Părerile exprimate în rândurile de mai jos reprezintă rezultatul unui exerciţiu de admiraţie în care mă surprind ori de câte ori emisiuni televizate sau vizionări directe de la festivaluri sau alt fel de manifestări de gen, îmi prilejuiesc rememorări ale vieţii petrecute într-un fabulos spaţiu rural. Ascultând pe parcursul anilor explicaţiile şi comentariile unor oameni de specialitate, trăgând concluzii din propriile observaţii, propriul studiu, şi din participarea personală şi efectivă la viaţa culturală şi spirituală a satului ardelean, consider că am datele necesare să pot afirma cu smerită admiraţie câteva percepţii personale. Mă străduiesc în acelaşi timp ca emoţia care mă încearcă aflându-mă în faţa acestei măreţe citadele a spiritului, care este folclorul, să nu influenţeze pe cât posibil rigoarea celor exprimate. În cele ce urmează voi face câteva consideraţii despre manifestări culturale şi spirituale ale satului care s-au desfăşurat sau se mai desfăşoară, acolo în bătătura satului, sau la şură, sau la casele sătenilor, la vreme de colindă, şi nu la copiile acestora, stilizate inspirat sau dimpotrivă, pe scenele cu iz de surogat, de la un capăt la celălalt al ţării. Despre cele desfăşurate acolo unde le stă bine, în lumea lor, unde s-au şi născut, din talentul şi genialitatea creatorului colectiv, anume lumea satului, pot să spun următoarele consideraţii, poate subiective, unele :
-Ce tradiţii, ce obiceiuri frumoase, calde, pline de omenie, de bunătate, de curăţenie şi simplitate sufletească, fără înţelesuri derizorii, obscure şi viclene, fără grozăvii, fără sacrificii ritualice, [ca în alte civilizaţii şi culturi] nici măcar de animale, dovedind că aparţinem unei credinţe umaniste, benefice, de largă respiraţie intelectuală, cea creştin-ortodoxă !
Folclorul românesc în general, dar cel transilvan în special, păstrează nealterate până în ziua de azi învăţături potrivit cărora i se cere românului în versuri uşor memorabile ca atât la mânie cât şi la veselie să fie cu grijă şi să fie bun.
Dansul ardeleanului, este calm, semeţ, aşezat, neînfricat, nepripit, gesturile liniştite au la bază o siguranţă a situaţiei omului care îl dansează, care vine la horă cu fruntea sus în faţa judecătorului celui mai sever existent în colectivităţile rurale şi anume „GURA SATULUI”, ştiindu-se cu ogorul arat şi semănat, casa îmbrăcată, curtea pusă în ordine. Ardeleanul în dansul său nu răzbună nimic, nu bate podelele sau bătătura în picioare cu gândul la boierul care îl asupreşte, de aceea, el dansează cu capul sus, fălos şi cere în descântecul lui loc şi lărgământ şi nu tropoteşte încovoiat şi grăbit ca aflându-se asupra unui duşman pus la pământ. Dimpotrivă, dansul lui exprimă şi pune în evidenţă o siguranţă, o îndestulare, o linişte, o certitudine.
El era conştient şi de situaţia sa ca naţionalitate într-un imperiu care îi era străin şi căruia îi era străin şi el, şi de aceea îşi începea dansul cu HORA UNIRII şi o încheia cu MARSUL LUI IANCU, iar la sărbători îşi punea tricolorul la pălărie, la cingătoare şi pe tavanul bisericii printre stelele care imaginează bolta cerească. Dacă ar fi posibil aş cere înscrierea într-o bază de date suis generis nu numai a dansului ardelenesc ca atare, ci aş dori să văd înscrise chiar în patrimoniul cultural mondial suita de atitudini care precede, însoţeşte şi asistă dansul ardelenesc în desfăşurarea sa. Corespunzător unei muzici a cărei melodicitate aminteşte de o străveche nobleţe bizantină, modulată şi şlefuită pe un fundament liturgic autohton greco-ortodox, trebuia în mod necesar să îi corespundă dansuri a căror ţinută imperială a fost împrumutată cadrilului saloanelor de dans ale marilor case regale şi imperiale de pe bătrânul continent şi ajungând şi în Lumea Nouă duse ca un suvenir de preţ în bagajele colonizatorilor.
Constantin Noica afirma că ţipuriturile oşenilor reprezintă strigătul geto-dacilor către Dumnezeu. Strigăt pentru implorarea milei divine şi pentru afirmarea dorinţei de a exista ca entitate distincta, mi-aş permite eu să completez afirmaţia marelui om de cultură. Şi îmi bazez permisiunea de a completa afirmaţia, pe credinţa că Dumnezeu le-a ascultat oşenilor ruga şi în marea Sa milă a lăsat vitejilor de pe aceste mirifice plaiuri LIBERTATEA,
atât de dorită, făcând inoperante strădaniile invadatorilor romani şi ulterior şi de alte seminţii de a supune pe cei a căror renume era dus din Carpaţii Păduroşi până în depărtări atonite. Individualitatea şi distincţia atât de evidente ale acestui eşantion de populaţie, parte intrinsecă a lumii dacice şi, desigur româneşti, l-a determinat pe marele poet Adrian Păunescu să imagineze deosebit de inspirata expresie
Nu sunt în măsură să elaborez strategii care să conducă la conservarea şi perpetuarea în lumea satului, acolo unde încă mai pâlpâie mici oaze de tradiţional, a vieţii ce fremăta puternic în satul de odinioară. Nici nu ştiu dacă tăvălugul evoluţiei şi al modernităţii ar permite acest lucru. Îmi pare nespus de rău însă, pentru generaţiile viitoare, care vor avea acces la aceste valori spirituale doar cercetând mărturiile discografice sau cinematografice. Mă bucur că deocamdată truditorii şi toţi participanţii la viaţa spirituală şi la viaţa folclorului românesc lucrează cu o materie încă vie şi nu se ostenesc în a anima un produs fosilizat, mumificat. Pentru a avea o imagine cât mai apropiată de realitatea satului patriarhal românesc, organismelor de specialitate, instituţiilor de profil şi specialiştilor le incumbă o mare răspundere pentru a păstra, în formele cunoscute, istoria noastră culturală şi zestrea spirituală a unui neam fabulos care a marcat cu spiritualitatea sa această agitată parte de lume.
Pentru ce au fost şi cine au fost înaintaşii noştri în manifestările lor spirituale, în credincioşia lor consecvent creştin-ortodoxa, în lupta lor milenară pentru apărarea spaţiului destinat lor de la facerea lumii, ţara lor a fost definită din antichitate ca GRADINA MAICII DOMNULUI, fapt care ne-a fost reamintit de către Papa Ioan Paul al ll-lea in timpul vizitei istorice făcută în ţara noastră. Iar conducătorii noştri au fost apreciaţi ca vajnici apărători ai creştinătăţii şi chiar unul dintre cei mai mari, STEFAN CEL MARE a fost apreciat la vremea sa de către SFÂNTUL SCAUN ca ATLET AL LUI HRISTOS.
