Beneficiarii Actului de la 23 August 1944, l-au calificat drept act de salvare naţională. Regele Mihai a primit pentru această bravură, de la „tătucu” Stalin, cea mai înaltă decoraţie rusă: „Ordinul Victoria”. Victoria cui? Se pretinde (ceea ce este adevărat) că prin acest act, soarta războiului a depins de aliaţi şi că a fost scurtat cu aproximativ o jumătate de an. Criticii în totalitate, califică actul de „înaltă trădare”, de „gravă eroare politică” şi susţin că România nu trebuia să capituleze înainte de a fi semnat un armistiţiu. Acest armistiţiu trebuia semnat doar de mareşalul Antonescu.
Actul de la 23 August 1944, asumat direct de regele Mihai a fost, de fapt, o capitulare necondiţionată cu consecinţe imediate: 130.000 de soldaţi români prizonieri ( sunt surse care indică 180 000 de soldaţi) : deportaţi 20.000 de români şi alţi 72.000 de români de origine germană, pierderea a 50% din totalul de 19 divizii, angajate în lupta alături de sovietici, pierderea libertăţii şi bolşevizarea cu forţa.
Procedându-se la arestarea mareşalului şi la capitularea întregii armate înaintea semnării aricărui armistiţiu, am pierdut baza juridică şi morală a apărării drepturilor României şi ne-am dezonorat singuri. Prin „armistiţiul” regelui Mihai, dictat de Moscova la 12 Septembrie 1944, în loc de 300 de milioane impuse, prin guvernul „frăţesc comunist”, sovieticii au furat României cel puţin 3 miliarde de dolari în produse. Şeful Statului Major britanic Allen Brootie, susţinea că prin actul regelui de la 23 August 1944, România a deschis larg porţile sovieticilor, contribuind direct la ocuparea Europei de Răsărit de către aceştia.
Atunci când istoria României nu va mai fi scrisă cu patimă şi chiar fanatism uneori, poate că se va ajunge la înţelegerea amplului proces prin care Maresalul Ion Antonescu ajunsese să-şi îndepărteze o mare parte din ofiţerii superiori aflaţi în subordine, aceştia acceptând colaborarea cu grupul regelui „patriot”, Mihai I de România şi să-l ajute să-şi indeplinească visul de a ajunge actorul principal pe scena politică a ţării.
Aşa s-a început procesul de falsificare a istoriei naţionale cu concursul regaliştilor, comuniştilor şi sovieticilor. Epurările şi arestările au devenit metodă de lucru, iar tehnica asasinatelor comise cu bună ştiinţă şi cu sânge rece s-a tradus în politică de stat. (Roy Medvedev, Despre Stalin şi stalinism, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 96). Sub incidenţa ocupaţiei militare exercitată de Uniunea Sovietică prin Armata Roşie, instituţiile fundamentale ale ţării, structura de stat, regimul politic, forma de guvernământ, s-au clătinat din temelii. Slugile lui Stalin, prin care s-au pus bazele stalinismului în ţările satelit şi în mod expres la noi, au fost promovate în funcţii de conducere la cele mai înalte nivele, din cadrul altor naţionalităţi (evrei, unguri, bulgari, ucraineni, etc.) (Jacques Levesque, Le conflit sino-sovietique et l’Europe de l’Est. Les Presses de l’Universite de Montreal, 1970, p.VII; Al. Saucă, K.G.B.-ul şi revoluţia română. Ed. Miracol, Bucureşti, 1994, p.15, 139).
Oamenii lui Stalin, activiştii cominternişti, însoţiţi de experţi politruci, de o reţea a N.K.V.D.,-ului, alcătuită mai ales din evrei sovietici, maghiari, bulgari ş.a. ca: Vasile Luca (Luca Laszlo), Ana Pauker (Anna Rabinsohn), ministru de externe, Iosif Chişinevschi (Iasif Roitman) vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, mb. al Biroului Politic şi Secretar al C.C., Teohari Georgescu (Burăh Tescovici), ministru de interne, Lothar Rădăceanu (Lothar Wurtzel), ministru, Ilca Wassermann, directoare în Ministerul de Externe, Avram Bunaciu (Abraham Gutman), ministru de externe şi secretar general al M.A.N., Marcel Breslaşu (Mark Breslau), director general în Departamentul Artelor, Mihail Roller, profesor, director al Arhivelor Naţionale, secţia Istorie, Lewis Bercovich, profesor la Univeriattea din Bucureşti, Samoilă (Samuel Ribenstein), directorul ziarului „România Liberă”, Jehan Mihai (Iacob Michael), directorul industriei cinematografice româneşti, Silvian Iosifescu (Samson Iosifovici), cel care i-a cenzurat pe Eminescu, Coşbuc, Alecsandri, Vlahuţă, Alexandru Nicolski ( ), general, Gheorghe Pintilie (Pantiuşa), general Ion Vincze, Vasile Malinschi, etc., au acţionat în conformitate cu instrucţiunile primite de la Moscova (unii dintre ei şi cu acordul regelui), distrugând Elita, Valorile şi Instituţiile naţionale ale statului (Armata, Biserica, Şcoala, Economia şi chiar Monarhia). (Titu Georgescu, România între Yalta şi Malta, Bucureşti, 1993, p. 31).
Măsurile lor urgente politico-militare au fost îndreptate în primul rând împotriva armatei, singurul obstacol în calea realizării obiectivelor social-politice preconizate de ei şi a cărei dramă începuse odată cu cele două dictaturi regale (1938-1940;1940-1944) amplificată apoi până la declin sub începutul celei de-a treia dictaturi, cea comunistă. Formată într-o înaltă şcoală de elită şi puternic încercată în cel de-al doilea război mondial, Armata română nu putea deveni peste noapte, „la apel”, o armată populară care să deservească noua putere atee. De aceea prima grijă de căpătâi a P.C. d. R. a fost eradicarea cadrelor care constituiau elita armatei române. Operaţia trebuia făcută urgent şi prin orice mijloc (violenţă, şantaj, abuz, teroare). Încă din anul 1943 s-a început politizarea armatei prin sprijinul acordat de Ana Pauker şi Lt. col. Nicolae Cambrea care au recrutat din rândul prizonierilor de război din U.R.S.S. cca 50 000 de ostaşi până-n Iunie 1943, lând naştere Diviziei „Tudor Vladimirescu”.
