Un film care este mult mai mult decât ceea ce pare…
O viziune post-apocaliptică cu un mesaj despre valori umane prea de multe ori uitate. Fraţii Hughes, regizând acest film, cu Denzel Washington ca actor principal, s-au adăugat la lista regizorilor care ne-au stimulat simţurile şi gândurile cu imagini şi posibilităţi post-apocaliptice.
Denzel Washington produce, ca de obicei, o interpertare demnă de reputaţia numelui şi rolurilor anterioare. Pe Denzel l-am văzut în filme ca înger, profesor şi musulman negru în Malcom X, doctor, soldat, antrenor, poliţist etc. Rolurile sale sunt dramatice, pline de carismă. Cu o voce puţin zgâriată, şi niciodată strigată, Denzel emană forţa caracterelor pe care le joacă. De cele mai multe ori el este eroul pe care îl aşteptăm să ofere justiţie. “Cartea lui Eli” oferă aceeaşi performanţă şi poate ceva în plus. Denzel este eroul bun în posesisa Cărţii… Nu ştim prea multe despre el, ştim însă că o voce interioară (sau poate divină) îi porunceşte să apere singura copie rămasă după Apocalipsa, a Cărţii… Desigur, rezultatul nu dezamăgeşte, singura copie rămasă a Bibliei este apărată şi în final ajunge la o tipografie pe insula Alcatraz pentru a fi multiplicată.
Cu o măiestrie bine articulată, filmul produce o serie de introspecţii pentru umanitatea însăşi. Titlul ne provoacă prin folosirea semiticului Eli (Dumnezeu) folosit atât în Armaică, Ebraică dar şi Arabică. Undeva în film n-i se aminteşte de extraordinara putere pe care o are “Cartea Sfântă” asupra omenirii. Cu un adagio la acest mesaj, destul de elocvent, omenirea rămasă este ignorantă, doar o mână de oameni ştiu să citească. Eli remarcă despre Biblie: “unii spun că însăşi Biblia a fost motivul războiului apocaliptic”. Prin folosirea arhaicului Eli, cartea poate fi foarte bine orice “carte sfântă”, fie ea Tora, fie Noul Testament, fie Coranul… Ca atare Eli poate fi oricine: poate fi Mesia evreilor, poate fi Mesia creştinilor aducând mesajul cu sabia (mesajul divin este asociat cu o sabie) sau poate fi un jihadist folosind cartea sfântă ca un atu moral pentru ai îndrepta pe infideli. Indiferent de interpretarea teologică, un mesaj transpare foarte clar: oamenii mor pentru a apăra ceea ce li s-a spus că este sfânt; în acelaşi timp oamenii sunt dispuşi să omoare în numele unei cărţi. Şi de aici derivă însuşi paradoxul acestui concept: Scrierile Sfinte ar trebui să producă o omenire mai bună, mai dreaptă, mai paşnică; prin însăşi esenţa lor aceste scrieri ar trebui să influenţeze omenirea înspre un viitor în care injustia, violenţa şi crima să dispară. Rezultatul însă este contrariul. Aruncând o privire la secolele trecute, filmul ne reaminteşte despre războaiele umanităţii în numele religiei, şi un clar mesaj despre prezent, despre continua luptă dintre tradiţionalismul fie evreu ortdox, fundamentalist Islamic, sau fundamentalist creştin şi modernitate. Atâta timp cât o persoană este dispusă să se omoare sau să ucidă în numele unei cărţi suntem destinaţi ca umanitate să repetăm istoria din nou şi din nou.
Filmul produce un mesaj adiacent despre manipulare în numele religiei. Carnegie, personajul negativ din film, care ştie să citească singur între acoliţii săi, şi care este un om de afaceri ce controlează oraşul prin distribuţia elementului esenţial pentru supravieţuire: apa, ce este foarte conştient de influenţa pe care Cartea o are asupra oamenilor: “Ei vor face exact ce le spun, dacă cuvintele sunt din Carte”… Ceea ce ne reaminteşte că toate religiile lumii nu sunt altceva decât o sursa de manipulare a maselor (mai mult sau mai puţin ignorante) pentru a produce beneficii economice şi sociale a celor ce conduc. Ne întrebăm până când umanitatea secolului 21 va continua orbeşte să acţioneze într-un anume mod, de cele mai multe ori fanatic, pentru simplul motiv că este tipărit într-o carte. Filmul ne reaminteşte că existenţa cărţii ca fiind “cartea sfântă” este de domeniul tradiţie verbală fără referinţe factuale ştiinţifice, nici chiar mistice. La fel ca în film, oamenilor li s-a spus mai întâi verbal că aceste scrieri, devenite mai târziu Cartea Sfântă, Biblia, Coranul, Vedele, Upanisadele… sunt de inspiraţie divină… Acest proces este manipularea prin excelenţă… O dată stabilită o astfel de premisă ca fiind factuală, obedienţa oarbă este rezultatul logic. Jucându-se cu ironia bine plasată, regizorii filmului ne reamintesc cât de orbi putem fi: Carnegie reuşeşte să pună mâna pe Biblie numai să descopere că de fapt este în Braille (mesaj codat folosit pentru persoanele nevăzătoare).
Istoria umanităţii şi a religiei se întoarce la începuturile ei, la finalul filmului unde îl observăm pe Eli, reproducând din memorie întreaga Biblie (mesaj verbal, aşa cum a fost perpetuată iniţial) care este transcrisă şi multiplicată de păstrătorii cunoştinţelor umane.
