman, care mai chiuleşte şi el de la muncă, trăgându-se la o ţuiculiţă şi la un pahar de vorbă. Ţăranii lui Dumitrescu (autorul, altfel destul de intelectualist, are mai multe piese cu ţărani, unele capodopere, toate mustind de filozofie), sunt oameni buni, glumeţi, cu înclinaţie către umor. Sunt însă cuprinşi repede de boala fricurilor. Fricurile sunt un fel de reacţie la absurdul istoriei, la cinismul, la setea de destrucţie. Sunt o reacţie la istorie, un mod de a comunica cu Istoria. Ca urmare a acestei frici (teribilă, difuză, venind din străfunduri) oamenii vorbesc mult. Se iau cu vorba ca să uite de frică, să nu mai audă vocea aceea a spaimei care vine dinlăuntrul lor. Asistăm la o dilatare (plastică şi superbă) a Limbajului. Limbajul este şi el o reacţie la Istorie, un mod de a crea Istorie, de a comunica permanent cu ea. Limbajul încearcă să umanizeze Istoria, s-o stăpânească. Pătrundem acum într-un alt nivel semantic al operei dramaturgice. Este extrem de interesantă construcţia piesei. Nu poţi să-ţi dai seama, este vorba de nişte ţărani din evul mediu, pe care spaima îi face să se proiecteze în viitor (un fel de iluminare, de anticipare a Răului, o fantă deschisă în timp), sau este vorba de doi muncitori (Vasile şi Nicolae) luaţi din uzină şi trimişi în satele lor (care trăiesc această falie deschisă brusc în subconştientul colectiv al neamului), să-i lămurească pe oameni să se treacă la colhoz. Să facă altfel spus colectivizarea. Oricum tot ce se întâmplă se petrece simultan în Istorie, şi în subterana din noi, în subconştientul colectiv al neamului.
Situaţia dramatică imaginată de autor este iluminată de aceste două reflectoare spaţial-temporale, dinspre trecut înspre viitor, şi dinspre viitor înspre trecut. Şi ce vedem, un popor de amărâţi, veseli şi senini, prinşi pe picior greşit de istorie. Este indiscutabil că actualul mod de a reacţiona la istorie al poporului român l-a inspirat pe dramaturg , şi că tocmai lucrul acesta ni-l relevează autorul. Suntem în istorie un popor de-fensiv, surprins tot timpul în contratimp, pe picior greşit. Reacţia noastră la Istorie este inversă. Suntem prin esenţa noastră un popor care scăpăm de Dracu şi dăm de Tac-su. Un popor al cărui mod de a se salva este acela de a da din lac în puţ. Acesta este mesajul esenţial şi tragic al autorului. Această temă ar putea fi dezvoltată foarte mult. Ideea este esenţială pentru Prezentul şi Viitorul nostru ca popor.
Faptul este o tragedie. Suntem un popor îmbătrânit şi conservator, reacţionând la prezent şi viitor cu achiziţiile trecutului. Orientaţi şi pregătiţi să întâmpinăm şi să ne apărăm de o primejdie (turcii şi tătarii) suntem extrem de vulnerabili în faţa uneia noi. A celei mai mari. De fiecare dată am scăpat în istorie ca prin urechile acului, dar ulciorul nu merge de multe ori la apă. O dată ni se va înfunda! Acesta este un alt mesaj teribil al piesei. Suntem vulnerabili în faţa Utopiei, a primejdiilor care ni se prezintă purtând masca Binelui. (Comunismul, Stalinismul). Atenţie la acest tip de primejdie ! Este un alt mesaj teribil al operei dramatice. Caragiale şi Stalin, ca personaje, sunt desigur simboluri, parabole. În spatele personajelor stau stalinismul şi caragialismul ca moduri şi tipologii de a percepe lumea şi de a te raporta la ea. Amândouă, aceste moduri, vin dinafară, de undeva de sus, din lumea bună. Da , dar ajung în substratul bazal al societăţii şi al românismului (altă idee teribilă şi îngrozitoare), pe care îl seduc, îl penetrează, îl distrug. Nu întâmplător (şi aici stă toată grozăvia mesajului operei dramatice) Dumitrescu îşi alege ca personaj colectiv, şi loc de acţiune, clasa ţărănească. Este clasa bazală a românismului, cu subminarea şi erodarea ei este pusă în primejdie însăşi existenţa istorică a neamului. Ajungem astfel la mit (în ultimă instanţă piesa este una mitologică, reinterpretând dramatic un mit, recreându-l în modernitate) sâmburele semantic al piesei, concept fundamental al structurii dramatice, Calul Troian. Ioneacă şi Mărin, care veghează să nu vină turcii, sunt obsedaţi, văd mereu în faţa ochilor, venind pe zare un cal.
Este Calul Troian pe care noi ca neam îl purtăm de milenii în noi. În studiile sale de psihologie a poporului român, Ştefan Dumitrescu a ajuns la concluzia că noi românii suntem un popor sinucigaş. Stalinismul şi Caragialismul, setea de a le interioriza, sunt forme ale suicidului nostru istoric ca popor. Opera dramatică de faţă (pe care cineva ar putea s-o ia într-o accepţiune superficială, ceea ce ar fi dureros) devine una a escatologiei acestui neam. Este o operă abisală, cutremurătoare. Noi vom pierii ca neam, ne spune dramaturgul, şi noi singuri suntem cei care ne-am creat sfârşitul. Calul Troian este în psihologia noastră. De altfel, cunoaştem acest lucru, dramaturgul (care este şi viitorolog) are studii aprofundate pe această temă, concluzia lui fiind că în 20-30 de ani vom dispărea ca stat, iar în 30-50 de ani vom dispărea ca popor, în faţa acestui eveniment tragic singura soluţie, pe care el o preconizează, fiind aceea a “încordării maxime şi totale” a întregului neam, în vederea salvării sale. Acestea ar fi numai câteva repere epistemologice, care-i pot permite lectorului sau spectatorului, să descifreze nivelurile piesei, sensurile ei adânci, care sunt mai multe şi cumplite. În realitate, piesa de faţă (Caragiale se pupă cu Stalin) este o tragedie înspăimântătoare despre destinul unui popor, purtând masca unei comedii amare. Şi aceasta (a doua piesă de teatru, TRAGEDIA, cea nescrisă, dar sugerată) este de fapt marea operă dramatică, pe care ne-o dăruieşte, ca să ne trezească la realitate, Dumitrescu.
Teofil MIREANU
sociolog al culturii
Societatea Dacia Culturală
————————————
Ştefan DUMITRESCU, (n. 24 aprilie 1950, Valea Mare, judeţul Vâlcea) este un scriitor român contemporan, publicând o operă impresionată ca număr, dar şi ca gen literar. A urmat Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti în perioada 1969 – 1973. S-a remarcat deopotrivă ca poet, prozator, dramaturg, eseist, critic şi istoric literar, filozof şi analist politic. Scrierile sale au devenit foarte căutate şi citite mai ales după câştigarea unui concurs, care i-a dat dreptul de a continua romanul lui Marin Preda, Delirul, vol I. Prin publicarea volumui II, apărut în anul 2004, la Editura Fortuna, a fost atins apogeul stilului său literar clasic. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România şi preşedinte al Asociaţiei Biroul de Viitorologie Bucureşti. În anul 2007 obţinut diploma Revistei de Artă și Cultură „Iosif Vulcan” din Australia. Piesa de teatru „Caragile se pupă cu Stalin” a fost răsplătită cu Premiul de Excelenţă la Festivalul Naţional de Teatru „Bogdan Amaru”, ediţia a doua.