Corpul de comandă al Armatei române a suferit o adevărată tragedie, după Actul regal de la 23 August 1944, prin întreg concursul factorilor de conducere ai ţării. Surprinzător sau nu, hotărârea de a se începe cercetarea activităţii unor mari generali români a fost luată înaintea semnării Convenţiei de Armistiţiu, care prevedea prin art.14, obligaţia Guvernului şi a Înaltului Comandament Român de a colabora cu Înaltul Comandament Aliat (Sovietic) la arestarea şi judecarea persoanelor acuzate de crime de război. La 27 August 1944, Consiliul de Miniştri hotărâse deja cercetarea generalilor „vinovaţi”, înaintea ocupării Capitalei de către Armata Roşie. La 10 Octombrie 1944 a venit şi mult râvnitul Decret regal nr. 1850, publicat a doua zi, prin care împuternicea Consiliul de Miniştri să ia măsurile de rigoare, de privare de libertate împotriva „vinovaţilor” generali. (AMApN, fond 948/1, dosar nr.1581;fond 333, dosar nr.293 şi 930; ASRI, F.P. nr.18938,19124,19820,20198, 20275, 21535, 40011, 40016,105281).
Momentul le era favorabil întrucât, Comandamentele Armatelor 1 şi 4 luptau alături de cele sovietice împotriva germanilor şi li s-a interzis de către Comandamentele sovietice orice comunicări radio la Marele Stat Major român, după 1 Martie 1945, au ocupat Capitala instalând posturi de control sovietice la principalele căi de acces, au ocupat aeroporturile nepermiţând nici o activitate decât a lor, în spaţiul aerian românesc. O parte considerabilă din ofiţerii români activi au fost dezarmaţi şi perchiziţionaţi la domiciliu într-o primă fază, până la apariţia Înaltului Decret Regal, care permitea cercetarea, epurarea, arestarea, decapitarea şi lichidarea Armatei. (AMApN, fond 1367, dosar 199/1945, f.296; ASRI, fond „D”, dosar 7071/1945, f.226; AMApN, fond Microfilme, r.P.II 2. 249, c.109).
Prin Decretul Lege nr. 320, publicat în „Monitorul Oficial” nr.96/26 Aprilie 1945, regele Mihai a hotărât reintregrarea în armata română a 1005 voluntari din Divizia „Tudor Vladimrescu”, care urmaseră un curs cu consilierii sovietici pentru a fi încadraţi ca ofiţeri pentru educaţie şi cultură. În cadrul Ministerului de Război s-a înfiinţat Direcţia Superioară a Educaţiei, Culturii şi Propagandei (E.C.P.), prin ordinul general 29/1945, al cărei prim şef a fost generalul Precup, urmat de generalul Dămăceanu. Astfel, a apărut Serviciul cultural, educativ şi de propagandă, pe lângă marile unităţi şi comandamentele de armată, iar în unităţi şi subunităţi s-au introdus consilieri cu activitate cultural-educativă, cu funcţia de ajutoare de comandanţi. De asemenea în toate unităţile un ajutor considerabil în munca de politizare o primeau de la fidelii consilieri sovietici, specializaţi în propagandă comunistă. Aşadar, ofiţerii care nu aduceau osanale, tătucului roşu, Armatei Roşii „salvatoare” şi comunismului „biruitor”, deveneau „reacţionari” , erau îndepărtaţi şi apoi arestaţi. Cu „binecuvântarea” regelui şi a guvernului său (Dr. Petru Groza) în ultima săptămână (25-31) din Martie 1945, au fost trecuţi în rezervă sau în retragere 46 de generali şi 208 ofiţeri superiori, dintre care 182 colonei („Monitorul Oficial” nr.65, 66, 67 din Martie 1945). Au fost desfiinţate 6 divizii de infanterie, 2 divizii de cavalerie, o divizie şi 6 batalioane independente de vânători de munte şi al treilea batalion al regimentelor de infanterie, în cadrul procesului de reducere ce s-a desfăşurat între Iulie 1945-Iunie 1946.
După 6 Martie 1945, Justiţia populară, prin organul ei expres Tribunalul Poporului, a instituit „faimoasa campanie” împotriva „criminalilor de război” între 1945-1947. Un concurs deosebit l-a dat Ministerul Afacerilor Interne condus de Teohari Georgescu (Burăh Trescovici) care declara entuziasmat: „Ministerul de Interne a desfăşurat o acţiune viguroasă pentru arestarea criminalilor de război şi a celor vinovaţi de dezastrul ţării, predându-i Tribunalului Poporului…, criminalii nu vor scăpa nici în gaură de şarpe”. (Arhivele Naţionale Timişoara, Fond Legiunea de Jandarmi Severin, Dosar 20/1959, f. 8-17).
Reducerea cadrului organizatoric şi a efectivelor armatei prin măsurile vexatorii impuse de Comisia Aliată de Control (Sovietică), „girată” de regele Mihai, a vizat chiar cadrul general al Oştirii, sistemul naţional de apărare românesc, care reprezenta un atentat direct atât asupra suveranităţii, cât şi a independenţei naţionale. Măsurile nu erau nici întâmplătoare şi nici străine suveranului fidel, Moscovei, întrucât vizau cu claritate lipsirea guvernelor române de până la 6 Martie 1945, de forţa şi puterea armatei, care ar fi putut stăvili imixtiunile în politica internă a României şi evident bolşevizarea armatei naţionale. Noul „model” al armatei va constitui desigur sprijinul pe care se bazează guvernul de concentrare şi democratizare a ţării, conduse de suveranul Mihai, în cadrul misiunii politice, de schimbare a mentalităţilor şi a normelor tradiţionale de funcţionare a armatei române creştine.
În loc de concluzie redăm Telegrama comandantului Diviziei a 2-a de voluntari români „Horia, Cloşca şi Crişan” adresată regelui Mihai I şi guvernului român la revenirea în ţară şi răspunsurile acestora în iulie 1945. Păşind pe drumul marilor realizări, Divizia se adresează M.S. Regelui, guvernului dr. Petru Groza şi domnului ministru de Război, la care se primesc următoarele răspunsuri:
„Telegrama răspuns a mareşalului Curţii Regale”:
„Domniei sale,
Domnului general de corp de armată Mihail Lascăr, comandantul Diviziei a 2-a voluntari Români «Horia, Cloşca şi Crişan».
Domnule general,
Maiestatea Sa Regele mă însărcinează a vă transmite înaltele mulţumiri pentru sentimentul de devotament şi bune urări exprimate de domnia voastră în numele ofiţerilor, subofiţerilor şi ostaşilor Diviziei a 2-a voluntari români «Horia, Cloşca şi Crişan», cu prilejul sosirii în ţară a marii unităţi şi a decorării Augustului nostru Suveran de către Prezidiumul Sovietului Suprem al U.R.S.S. cu ordinul „Victoria”.
Primiţi vă rog, domnule General, asigurarea deosebitei mele consideraţiuni.
