Îngerul Adâncului (Pagini de jurnal – 1991-1998), Editura Mirton, Timișoara, 2020, cea mai recentă și, cu siguranță, una dintre cele mai semnificative cărți ale Poetului Eugen Dorcescu, alături de Nirvana. Cea mai frumoasă poezie (ediție ne-varietur, 2015), Cronică (1993), Abaddon (1995), Ecclesiastul în versuri (1997), Pildele în versuri (1998) și Psalmii în versuri (ed. I, 1993; ed. a II-a, extinsă și revizuită, 1997), este structurată pe trei paliere textuale, corespunzătoare unor cutremurătoare trepte spirituale: Moth tamuth (ebr. „Vei muri negreșit”); Abaddon (ebr. „Nimicire”, „Exterminare”, „Îngerul Adâncului”); Havel havalim (ebr. „Deșertăciunea deșertăciunilor”).
În concepția autorului, Jurnalul nu se adresează unui cititor propriu-zis (poate doar unuia ipotetic). Destinatarul dezbaterilor interioare este Poetul însuși, instanța eului estetic și moral, Conștiința, Condiția umană, în vreme ce confesiunile Îi sunt destinate lui Dumnezeu: „Aceste rânduri sunt o cronică lăuntrică, un dialog cu mine însumi și, mai ales, o confesiune în fața Celui Veșnic” (p. 34).
Cartea se deschide cu cel mai recent poem al lui Eugen Dorcescu: Templierul, poezie revelatoare pentru calitatea slujirii Divinității, dar și pentru suferința cumplită, transgresată și transfigurată metafizic, prin care trece Poetul-Cavaler: „Am fost trecut prin sabie și fier/De oamenii lui Filip cel Frumos” (p. 21).
Din punct de vedere istoric (și social), Jurnalul surprinde un amplu și divers tablou post-revoluționar, cvasi-apocaliptic: oamenii decad (apariția peste noapte a așa-zișilor scriitori și cărturari „de elită”), sunt consemnate atrocități prae și post revoluționare, primează dezordinea familială, comunitară, descompunerea morală (goana patologică după bunuri materiale, parvenitismul), este în plină desfășurare asasinarea culturii (schingiuirea editurilor, marginalizarea scriitorilor), sunt numite, politic, „personalități” corupte, inculte și incompetente în funcții înalte etc. etc. Toate acestea, funeste consecințe ale „revoluției capitaliste din decembrie”, care amenință să distrugă un pilon de normalitate (cultura!):
„O gândire îngustă și șablonardă (profitul!) a rătăcit sufletele. Naivi, izolați, periferici, săraci, încrezători, servili, lacomi și ahtiați după valorile materiale, oamenii cad, fără să-și dea seama, în capcanele computerizate ale rechinilor locali și internaționali. Și iată-ne (pe noi, câțiva, bieții artiști), rătăcind într-o lume de umbre carnivore…” (p. 89).
Cucerirea libertății de expresie și de confesiune, esențiale pentru cariera Poetului care a stihuit, în această perioadă, cărțile biblice și a dat glas conștiinței sale în Cronică și Abaddon nu contrabalansează dezamăgirea și dezgustul pentru prefacerile sociale orientate după instinctele joase. Hiperbolizând, autorul dă impresia că trăiește în Infern. Atât în Jurnal, cât și în volumele de versuri scrise în primul deceniu care a urmat Revoluției, Cronică (1993) și Abaddon (1995). Ni se pare fertilă, pentru abordarea cărții din perspectivă socio-istorică, o raportare a Jurnalului la poezia zămislită atunci, întrucât arta Poetului se bazează pe trăire, faptul particular se convertește în experiență generală, ușor recognoscibilă pentru contemporanii săi, dar și pentru noi, cei mai tineri. De pildă, un fragment din Cronică zugrăvește tocmai acest tablou al unei conștiinței colective bolnave, ce duce la derivă și degradare: „… În miezul lor (al zilelor, n.n.) sunt oamenii. O ceată/ Difuză, inumană, un coșmar./Se dușmănesc, se sfâșie. Și par/ Mai singuri și mai triști ca niciodată.// Cu cât mai tare strigă, cu atât/ Îi simți cuprinși de vid și disperare./Se-agață de un val în plină mare/Și valu-i dulce, sumbru și urât” (Cronică, 1).
