L-am cunoscut pe scriitorul Gelu Iova prin anii 1997-1998, la Cenaclul de Joi, păstorit de criticul Dan-Silviu Boerescu. Şedinţele se ţineau la Muzeul Literaturii din Bucureşti, director al muzeului fiind atunci criticul Alexandru Condeescu, Dumnezeu să-l odihnească în pace! După cum ştim cu toţii, domnul Gheorghe Iova nu este o persoană foarte comodă şi nici dispusă la… politeţuri, gen: Ce bine arăţi astăzi!… În accepţiunea mea toţi bărbaţii care nu fac curte femeilor ar trebui să plătescă impozite sau să lâncezească în închisori, deşi, fără îndoială, că domnii curtenitori pot părea uşor… libidinoşi. Dar mai bine aşa, decât să trăiască fără nicio obligaţie faţă de ginta feminină!
Într-o bună zi, dând nas în nas cu domnia sa în incinta Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, am îndrăznit să îi ofer cu dedicaţie volumul Billclintonienii, lansat pe data de 8 Martie 1999, la Muzeul Literaturii. După bunul meu obicei am strecurat în volum şi o carte de vizită. Nu pot să nu fac o paranteză legată de cărţile de vizită şi genul masculin, picat pe Terra de pe… Marte. Pozna se întâmplase într-un an-poveste, la Festivalul de Poezie de la Cicârlău, Maramureş, unde invitat de onoare fusese romancierul Nicolae Breban, născut în Baia Mare. În acea zi-poveste i se promiseseră zece ari de vie, pe care nu sunt sigură că i-a primit nici până în ziua de azi! Ca de obicei, la întâlnirile scriitorilor pleci înarmat cu numeroase cărţi, pentru a-i ferici pe participanţi cu câte un autograf. Lângă mine stătea un ziarist sătmărean şi, deşi nu îl cunoşteam, mi se părea de prost gust să nu îi ofer şi lui un exemplar în care se odihnea cartea mea de vizită. Ionul respectiv, ca să îl numesc aşa, cu voia Domniilor Voastre Primăvăratice, m-a întrebat conspirativ: Doamna Florica Bud, ce să înţeleg din faptul că mi-aţi oferit o carte de vizită? De atunci, când ofer cuiva o carte de vizită, simt nevoia să mă şi explic: îmi dau doar numărul de telefon, fără alte intenţii!
Dar să mă întorc la oile noastre. După un timp, l-am reîntâlnit pe Gelu Iova pe terasa de la Uniunea Scriitorilor, dar nu în anul în care puzderia de viermişori de pe duzii ce sprijină colţul de cer al respectivei terase dăduseră buzna. Aceste prezenţe nedorite zburdau într-o veselie peste tot; pe umbrele, mese şi… dacă nu erai vigilent, se prelingeau chiar şi pe tine, ca într-un film horror de gradul trei. De altfel, fusese o vară fierbinte în care tocurile intrau în asfaltul încins. Dar amănuntul acesta nu este un fapt demn de consemnat! Atunci ne-am salutat politicos, iar domnia sa mi-a strigat peste umăr că Billclintonienii mei i s-au părut interesanţi, atât ca şi conţinut, cât şi ca formă de prezentare, adică având două pagini întregi şi o pagină numită liberă. Am plecat repede, ca domnul Iova să nu se răzgândească şi l-am trecut la episoadele nescrise… greu de verificat.
A mai trecut o bună bucată de timp şi într-o dimineaţă de vară am primit un telefon în care o voce feminină, ce se declara doamna Iova, mă informa că era în Baia Mare şi dorea să mă întâlnească. Astfel am cunocut jumătatea simpatică şi accesibilă a familiei Iova. Încet-încet am construit cu Doina o relaţie pe care am consolidat-o şi cu ajutorul copiilor de la şcoala unde profesează, respectiv Şcoala pentru Hipoacuzici, din Bucureşti. Acestă şcoală a devenit fieful membrilor Secţiei de Tineret şi Copii al ASB-ului. Aici am cunoscut un colectiv inimos. Am fost invitată de mai multe ori, alături de Iuliu Raţiu şi Crina Bocşan Decuseară.