Mareşalul Palatului”
„Telegrama de răspuns a guvernului”:
„Guvernul va da tot sprijinul său armatei noi democratice, ce va trebui să se dezvolte într-un spirit demn de stima şi încrederea poporului român şi a marii noastre prietene U.R.S.S. spre a şterge din amintire greşelile nedemne ale unui trecut odios şi a se încadra astfel în ritmul timpurilor noi, asigurând vitorul ţării şi înţeleapta domnie a M.S. Regelui Mihai I.”
(Divizia a 2-a voluntari români „Horia, Cloşca şi Crişan”.
Aniversarea unui an de la existenţă, Bucureşti, 1946, p.68-70).
***
Răsplătiţi pentru meritele deosebite de a-şi fi pus mai presus de propria viaţă, Ţara şi Neamul,cel puţin 81 de generali români au fost „oaspeţii” iniţial ai lui Mihai I care le-a oferit onoarea de a da jertfa supremă în chinurile greu de imaginat ale infernului concentraţionist născut prin decretele regale şi păstrat cu grijă de partenerii de coaliţie, comuniştii rămaşi la putere după plecarea regelui.
La Aiud, au murit în chinuri groaznice, bătrâni, orbi, bolnavi de plămâni, anchilozaţi, bătuţi crunt, scuipaţi şi batjocoriţi, 21 de generali: Aurel Aldea – mort 1949, Constantin Anton – mort 1950, Constantin Antonie – mort 1952, Emanoel Barzotescu – mort 1951, Ion Carlaonţ – mort 1950, Dumitru Carlaonţ – mort 1952, Constantin Eftimiu – mort 1950, Nicolae Gheneraru – mort 1950, Iosif Iacobici – mort 1952, Gheorghe Koslinschi – mort 1950, Nicolae Macici – mort 1950, Gheorghe Macici – mort 1952, Socrate Mardari – mort 1954, Gabriel Negrei – mort 1951 (avea 83 de ani), Constantin Petrovicescu – mort 1949, Olimpia Stavrat – moartă 1951, Gheorghe Stavrescu – mort 1951, Ion Sichitiu – mort 1952, Nicolae Stoenescu – mort 1951, Ion Topor – mort 1950, Alexandru Vatamanu – mort 1951…
La închisoarea Sighet, au dat jertfă martirică, în urma unor schingiuiri prelungite 17 generali şi un contraamiral: Henri Cihoski – mort 1950, Grigore Georgescu – mort 1952, Alexandru Glatz – mort 1953, Gheorghe Marinescu – mort 1952, Nicolae Marinescu –mort 1953, Nicolae Pais – mort 1952, Alexandru Popovici – mort 1953 (96 de ani), Epure Popovici – mort 1953, Cehan Racoviţă – mort 1954, Mihail Racoviţă – mort 1954, Radu Roşculeţ – mort 1952, Nicolae Samsonovici – mort 1950, Nicolae Tataranu –mort 1952, Alexandru Tătărăscu – mort 1951, Gheorghe Vasiliu – mort 1954, Aurel Vlad, Anton Zwiedinek –mort 1953.
La Jilava, au fost executaţi şi îngropaţi în locuri neştiute un mareşal şi 11 generali: Ion Antonescu – mort 1946, Radu Băldescu – mort 1953, Sergiu Enulescu – mort 1949, Constantin Iordăchescu – mort 1950, Gheorghe Iliescu – mort 1957, Ion Mihăilescu –mort 1949, Ion Negulescu – mort 1949, Radu Rosetti – mort 1949, Constantin Teodorescu – mort 1950, Dumitru Teodorescu – mort 1957, Constantin Piky Vasiliu –mort 1946, Mihail Voicu – mort 1958.
La închisoarea Văcăreşti, în urma detenţiei au dat jertfa supremă un grup de noua generali: Ioan Arbore – mort 1954, Nicolae Ciuperca – mort 1950, Constantin Constantin – mort 1948, Grigore Cornicioiu – mort 1952, Constantin Ilasievici – mort 1955, Radu Korne – mort 1949, Vasile Mainescu – mort 1953, Ioan Mihailescu – mort 1957, Gheorghe Rozin – mort 1961.
Canalul Mortii, a fost locul unde au avut parte de o moarte cumplita şase generali: Gheorghe Giosan – mort 1953, Ioan Ilcuşu – mort 1953, Alexandru Nicolici – mort 1953, Emil Palangeanu – mort 1953, Nicolae Stoenescu – mort 1959, Constantin Voiculescu – mort 1953.
Închisoarea Făgăraş, a fost locul de detenţie de unde nu au mai apucat să plece niciodată, cinci generali: Emanoil Leoveanu – mort 1959, Gheorghe Stefan Liteanu –mort 1959, Gheorghe Linteş – mort 1955, Ion Popescu – mort 1954, Vasile Zorzor –mort 1952.
La Râmnicul-Sărat, acolo unde beciurile nu au ferestre, au murit orbi, înfometaţi şi bolnavi de tuberculoză trei generali: Gheorghe Dobre – mort 1959, Gheorghe Jienescu – mort 1953, Constantin Pantazi – mort 1958.
În închisoarea Piteşti, „academia reeducării”, în chinuri cumplite au fost exterminaţi doi generali: Mihail Kiriacescu – mort 1960, Constantin Trestioreanu – mort 1957.
La închisoarea Botoşani a murit generalul Ion Petrovan în 1963, la Galaţi, generalul Petre Vasilescu în 1959, la închisoarea Gherla, generalul Vasile Pascu mort în 1960, la închisoarea Tg. Ocna, generalul Constantin Tobescu mort în 1951, la închisoarea Ocnele Mari generalul Arthur Popescu mort în 1952, la închisoarea Dej generalul Traian Teodorescu, mort în 1951.
Istoria glorioasei Armate Române cuprinde şi nume de generali care au dat suprema jertfă pe frontul absurd al marilor trădări de neam şi ţară, aşa cum a fost cazul generalului Gheorghe Avramescu, a cărei moarte încă nu este nici astăzi suficient de cunoscută.
Mă voi opri cu respect asupra câtorva biografii de generali români, adevărate icoane ale unei reale demnităţi puse în slujba lui Dumnezeu şi a Neamului lor, din păcate mult prea puţin cunoscute de generaţiile actuale de românii,obligaţi să creadă că românismul este deja o noţiune învechită într-o realitate europeană.