Destrămarea Editurii (simbol predilect al culturii – locale, dar și naționale) este privită, din interiorul acesteia, ca atentat mascat la instituțiile culturale. Specialiștii, dintre care unii scriitori consacrați, sunt marginalizați și obligați la demisii. Cei puternici, precum autorul, nu abdică decât aparent, alegând să se dedice unui program cultural ce le este vital: „Și atunci? Atunci e bine să citești, să scrii, să trăiești slujind idealurilor eterne: binele spiritual, în primul rând, pentru cei din jur și pentru tine” (p. 33). Eugen Dorcescu se delimitează de cei cuprinși de binecunoscuta démence universelle (despre care vorbea Gustave Flaubert, referindu-se la unul dintre efectele nedorite ale Revoluției Franceze). Și este convins că procedează corect, în acord cu firea sa, dar și cu obligația morală față de chemarea sa artistică: „Eu nu m-am prefăcut. Eu nu mă prefac. Eu – declar cu tărie – am caracter. Eu sunt scriitor, cărturar. Eu nu mă pot asocia decât cu cei de teapa mea. Eu nu accept orice și nu sunt prieten cu oricine” (p. 108). Ca urmare a acestei démence universelle, în conștiința Poetului are loc o segregare socială și afectivă de largi dimensiuni, consemnată și în poemele din amintitele volume: „…între mine și oricare/Din cei ce-mi stau alături, la un pas,/S-a-nstăpânit treptat și a rămas,/ Sporind, o infinită depărtare./Privesc și înainte, și-napoi/În lumea mea pustie ca oricând./Acum, când nesfârșit de singur sunt,/Mi se arată, clar, că suntem doi” (Cronică, 19).
Originalul capitalism postrevoluționar de la noi s-a extins în dauna cărturarului onest: „Și astfel, cărturarul onest e veșnic prejudiciat. Eu nu vreau și nu pot să fac politică, să fac «gașcă», eu nu pot să spun și să scriu ce nu cred. Ca urmare, a trebuit să mă dau deoparte, să aștept resemnat salariul, să-i văd urcând spre funcții pe X și pe Y, parveniți ordinari, care azi zic una și mâine alta, zic orice și fac orice, fără rușine, numai bani să iasă. Solitudinea mea e agravată de răutatea celor din jur și de propria-mi incapacitate de a le-o trece cu vederea” (p. 34). Eugen Dorcescu nu abdică de la principiile sale. Treptat, se dă la o parte, investește timp în înălțarea sa spirituală. Este scârbit de exterior, dar tot mai fericit lăuntric. Îi întristează duhul „degradarea morală, haosul, deruta semenilor. Răutatea. Rapacitatea. Lipsa de caracter. Lipsa de discernământ. Dorința animalică de înavuțire” (p. 38). Fapt exprimat și liric, la fel de clar: „Semenii/se demonizează treptat. Strada e plină/cu umbrele lor, rătăcind în/neagra lumină” (Abaddon, 20). Otrava obștească îi agresează Poetului și satul natal (cf. Jurnal și poeme): „Aud cum pe uliță se tot duc/clătinându-se/megieșii orbeți./Bărbații, devorați de rachiu,/par niște arbori betegi./Femeile, pentru bani și porumb,/violează moșnegi./Aud, până-n zori, satul/ bolnav, alcoolizat și diform…” (Cronică, 42).
În contextul isteriei sociale, Poetul își oferă liniștea izolării, îndelungata autocontemplare și vizează transcendența în creație: „Simt o atracție irezistibilă pentru asceză și solitutidine. Mă preocupă esențele, transcendența, forța creatoare și recuperatoare a Verbului. Slava eternă, divină, ce se lasă, par instans, bănuită, contemplată” (p. 48). În fond, se retrage din mediul profesional, din cel scriitoricesc și chiar și din cel familial, mizând pe individuație: „Tu, ca ins empiric și artistic, ești o conștiință, o entitate inconfundabilă, unică. Șansa ta e să-ți rămâi credincios, șansa ta e fidelitatea față de propria-ți substanță, nu plierea după conjuncturi” (p. 54). Misticismul său se accentuează într-o tămăduire mult-așteptată: „Voi contempla. Voi trăi și atât. Ca un empiric ucenic în isihasm. Ca un om la 50 de ani, care nu e sigur de nimic. Care speră însă în Dumnezeu” (p. 164).
Cel de-al doilea capitol al cărții este intitulat Abaddon – emblemă a „nimicirii” și „Apocalipsei” (ebr. Abaddon, Avaddon, gr. Apollion sau lat. Exterminans – „Îngerul Adâncului”). Abaddon este o prezență abisală și impunătoare; în Apocalipsa după Ioan, Abaddon este îngerul pustiitor din adâncuri, „regele lăcustelor din Iad”, al sufletelor rele care îi chinuie pe muritori. Societatea în Abaddon este mai decăzută decât în Moth tamuth: în general, Dumnezeu este uitat, nimeni nu mai cultivă învățăturile Scripturii, hipnoza pricopselii și gloria efemeră au întunecat mințile oamenilor, ateismul viciază conștiința colectivă:
„O lume fără Dumnezeu, mânată pe străzi, pe scări, peste tot, de biciul și hohotul diavolului. De la Continental până în Piața Libertății și, apoi, pe Alba-Iulia, nu poți trece de mulțimea schimbătorilor de bani. Cerșetori, câini vagabonzi, bețivi. De curând, unul dintre vecinii noștri, de la un bloc alăturat, om în vârstă și sobru acum, a căzut în darul beției” (p. 171-172). Apocalipsa din volumul de poezie Abaddon este înveninată, dezbină și distruge ambianța: „Iat-o, cu privirile blânde, cu duioase suspine,/încearcă să surpe, să toarne venin,/să dezbine./ Stârnește invidii, competiții, dispute,/pe cel nefericit împotriva celui nefericit îl asmute” (Abaddon, 1).