Acum povestea noastră se va muta în Maramureş, în anul de graţie în care consilierii locali au avut o revelaţie. Adică, mai bine spus, li s-a ridicat ceaţa de pe ochi, atunci când şi-au dat seama că un scriitor de talia lui Nicolae Breban ar merita să fie numit Cetăţean de Onoare al municipiului Baia Mare. În acel an s-au găsit resurse financiare şi au fost invitaţi mai mulţi scriitori cunoscuţi din toată ţara. Printre ei era şi Gheorghe Iova. A venit cu recomandarea, din partea soţiei sale, Doina, că ar fi bine să locuiască la mine. Zis şi făcut.
Activitatea noastră a fost bogată în evenimente şi personalităţi, pe care nu ştiu când le vom revedea în acestă formulă în oraşul nostru. Masa a fost servită la cantina internatelor de pe strada Agriculturii, o sală ce îmi aducea aminte de anii liceului. Am fost martora unui incident cu urmări răsfrânte asupra mea. Toată lumea dorea să stea la masă cât mai aproape de romancierul Nicolae Breban. Aşa că a avut loc un schimb de replici între Gelu Iova şi un scriitor pe care nu îl cunoşteam. Când am aflat cine este, am rămas mirată de intoleranţa sa, mai ales că poetul Ioan Pintea era şi preot. Pe fondul acestei disensiuni, Gelu Iova s-a ridicat şi a plecat. Când mi-am dat seama că de fapt nu a ieşit doar ca să ia o gură de aer, plecase de-a binelea.
După-amiază activitatea literară a continuat la Biblioteca Judeţeană “Petre Dulfu”, cu lansări de cărţi. În acest timp primesc un telefon de la Doina Iova, care mă ruga să merg la gară, deoarece soţul său dorea să se întoarcă acasă. Las totul baltă şi alerg într-un suflet la gară. Poetul se urcase în Rapidul de Bucureşti. A urmat un dialog ciudat între noi; eu pe peron, iar Gelu în tren. Păream un cuplu ce încearcă să se împace. În cele din urmă am reuşit să îl conving să coboare din tren şi am plecat împreună spre bibliotecă.
Duminică seara era programată plecarea. După-amiaza ne-o petrecusem pe terasă, acasă la mine, împreună cu Gelu Iova, soţul meu şi scriitorul Marian Ilea la un pahar de vorbă. Nimeni nu vizitează Maramureş-ul, fără a gusta din oiaga de… horincuţă.
În episodul care urmează am avut şi eu o parte de vină. Nu ştiam că biletele dus-întors trebuie prezentate conductorului împreună, aşa că l-am sfătuit pe Gelu ca biletul de dus să îl pună la îndemână în buzunar, iar pe cel de la venire, în bagaje. Ne-am luat la revedere şi el a plecat spre gară. Având o presimţire, nu m-am culcat… totuşi. La ora zero primesc un telefon de la Doina Iova, care primise la rândul ei un telefon de la conductorul rapidului, că întenţionează să îl dea jos din tren, în staţia Jibou, pe cetăţeanul Gheorghe Iova, din cauză că nu are biletul de la cursa Bucureşti-Baia Mare. Îl avea doar pe cel Baia Mare-Bucureşti. Ce puteam să fac? Pe cine să sun? Mi-am zis că ar trebui să contactez presa, adică pe Marian Ilea. Doina m-a sunat din nou spunându-mi că acel conductor a făcut deja gestul, în ciuda rugăminţilor ei de a-i da chiar şi o amendă. Trecuse de miezul nopţii. Printre lucrurile care mi se par nepotrivite este şi acela de a da sau de a primi telefoane în crucea noptii. Soţul meu dormea obosit. Pe cine să sun?! Mi-l închipuiam pe Gelu singur pe peronul gării din Jibou şi mă gândeam cu groază că îi va da cineva în cap sau îi va fura bagajul. În sfârşit, îmi vine un gând bun… domnul Ioan Isac, pe atunci comandantul Poliţiei Judeţene Maramureş, pe care îl cunoşteam de mult timp. Îmi iau inima în dinţi, sunându-l. Îl salut cu prima întrebare stupidă care îmi vine în minte: Dormi, Ioane? Slavă Domnului nu dormea! Îi spun păţania mea şi până la urmă a găsit soluţia: a sunat Poliţia C.F.R. Jibou, care l-a recuperat pe Gelu, oferindu-i şi un culcuş. Dimineaţa
s-a găsit şi biletul buclucaş şi uite aşa, în loc să călătorescă noaptea, Gelu Iova a călătorit ziua, având prilejul să cunoască frumuseţile patriei. Dar, slavă Domnului, a ajuns întreg şi nevătămat, la Bucureşti.