Gheorghe Avramescu (1884-1945)
Gheorghe Avramescu s-a născut în Botoşani la 26 Ianuarie 1884, într-o veche familie răzăşească. După terminarea claselor primare şi a liceului „August Treboniu Laurian” din localitatea natală, între 1906-1907 a urmat cursurile Şcolii militare de Infanterie şi Cavalerie, devenind sublocotenent în 1908, locotenent în 1911, campania din Bulgaria (1911-1913), iar între 1913-1914, a terminat cursurile Şcolii Superioare de Război, cu gradul de căpitan. A comandat compania 9 din Regimentul 78 şi Batalionul 3 în Dobrogea la începutul primului război mondia, până la 3 Octombrie 1916, când a fost rănit. După o scurtă refacere se remarcă în luptele de pe valea Neajlovului şi Argeşului. Cu mai multă râvnă şi abnegaţie se remarcă în campania din 1917 în luptele de la Mărăşeşti, fiind avansat maior şi comandant al Trupelor de Est. Urcă la gradul de lt. colonel în 1923, la cel de colonel în 1929, general de brigadă în 1936 În Mai 1940 devine general de divizie, iar la începerea celui de-al doilea război mondial, va comanda Divizia 10 Infanterie, pregătind apărarea Dobrogei. De la 4 Iunie 1941 i s-a încredinţat comanda Corpului de Munte, pe care l-a condus admirabil în cadrul Brigăzilor 1 Munte şi 8 Cavalerie, de la Suceava, Marea de Azov, Genicesk, Salkovo, Kerci, Sevastopol.
În noaptea de 21/22 Iunie 1941, comandantul Corpului de Munte, generalul de divizie Gheorghe Avramescu, a trecut alături de generalul Nicolae Ciupercă, comandantul Armatei a 4-a, Prutul, începând ofensiva eliberării Basarabiei, pe direcţia Izmail-Cetatea Albă-Lăpuşana-Tighina-Tiraspol-Nistru.
În 1942 urcă la gradul de general de Corp de armată, evidenţiindu-se în luptele grele de la Odessa Tatarca în Peninsula Crimeea şi în marea bătălie de la Sevastopol. S-a remarcat ca un ofiţer extrem de conştiincios şi conştient de datoria sa (remarca generalul Mattenklott, comandantul Corpului 30 armată germană) S-a interesat cu multă sârguinţă şi conştiinciozitate de instrucţia trupelor de munte şi de organizarea poziţiei de pe litoralul Mării Negre, care în parte a putut fi socotită ca model. Ieşind mereu în teren a exercitat o mare influenţă asupra trupei… A corespuns în foarte bune condiţiuni situaţiei sale. În Ianuarie 1943, preia Armata a 4-a în locul generalului Nicolae Ciupercă care se afla în Stepa Kalmukă, după marea catastrofă de la Cotul Donului-Stalingrad. Imediat după ce a preluat comanda Armatei a 4-a generalul Gheorghe Avramescu a organizat cea mai mare operaţiune strategică de apărare de pe Frontul de Est, cunoscută sub numele „Capul de Pod Kuban”, cu scopul de a asigura retragerea trupelor române şi germane blocate în Caucaz spre Peninsula Taman care a construit un veritabil „scut de apărare” şi pentru trupele române aflate în Crimeea.
Capul de Pod de formă semicirculară avea flancurile sprijinite pe litoralul maritim de la Marea Neagră la Sud şi Marea de Azov la Nord. Operaţiunea de apărare din Kuban a rezistat de la 12 Februarie la 9 Octombrie 1943, reuşind să salveze peste 200 000 de militari români din Armatele 3 şi 4 române şi tot atâţia germani, prin Peninsula Taman, pe o lărgime de 80 de km, denumit „Linia Albastră”.
La 1 August 1944, comanda Armata a 4-a, care împreună cu Diviziile 5-6 Infanterie române formau Corpul 6 Armată, instalat în apărare la Vest de Iaşi, între grupul Mieth, cu Corpul 4 Armată român la Nord de Iaşi şi Corpul 5 Armată român, ce făcea parte din Corpul de Armată general Kirschner comandant al unui Corp de armată german, fără trupe, având ca obiectiv apărarea Târgului Frumos. Generalul Avramescu semnalează lui Antonescu defectuoasa organizare a germanilor, care ofereau comandamente în loc de trupe, cerând scoaterea Marilor Unităţi române din subordinele grupurilor Mieth, Kirschner şi Wohler. Antonescu nu dă urmare cererii generalului Avramescu. La 20 August 1944, sovieticii au străpuns apărarea Corpului 6 Armată. Generalul Avramescu cere retragerea pe poziţia Traian (Dealul Mare). Antonescu şi nemţii cer rezistenţa şi contraatacuri. Din nou generalul Avramescu cere la 21 August desprinderea trupelor ameninţate cu distrugerea şi refacera apărării pe linia Adjud- Nămoloasa-Brăila. Şeful statului ezită şi a doua zi, pe 22 August, practic Corpul 6 Armată nu mai exista. Sovieticii ocupaseră Dealul Mare şi Valea Bârladului. Avramescu îi cere lui Antonescu eliberarea de la conducerea Armatei 4 şi pleacă la Sibiu, dar revine la comanda Armatei a 4-a imediat după căderea lui Antonescu. La comandamentul Armatei a 4-a Române apare şi generalul sovietic Gavrilă Şerşciuc, trimis de generalul Jmacenko, comandantul Armatei 40 sovietică, în subordinea cărea intra şi Armata a 4-a română. Încep suspiciunile şi amestecul în conducerea operaţiilor, soldate cu 12 000 de victime româneşti „graţie” intervenţiei neinspirate a generalului sovietic, care contramandase manevra lui Avramescu. Era semnalul că se începuse înlăturarea marilor comandanţi români care luptaseră în Est. La 25 Octombrie 1944, după eliberarea ultimei brazde de pământ românesc din Câmpia de Vest-Oradea-Carei-Satu Mare, generalul Gheorghe Avramescu, prin Ordinul de zi 392 s-a adresat ostaşilor Armatei Române eliberatoare: „La chemarea ţării pentru dezrobirea Ardealului răpit prin Dictatul de la Viena, aţi răspuns cu însufleţire şi credinţă în izbânda poporului nostru. Zdrobit de focul năprasnic al artileriei şi de necontenitele voastre asalturi, inamicul a fost izgonit din Ardealul scump”.