Slugărnicia față de ființe inferioare, comportamentele dubioase, de gașcă (de obicei, politică sau politizată) coboară într-un hău ființa umană: „derută, haos, nimicire, Abaddon” (p. 172). Volumul de versuri omonim se concentrează pe asemenea aspecte ale dezumanizării: „Oamenii-câini lasă loc tot mai mult/câinilor pur și simplu, câinilor-singuri sau/câinilor-grupuri” (Abaddon, 7); „Șerpii alcoolului colindă și-și varsă/veninul din casă în casă./Ochiul secat al izvorului, ochiul lui scurs/se prelinge și plânge,/lăutarii, beți, în amurg, își numără banii/și se bat pân’ la sânge” (Abaddon, 2); „În săli părăsite se vorbește intens despre/bani și cultură./Și-n timp ce vorbesc,/vorbitorilor le țâșnește muște verzi și miasme din/ gură” (Abaddon, 4).
Profilul psihologic al insului căzut, din toate punctele de vedere, de pe „treapta umanității” este însuși Iovescu, directorul de la Editura de Vest (fosta Facla): „E ceea ce se poate numi un ins diabolic. Ține minte, înregistrează, corelează, interpretează (întotdeauna negativ, ranchiunos) tot ce fac cei din preajmă. Lucruri de nimic, fleacuri ordinare, chițibușuri capătă pentru el dimensiuni apocaliptice. Și, în fiecare cuvânt pe care-l rostește, pulsează răutatea, ura. Îngrozitor specimen. O mizerie de om” (p. 177). Acest „maimuțoi” face parte din gloată „maimuțelor agresive”, evocate în poezie: „O sală de maimuțe năzdrăvane/Îmbârligate-n staluri și balcoane./Se-agită, țipă, mâzgălesc misive,/ Sunt, rând pe rând, mieroase și-agresive,/În timp ce una doarme, alta rage,/ Stupide, ipocrite, coprofage” (Abaddon, 24). Iovescu este un personaj care face echilibristică pe linia caragialiană dintre tragic și comic.
Sihăstria, ascetismul, transformarea locuinței într-o chilie conduc spre apogeul solitudinii reci, ca răspuns dramatic la degradarea socială: „Sunt prins, sunt crucificat în durere și angoasă. Mai uit, mă mai îndepărtez de mine însumi, dar revin pe neașteptate și-mi privesc ființa. De ce? Până când? Cum? Altădată, mă uitam, în oglindă, la propriu-mi chip, înregistrându-i treptata degradare. De o vreme, de multă vreme, nici această curiozitate n-o mai am. Sunt singur, singur, chiar fără mine însumi” (p. 206). Numai spes, fides și caritas, valori spre care tinde, îi umplu viața, iar lectura Scripturilor și harul care i s-a dat, de către Duh, îl mobilizează. Înțelepciunea și harul aduc, și ele, multă suferință. „Că unde este multă înțelepciune este și multă amărăciune, și cel ce își înmulțește știința își sporește suferința” (p. 233), afirmă autorul, în spiritul Ecclesiastului, de care se lasă pătruns, pe măsură ce stihuiește această carte sapiențială.