La 26 Octombrie continuă campania de eliberare a Ungariei şi Cehoslovaciei. La 31 Ianuarie 1945 Avramescu ajunge general de armată, iar pe 9 Februarie este trecut în rezervă. Mareşalul Rodion Malinovski a cerut revenirea lui Avramescu la conducerea Armatei a 4-a, întrucât sub comanda generalului Nicolae Dăscălescu potenţialul de luptă al armatei scăzuse la jumătate. La 2 Martie 1945 generalii Avramescu şi Dragomir au fost chemaţi la Punctul de Comandă al grupului de armată Jmacenko, comunicându-le iminenta plecare la Bucureşti. De fapt se hotărâse arestarea lor. Se presupune că Avramescu a fost arestat întrucât putea să devină aliatul Guvernului general Rădescu, în ţară sau aliatul lui Horia Sima , şeful Guvernului Român de la Viena, singurul guvern în exil, având în vedere faptul că era socrul prinţului Ilie Vlad Sturdza, comandant legionar, fiul prinţului Mihail Sturdza, ministrul de externe al Guvernului Antonescu-Sima şi ministrul de externe al Guvernului Român de la Viena.
Pe 2 martie 1945, generalul Avramescu a fost convocat la comandamentul Armatei a 40-a sovietice. După o oră, ofiţerilor din delegaţia română li s-a comunicat că Avramescu şi generalul rus Filip Fedorovici Jmacenko au plecat la punctul de comanda al Frontului al 2-lea Ucrainean, fiind chemaţi de mareşalul Malinovski. De fapt, generalul Avramescu fusese arestat. La comanda Armatei a 4-a române a rămas generalul Nicolae Dăscălescu, care a făcut mai multe intervenţii pe lângă sovietici pentru a afla de soarta lui Avramescu. Generalul sovietic Jmacenko l-a sfătuit să ceară lămuriri Ministerului Apărării sau Statul Major Român.
Pe 3 martie 1945, Adela, soţia generalului şi fiica sa, Felicia, soţia prinţului Ilie Vlad Sturdza, au fost arestate şi trimise în Siberia. Cu toate că s-a spus că Felicia s-a sinucis acest lucru nu poate fi adevărat deoarece era creştin-ortodoxă practicantă fiind soţie de comandant legionar, ea fiind cu siguranţă ucisă de sovietici, iar Adela s-a reîntors în România în 1956.
Autorităţile sovietice au comunicat că generalul Avramescu ar fi fost ucis pe 3 martie 1945, în aceeaşi zi cu arestarea soţiei şi fiicei sale, într-un atac aerian asupra maşinii cu care era transportat, iar trupul neînsufleţit a fost înmormântat în cimitirul Soshalom din Budapesta. Există posibilitatea ca Avramescu să fi fost executat de NKVD, deoarece în mod straniu, maşina în care era transportat a fost lovită de un singur glonţ, care s-a întâmplat să-l ucidă pe general.
„Cazul generalului Avramescu” rămâne deschis pentru cercetarea istorică, fiind aşteptată desecretizarea unor arhive militare sovietice pentru elucidarea circumstanţelor morţii sale.
Pe 23 octombrie 2000, rămăşiţele pământeşti ale generalului Gheorghe Avramescu au fost readuse în România şi au fost înmormântate cu onoruri militare în Cimitirul Militar din Cluj.
(AMApN, Notă documentară referitoare la activitatea generalului Avramescu Gheorghe, Mihai Pelin, Istoria aşa cum a fost. Dosarul Avramescu, Jurnalul de operaţii al Armatei a 4-a, Date referitoare la activitatea g-ral Gheorghe Avramescu la comanda Armatei a 4-a R; Dumitru Stan, Război blestemat, monografie a comunei Răuceşti. ed. „Cetatea Doamnei”, Piatra Neamţ, 2009).
Gheorghe Cealâk (1886-1977)
Gheorghe Cealâk s-a născut în familia colonelului Gheorghe Cealâk şi al Elizei Berindev la 21 Aprilie 1886, în Bucureşti. După şcoala primară şi secundară, urmează cursurile Şcolii pregătitoare de ofiţeri activi de infanterie şi cavalerie, şi pe cele ale Şcolii Superioare de Cavalerie (1909-1910), înscriindu-se şi la Şcoala Superioară de Război. Primul război mondial îl găseşte căpitan şi comandant de escadron în Regimentul 10 Călăraşi. Pentru faptele meritorii a primit ordinul „Coroana României”, clasa aV-a cu spade şi panglică de „Virtutea Militară”. Devine maior în 1917, lt. colonel în 1922, inspector de studii la Şcoala de Cavalerie în 1923, profesor de tactică generală la Centrul de Instrucţie al Cavaleriei din 1925 şi colonel în 1929. Fiind unul dintre cei mai capabili ofiţeri de cavalerie este trimis la specializare în Franţa, urmând cursurile Şcolii de cavalerie din Saumur, ale Şcolii de legături şi Transmisiuni de la Versailles şi un stagiu de pregătire în Regimentul 4 Husari de la Rambouillet. Revine în ţară şi este numit la 1 August 1930 director de studii la Centrul de Instrucţie al Cavaleriei şi comandant al Regimentului nr.5 Roşiori din Aprilie 1931. În 1938 ajunge general de brigadă preluând comanda Brigăzii 8 Cavalerie în 1939, iar din 1940 conduce Divizia 4 Cavalerie. În timpul războiului asigură spatele frontului în Basarabia şi Transnistria. La 24 Ianuarie 1942 devine general de divizie, acţionând în cadrul Grupului „von Kortzfleich”, reuşind să oprească înaintarea sovieticilor la Harkov. Se remarcă în mod expres în bătăliile de pe Doneţ, Orkal, Mostki, Don, Stalingrad, Kuban, Kerci. Pentru activitatea războinică a perioadei 1942-1943 primeşte ordinele „Mihai Viteazul”, clasa a III-a şi a II-a şi „Crucea de Fier”, clasa a II-a şi a I-a. După 23 August 1944, luptă în zonele Trestieni, Găiseni şi Floreşti, capturând peste 1 200 de prizonieri, armament şi muniţii.
După 15 Septembrie 1944 participă alături de sovietici la operaţiunea „Debreţin”,remarcându-se categoric şi fiind avansat la gradul de general de Corp de Armată şi decorat. La 23 Octombrie 1944 este chemat în ţară din Ungaria, iar la 31 Octombrie 1944 este arestat şi închis la Malmaison alături de generalul Dăscălescu şi alţii. La intervenţia generalului Sănătescu i se schimbă detenţia din Februarie 1945, cu arest la domiciliu, iar în Octombrie 1946 va fi achitat. Este arestat din nou în 1951 şi încarcerat la Jilava cu acelaşi capăt de acuzare: „crime de război”, fără a fi cercetat şi judecat timp de 4 ani de zile. A fost eliberat în 1955, cu privaţiuni materiale şi spirituale. Trece la Domnul la 7 Decembrie 1977. (
AMApN; Fond „Memorii D.C.I.”, Dosar 2821; ASRI, Fond „P”, Dosar 23124).
Platon Chirnoagă
Platon Chirnoagă provenea dintr-o familie de răzeşi, cu o veche tradiţie de luptători creştini. După ce a încheiat ciclurile primare şi liceale s-a înscris la Şcoala de Ofiţeri din Bucureşti între 1913-1915, pe care a absolvit-o cu cinste. Devenind locotenent în 1915, a luat în primire Regimentul 17 Artilerie din Bacău, cu care a participat la războiul de reîntregire naţională. Face campania din Ungaria urcând la gradul de căpitan. După Marea Unire naţională de la 1918, urmează cursurile Şcolii Superioare de Război între 1923-1925, obţinând diploma Statului Major, devenind comandant al Statului Major al Trupelor de Munte. În 1936 ajunge lt. colonel, iar în 1939, suie la gradul de colonel. La începutul celui de-al doilea război mandial este avansat general, îndeplinind funcţia de şef de operaţiuni în Armata a 3-a română, cu care luptă pentru dezrobirea Basarabiei şi a Bucovinei, însumând jertfa sfântă a 4 000 de martiri, a 12 000 de eroi (răniţi) şi a alţi 5000 de eroi-martiri (dispăruţi).
Generalul Chirnoagă a condus una din unităţile de artilerie în luptele din Odessa şi Crimeea între 1941-1942, remarcându-se în bătăliile de la Kerci, Sevastopol, Cotul Donului şi Stalingrad. Numai pentru Odessa, armata română a plătit marele tribut de 17 700 de morţi, 63 300 de răniţi şi 11 500 dispăruţi. Pentru marile operaţiuni prevăzute pentru vara anului 1942, Armata română a participat cu un efectiv de 380 000 de ostaşi, din care efortul major militar a aparţinut Armatelor a 3-a şi a 4-a, acre înglobau 228 000 de oameni din care 155 000 au pierit. În Ianuarie 1944, devine general de brigadă. După marea ofensivă sovietică şi retragerea Armatei române, cele două Armate a 3-a şi a 4-a au fost activate pentru a apăra frontierele române ale Basarabiei, în cadrul Grupului de Armate „Ucraina Sud”, sub conducere germană. Din cele 9 divizii de tancuri blindate şi grenadieri blindaţi reparizate pe frontul din Moldova s-au retras una câte una, astfel că la începutul lui August 1944, au mai rămas două divizii germane, una de tancuri, alta de grenadieri. Cum, imediat după Actul de la 23 August, sovieticii făceau numeroşi prizonieri în rândul ofiţerilor români, Chirnoagă şi alţi 4 generali au hotărât să se retragă în capitală.
După semnarea Armistiţiului cu sovieticii, primeşte comanda Diviziei a 4-a, cu Regimentele de Infanterie 5, 20, 21 şi cele de Artilerie 2 şi 10 şi trimis spre Ungaria. După căderea lui Antonescu, Hitler socotind alianţa cu România pierdută, într-un ultim efort a făcut apel la legionarii români refugiaţi şi prizonieri din Germania. Horia Sima, Comandantul Legiunii a fost scos din lagărul de la Sachsenhausen la 24 August 1944 şi condus la Cartierul general al lui Hitler, unde a avut o întrevedere cu Himmler şi Ribbentrop, care i-au propus să continue războiul alături de germani contra sovieticilor. Liderul Legiunii şi-a asumat responsabilitatea de a lua asupra lui ideea de apărare a ţării în momentul în care Regele şi liderii politici ai ţării au cerut ca Armata Roşie să le atace propria Armată şi să le invadeze propriul teritoriu!! (Carlos Caballero Jurado/Richard Landwehr, Armata Naţională a Guvernului de la Viena, Editor, Garcia Hispan, Granada 1997, p.83).
Este incredibil şi de neconceput, ca monarhul ţării şi dregătorii săi, să ofere pe tavă Trupul naţiunii, duşmanului de moarte, care l-a râvnit de două secole încoace. În dureroasa conjunctură în care se afla poporul român, Horia Sima a constituit la 10 Decembrie 1944, Guvernul Naţional de la Viena, compus din 10 membri: 5 legionari (Horia Sima, şeful guvernului, Vasile Iaşinschi, min. de interne şi al muncii, Mihail Sturdza, min. de externe, Corneliu Georgescu, min. finanţelor şi Grigore Manoilescu, min. propagandei) şi 5 membri nelegionari (mitropolitul Visarion Puiu, Mitropolitul Bisericii Române pentru Europa Occidentală, prof. Ion Sângiorgiu, min. educaţiei, generalul Platon Chirnoagă, min. Apărării, deputatul basarabean Vladimir Cristi, min. cultelor şi Eugen Băilă, secretar de stat cu problemele aviaţiei şi expert diplomatic în relaţiile cu Germania). Primul sediu al guvernului român din exil a fost la Viena (între 10 Dec.-19 Feb. 1945), apoi la Alt-Aussee (între 20 Feb.-10 Mai 1945). După constituirea Guvernului Naţional Român din Exil, Horia Sima, şeful guvernului a trecut la constituirea Armatei Naţionale Române. În doar 3 luni de zile cei 100 de militanţi legionari au adus 12 000 de militari, constituind Armata Română din Exil sub conducerea generalului Platon Chirnoagă, la puţin timp după căderea sa ca prizonier la germani în zona râului Tisa.
Generalul de divizie Chirnoagă şi-a constituit Statul Major pe demna responsabilitate a celor 2 colegi colonei cu care a luptat în Divizia a 4-a, Alexandrescu şi Ciobanu şi comandorul Eugen Băilă. Majoritatea ofiţerilor şi subofiţerilor fusese recrutată din rândurile personalului pe care Antonescu îi trimisese în Germania la specializare şi dintre cei care căzuseră prizonieri.
Constantin D. Constantinescu (1884-1961)
Constantin D. Constantinescu s-a născut într-o familie de ţărani înstăriţi din comuna Beceni, judeţul Buzău la 20 Februarie 1884, într-o familie cu 9 copii, 7 băieţi, din care 5 au îmbrăţişat cariera militară, Constantin ajungând general, iar fratele său Gheorghe, contraamiral, maiorul martir Traian, şi 2 fete. După terminarea liceului B.P. Heşdeu din Buzău, a urmat un an la Universitatea din Bucureşti 1902-1903, apoi s-a înscris la Şcoala de Artilerie şi Geniu, pe care a absolvit-o în 1905, ca sublocotenent. Ulterior Constantin a urcat toate treptele ierarhiei militare, de la comandant de secţie de artilerie la cea de comandant de armată. A participat la campania din Bulgaria în 1913, şi la primul război mondial. A absolvit Şcoala Superioară de Război 1919-1920. În al doilea război mondial a intrat cu Corpul 11 Armată, devenind „mâna dreaptă” a lui Ion Antonescu, a urcat până la comandant al Armatei 4 române, când a fost demis şi trecut în rezervă de generalul Antonescu, ca urmare a pierderii bătăliei de la Stalingrad. Pentru minunatele sale fapte de arme şi eroice a primit ordinele „Coroana României”, cu spade, în grad de cavaler şi „Coroana României”, clasa a III-a în grad de comandor; „Steaua României” în grad de cavaler, respectiv ofiţer, şi clasa a III-a; „Sfânta Ana”, clasa a III-a, „Crucea de război franceză; ordinul „Mihai Viteazul”.