Eugen Dorcescu, așa cum s-a arătat de multe ori, este un poeta doctus, poeta genuinus și poeta vates. Deseori, în Jurnal, s-a putut observa cât de complexă este personalitatea sa. Poetul practică metoda autocontemplării sugestive, care amintește de „culmile disperării” cioraniene („neputința de a fi”, „ispita de a exista” etc. etc.), și recurge, frecvent, la grila „de ce-ului”:
„Este foarte greu, e chinuitor să trăiești, în orice clipă, la limită. Purtând mereu în minte și-n suflet întrebarea: De ce? Orice fapt, orice gest, orice făptură trec prin această grilă. Imposibilitatea de a pricepe sensul vieții și al morții mă apasă încontinuu, ca o boală. Zi de zi. Clipă de clipă. Și în somn și în stare de veghe, fie că se exprimă sau nu cu limpezime. E un morb subconștient, un dat, un fel de tiran lăuntric, ce-mi colorează și-mi direcționează existența. Dar este conștientizat mereu, tulburându-mă și mai tare, răpind realitatea ambianței, plasându-mă într-un vis tragic și absurd. Sufăr. Scrisul meu este, în întregime, expresia acestei suferințe. Dar scrisul se duce în lumea lui, suferința rămâne. Rămân singur, cu acest zid în față, un zid de care mă izbesc, zi și noapte. De aceea, uneori, schițez mici evadări în derizoriu. Ca să uit. Dar nici atunci nu pot uita pe de-a-ntregul. Revin în lumea întrebărilor fără răspuns, în lumea fără milă și fără înțelegere. Treptat, pe măsură ce forța dorințelor trupești se diminuează, sporește acest simțământ al nimicniciei” (p. 265). Despre o asemenea fugă abisală, Eugen Dorcescu vorbește expresiv în lirica sa: „… Fug. Mă afund în peștera sufletului,/în grota lui nesfârșită./Alerg tot mai adânc. Să uit, să nu-mi/ mai aud/eul empiric, trupesc, rămas la intrare,/să nu-l mai aud cum vomită” (Abaddon, 23).
Cetatea, altădată iubită și cântată în poeme memorabile (cf. Agonia caniculei, carte scrisă în anii 1982-1984, dar apărută în 2019), este căzută în derizoriu și păcat, împânzită de grosolănie, hoție, minciună și perfidie: „Lumea în care ne mișcăm e un coșmar. Orașul vuiește de înjurături și de obscenități, foșgăie de libărci, de câini vagabonzi, de hoți, duhnește a minciună și perfidie” (p. 307).
„Sentimentul inutilității”, statutul de victimă într-o „lume imbecilizată” (p. 306) par a fi augmentate pe un fond pesimist, dar nu este așa, căci la finele tuturor frământărilor sălășluiesc nădejdea, credința și iubirea – prin Yah Elohim. Naratorul, ca și Poetul, este sfâșiat de o continuă luptă dintre „carne și duh”: „Și acum trupul își cere, adesea vehement, drepturile lui. Lupta dintre carne și duh a fost și a rămas foarte dură, în ce mă privește. Dar mi-e silă. Suntem o specie degradată” (p. 334). V. și: „Cineva în carne și duh te desparte,/purtându-te așa, ființă duală, devorată/ de chin, dezbinată de sine, zi de zi,/pân’ la moarte” (Abaddon, 25). Acesta este un adevăr. Unul dintre acele adevăruri cardinale, pentru care scrie Eugen Dorcescu
În ultimul capitol al Jurnalului, Havel havalim (ebr. Havel havalim „deșertăciunea deșertăciunilor”), perspectivele profesionale par a fi altele. Scriitorul se angajează la edituri particulare: redactor-șef la Amarcord; între timp, lucrează și la Excelsior. Cu toate acestea, acele „cutremurări” sufletești sunt tot mai pregnante, isihasmul devine o stare mereu mai necesară, sihăstria începe să fie un modus vivendi, iar ascetismul ocazionează noile trăiri mistice ale Poetului. Tonul sentențios este tot mai pregnant: „Fără Dumnezeu, nu însemnăm nimic, dar absolut nimic. Pulbere, cenușă cosmică, aneantizare. «Astral gunoi», cum spunea Alexandru Philippide” (p. 424).
Îngerul Adâncului are, la fel ca și poezia dorcesciană, gravitate, poartă pecetea profunzimii și afirmă posibilitatea mântuirii prin Cel ce este. Fapt care anulează pesimismul și aduce în prim plan orizontul salvării. Nenumăratele lecțiuni biblice îi confirmă autorului tăria credinței, convingerea că omul este o ființă destinată nu morții, ci mântuirii. „Eu am murit acestei lumi” (p. 526) reprezintă declarația unei morți simbolice. Urmată de renaștere într-o ordine superioară, metafizică. În subtextul enunțului „Eu am murit acestei lumi” (p. 526) recunoaștem referința la lumea fizică și detașarea filosofico-spirituală a Poetului de tarele acesteia: de politicianism, mercantilism, parvenitism, ipocrizie, impostură și, nu în ultimul rând, de păcat. „Ne revedem după Apocalipsă?” se întreabă Poetul, în cele din urmă, sugerând că nu s-a rupt cu totul de semeni și că speră în izbăvirea lor. E timpul să ne punem și noi această întrebare. Fiindcă, așa cum observa Mirela-Ioana Dorcescu, în prefața intitulată „Opera totală”, „Îngerul Adâncului are caracter formativ. Este o carte de învățătură. Pilduitoare” (p. 18).
O carte unică, adăugăm, o carte nobilă, salubră, cu un teribil suflu ideatic, spiritual și stilistic, în peisajul confuz, adesea trivial și „mălăieț”, al literaturii române actuale.
MARIAN-CĂTĂLIN CIOBANU