Calvarul generalului Constantin începe o dată cu arestarea sa din 15 August 1949, de către Securitatea din Bacău. Din lipsă de probe este repus imediat în libertate. După ce s-au fabricat probele este arestat a doua oară la 17 Septembrie 1951 şi întemniţat la Uranus, Plevnei, Jilava, Văcăreşti, etc. Acuzaţia: crimă împotriva umanităţii (executarea de partizani sovietici la Bilaevka şi Iasca). Procesul a durat peste 3 ani, timp în care regimul detenţiei i-a şubrezit sănătatea. Prin sentinţa penală nr. 2161 din 20 Septembrie 1954, generalul a fost condamnat la 15 ani muncă silnică şi 10 ani degradare civică. Face recurs şi cere prezidiului Marii Adunări Naţionale graţierea. I se admite recursul şi în loc de 15 ani muncă silnică, primeşte 12 ani temniţă grea, prin decizia penală 1057 din 30 Mai 1955. Face din nou recurs şi Tribunalul Suprem al R.P.R. prin adresa nr. 11 562 di 23 Septembrie 1955, propune rejudecarea în vederea achitării, încheindu-se astfel calvarul unui mare general.
(AMApN, Fond „Memorii Bătrâni”. „Generali”, litera C, Dosar, nr.4).
Nicolae Dăscălescu (1884-1969)
Nicolae Dăscălescu s-a născut în comuna Căciulaţi, judeţul Neamţ la 16 Iunie 1884, într-o familie de vechi răzeşi. În 1906 a absolvit liceul „Petru Rareş” din Piatra Neamţ, apoi Şcoala Militară de Artilerie şi Geniu în 1908. Participă ca sublocotenent în 1913 în campania din Bulgaria. La începutul primului război mondial ajunge comandant de divizion ăn cadrul Regimentului 4 Artilerie, cu gradul de căpitan. S-a făcut remarcat în luptele din Ardeal la eliberarea Odorheiului, Miercurea Ciuc, Sovata, în cele de la Grădinari, Buturungeni, Ciorogârla, Otopeni, precum şi cele din Moldova, la Cuşna, Cireşoaia şi Slănic, participând cu acelaş succes şi la campania din Ungaria. A fost avansat în 1917 la gradul de maior şi decorat cu ordinele „Coroana României”, clasa a V-a, român şi „Sfânta Ana”, clasa a III-a, rus. În 1923 a absolvit Şcoala Superioară de Război, devenind colonel.
Ajunge Şef de Stat Major la Diviziei Aeriene şi al Inspectoratului General al Aeronauticii, Comandant al Regimentului I Artilerie, Anti-Aeriană (A.A). În 1937 ajunge general de brigadă, Secretar general al M. A. N. comandant al Brigăzii I Apărare Contra Aeronavelor şi al diviziilor 20 şi 25 Infanterie. A primit ordinele „Steaua României”, „Coroana României” şi Medalia Aeronautică. Participă la cel de-al doilea război mondial cu Divizia 21 Infanterie, cu care eliberează Basarabia. Mereu în linia întâi generalul-ostaş ajunge „legenda Dăscălescu”.
A fost decorat de generalul Antonescu cu propria decoraţie pe care o purta din 1916, ordinul „Mihai Viteazul”, clasa a III-a. După ce cucereşte Odesa, devine comandant al Corpului 2 Armată. Se remarcă deosebit la Cotul Donului, la Stalingrad şi pe Doneţ, cu Armata a 3-a, primind ordinele „Vulturul German”, „Steaua României” şi „Coroana Românieie”. Participă la eliberarea Nord-Vestului României, eliberând Maramureşul, Someşul, Tisa, Satu Mare, Carei, apoi în Ungaria la Csenger-Dombrad, Bodrog, Hernad, în Cehoslovacia la Rozvana, Brezno şi Zvoltea. După arestarea Generalului de armată Gheorghe Avrămescu de către sovietici, preia comanda Armatei a 4-a române, eliberând văile Hronului şi Vahului şi munţii Tatra şi Carpaţii Albi. Este grav rănit pe 25 Martie 1945. Cu tot eroismul să incontestabil, calvarul epurărilor şi al prigoanei nu l-a ocolit. Este trecut în rezervă din oficiu la 29 iulie 1945. Un an mai târziu, în 1946 este arestat şi judecat de Tribunalul Poporului. Acuzaţiile: „crime de război” şi „vinovat de dezastrul ţării”.
Este achitat prin decizia nr. 105 a Curţii de Apel Bucureşti în Octombrie 1946. Se retrage la ţară, ocupându-se de cele 5 ha de pământ primite prin ordinul „Mihai Viteazul”. Devenind chiabur este ridicat la 21 Mai 1951, chiar de la arat şi dus la închisoarea Jilava sub aceeaşi acuzaţie pentru care fusese achitat în 1946. Este trimis fără judecată în colonia Poarta Albă, până în 1955, când salvarea eliberării îi vine din partea mareşalului Malinovski, care fiind oaspetele (sau „gazda”) lui Gheorghe Gheorghiu-Dej l-a întrebat de fostul său camarad de front cu care a făcut campania în Cehoslovacia. S-a pus pe rol procesul şi a fost achitat, dar ajungând la Căciuleşti a găsit casa naţionalizată, deposedat de pământ şi acuzat de tribunalul local ca sabotor agricol, pentru că timp de 4 ani cât a fost sechestrat nu a predat cotele agricole obligatorii. După 68 de cereri-memoriu de repunere în drepturi statul i-a redat drepturile de pensionar militar şi atât. Marele ostaş, românul creştin, generalul demn şi modelul perfect a trecut la Domnul la 28 Septembrie 1969.
(AMApN, Fond „Memorii Bătrâni”. „Generali”, litera D, Dosar, nr.5, Fond Documentar al Institutului de Studii Operativ- strategice şi Istorie Militară, caseta 200).
Corneliu Dragalina (1887-1949)
Corneliu Dragalina s-a născut în Caransebeş la 5 Februarie 1887, în familia unor vechi creştini luptători pentru Dumnezeu şi Neam. Termină liceul în Caransebeş, apoi urmează cursurile Şcolii Militare de Artilerie şi Geniu din Bucureşti în 1907 cu aprecieri elogioase. Pleacă în Germania la Essen, pentru a testa perfecţionarea tunurilor cu cu tragere rapidă între 1911-1913. Revine în ţară şi ste numit comanadnt de baterie în cadrul Divizionului 5 Obuziere. Participă la primul război mondial cu gradul de căpitan, în regimentul 2 Artilerie Grea la campania din Dobrogea. Este rănit în 1916 şi ca o recunoaştere a eroismului său primeşte ordinele „Coroana României”, „Steaua României” şi „Mihai Viteazul”.În 1917 ajunge comandantul unui Divizion de tunuri de150mm. Primeşte mai multe misiuni peste hotare, iar în 1921 termină cursurile Şcolii Superioare de Război. În 1927 este numit ataşat militar al României la Budapesta, iar în 1928 este avansat colonel.
În 1931 este numit la comanda Regimentului 38 Obuziere şi doi ani mai târziu devine Şef de Stat Major al Inspectoratului General al Artileriei. La 15 Iunie 1935 urcă la gradul de general de brigadă, iar la 1 Iulie 1938, devine general de divizie. Între 1941-1942 asigură comanda trupelor române pe Nistru şi Bug. Avansat general de corp de armată în 1942 participă la luptele din jurul Doneţului, Harkov, Semenovka.Cepel, râul Oskol, valea Jessulovski Aksaj, Muscetovka, Stalingrad, Krasnoarmeisk, Volga. La 20 Martie 1943 este numit guvernator militar al Bucovinei, până la 23 August 1944. După 15 noiembrie 1944 preia conducerea Inspectoratului trupelor motomecanizate. În mai 1945 este trecut în rezervă. Faimosul general de armată, decorat cu ordinele „Mihai Viteazul”, clasa a III-a şi a II-a şi „Crucea de Fier”, clasa a II-a şi a I-a, devine atent supravegheat de Securitate, care-i pregătea iminenta arestare. întrucât avea simpatii legionare, legături cu conducerea P.N.Ţ. şi pregătea detronarea guvernului Groza. Sfârşitul survenit la 13 Iulie 1949, l-a salvat de detenţie.
(AMApN, Fond „Direcţia Personal”, „Memorii Bătrâni”, Generali; Litera D, Dosar 6; ASRI, Fond „P”, Dosar 20 980).
Nicolae Macici (1886-1950)
Nicolae Macici s-a născut la Craiova la 7 Noiembrie 1886, în familia lui Eremia şi Ecaterina cu o veche tradiţie de eroi ai credinţei străbune. Urmează cursurile liceului „Carol I” din Craiova, Şcoala de ofiţeri activi de infanterie şi cavalerie din Bucureşti între 1905-1907. Obţine o bursă pentru a continua studiile în Germania, făcând apoi stadiul la Batalionul 14 Vânători din Colmar. Revine în ţară şi participă la campania din Bulgaria. Se distinge la ocuparea Bercoviţei şi a pasului Petrohan. Absolvă şi cursurile Superioare de Război în 1915, cu gradul de căpitan. În primul război mondial participă la campania din Ardeal cu Regimentul 41 Infanterie. Este rănit grav în zona munţilor Cindrelului, la 22 Septembrie 1916, pierzându-şi ochiul drept. Primeşte ordinul „Mihai Viteazul”, clasa a III-a. Ajunge Instructor la Şcolile de ofiţeri de Infanterie din Iaşi şi Botoşani, apoi ofiţer de stat major. Graţie rezultatelor de excepţie pleacă la cursuri de înaltă pregătire în Franţa.
În 1937 primeşte comanda Regimentului 92 Infanterie şi a Diviziei 9 Infanterie. Devine aliat al lui Antonescu care-i încredinţează în Ianuarie 1941 programul rebeliunii. În Noiembrie acelaşi an ajunge la comanda Armatei I române. S-a făcut remarcat în campaniile din Ardeal, Ungaria şi Cehoslovacia. La 12 Februarie 1945, este chemat urgent în ţară, iar la 28 Aprilie 1945 este judecat în primul lot al „criminalilor de război”. Este condamnat la moarte, dar „mărinimia” regelui îi comută pedeapsa prin Înalt Decret Regal la muncă silnică pe viaţă. Numai în anul 1945 au fost constituite sub „patronajul” regelui 9 loturi de „criminali de război”. Din primul lot în care erau incluşi marii generali Macici, Calotescu, Trestioreanu, Ghineraru, Calafeteanu, Pătrăşcoiu şi personalităţi de talia lui Ion Haţieganu, Ion Năstase, N. Melinescu, Stere Marinescu, 29 de personalităţi şi generali au fost condamnaţi la moarte, dar clemenţa regală i-a salvat oferindu-le munca silnică pe viaţă.
Calvarul său l-a purtat prim celebrele temniţe Jilava, Dumbrăveni, Aiud. teroarea de la Aiud a trăit-o din plin până la 15 iunie 1950, când şi-a dat sfârşitul pământesc.
(AMApN, Fond „Memorii Bătrâni”. „Generali”, Litera M., Dosar nr.3:ASB. „Voinţa Armatei!”, nr.10 / 1941; Preşedenţia Consiliului de Miniştri, Dosar 103 /1941).
***
Realităţile contemporane ne-au creat falsa imagine că o ţară modernă, europeană nu are nevoie de a o armată educată în spiritul dragostei până la sacrifiul suprem pentru glia strămoşească în care odihnesc aceşti sfinţi muceniţi ce nu au ezitat să dea jertfa supremă. Cultul eroilor şi al martirilor a rămas parcă încremenit într-o realitate străină nouă. Adevăraţii criminali, sfindând aceşti morţi sfinţi ai Neamului Românesc, îşi cer în ultimii ani, cu neruşinare averile pe care nu le-au avut niciodată şi muşcă încă din glia străbună ce rodeşte şi graţie sângelui nobililor generali români sacrificaţi de înalta trădare regală.
La ceas de bilanţ, la fiecare început de lună mai, să ne plecăm pentru câteva clipe capul şi aducerea aminte a jertfei lor să ne înnobileze datoria de a le aşeza pe mormintele neştiute la cei mai mulţi dintre ei, alături de florile recunoştinţei noastre, promisiunea şi datoria ca jertfa şi sacrificiul lor să nu dispară din adevărata istorie a României.
