Am trecut de curând prin Iaşi şi acesta părea neschimbat. Câtă linişte, câtă candoare, câtă bucurie, câtă frumuseţe. Aceeaşi pace patriarhală te înconjoară. M-aş fi dus şi acuma la biblioteca de la filosofie să citesc de dimineaţă până seara. Îmi amintesc de starea aceea când citeam câte o carte la o zi sau două, când mistuiam pagină cu pagină fără să mă mai intereseze altceva decât ceea ce scria acolo, lumea aceea care se deschidea în mintea mea era totul pentru mine. Citeam filosofie şi literatură, teologie şi istorie, nu conta, dar mai tare mă interesa tot ce era legat de reflecţie, de gândire, de meditaţie. În cei nouă ani de facultate, cinci de matematică şi patru de filosofie, nu îmi amintesc să fi făcut altceva decât preocuparea aceea nebună, de a citi şi a scrie pe cont propriu tot ceea ce gândeam şi simţeam ca este în mine bun sau rău. În perioada aceea am reuşit să adun în jur de o sută de manuscrise pe care nu le-am mai deschis niciodată, dar le am. Habar nu am ce am scris în ele. Nu am publicat nimic în nici un ziar, în nici o revistă literară pentru că pentru mine era important să scriu, nu să public, dar urmăream cu fervoare şi cu cea mai mare atenţie tot ceea ce se scria. Citeam cu un saţ extraordinar când apucam câte o revistă, tot ce scriau alţii. Printre preferate erau Timpul, Echinox, Dialog, Gazeta studenţească şi altele. Eram foarte fericită când vedeam că cei care scriu sunt la fel ca şi mine, au aceleaşi sentimente, îi dor aceleaşi probleme, că plâng la fel, se revoltă la fel, ca poezia lor e legată de aceleaşi sentimente şi trăiri ca ale mele.
Gaşca de studenţi care avea această ambiţie să scrie într-o formă originală şi proprie m-a format în spiritul ei, chiar dacă eu stăteam aşa mai retrasă, la distanţă, mă izolam. Erau zile în care nu vorbeam cu nimeni nici măcar un cuvânt. Anii grei de la matematică erau aşa. Spiritul celor care scriau în reviste îmi dădea încrederea în mine şi tupeul că aşa trebuie să fac şi eu, ca ei, să fiu liberă şi să gândesc cu propria minte, să nu mă iau după nimeni. Şi pictura o făceam la fel, din puterea acestei libertăţi, pictam pe holuri în cămin după acelaşi principiu al libertăţii. Cu spiritul acesta am rămas şi acuma, dacă alţii au libertatea toatală în a se exprima, aceeaşi libertate o am şi eu în edeile mele şi în felul meu de a fi. Eram atât de ahtiată să citesc şi atât de cuprinsă de filosofia lui Imanuel Kant pe care o studiam cu un creion în mână şi cu dicţionarul în cealaltă, lângă mine, încât eram în stare să stau acolo în bibliotecă, de dimineaţă până seara, fără să mă ridic nici măcar să mă duc să beau apă sau alte nevoi, de a lua aer şi a respira puţina pauză, mi se făcea alb în faţa ochilor, dar nu mă lăsam, Kant era ca teoria cea mai complicată de la matematică şi eu trebuia să biruiesc. Nu plecam să mai iau aer, încremeneam acolo pe carte, pentru că îmi fugeau ideile şi le pierdeam, mă enervam că trebuia să o iau de la capăt şi mai bine stăteam acolo. Într-o zi m-am proţăpit în sala bibliotecii de dimineaţă de la ora opt. Am fost foarte revoltată când am văzut că biblotecara întârzâie, şi tot trece, şi tot trece, ba un sfert de oră, ba un alt sfert de oră până însfârşit a venit la opt şi treizeci şi cinci. Mi-am luat cartea cu filosoful meu preferat şi m-am aşezat acolo fără să mă mai ridic. Am facut doar câteva pauze întreaga zi şi spre seară, aproape de ora opt am ignorat faptul că cea care stătea la ghişeu dădu strigarea de plecare, nu am fost atentă la cele ce se petreceau în jur şi cum în bibliotecă totul rămânea cu lumina aprinsă m-am trezit pe la ora nouă seara că sunt încuiată înăuntru şi nu mai pot să ies. Am rămas acolo cu Imanuel Kant sub nas. Brusc mi s-a făcut foame, ce să mănâc, nu aveam ce, de ieşit nu puteam, că erau gratii, la baie să mă duc, am răsuflat uşurată când am văzut că e deschisă şi am băut nişte apă ca să mi se mai potolească foamea. Am găsit un covrig uscat prin rucsac şi l-am ronţăit. Mă săturasem de citit, tot confortul mi-a dispărut brusc şi nu mai aveam nici un chef să citesc, la gândul că o să stau o noapte întreagă să dorm în bibliotecă. Era vară, cald, prin mai la sfârşit, dar totuşi să dorm acolo pe băncile acelea de scândură nu prea îmi dădea mâna. Am început să mă plimb de colo, colo ca un leu într-o cuşcă. Când îmi arunc ochii pe un ziar ce văd, o revistă uitată de un student sau aruncată, sau poate lăsată acolo cu bună intenţie, era Echinox. O citise şi o aruncase. Aşa că am luat-o, parcă eram un deţinut în celulă care pune mâna pe un elixir. Era îndoită de la mijloc, aşa că am aşezat-o de la început ca să o pot citi. Când mă uit, pe prima pagină ce văd. O figură a unui individ, slab, deformat, cu nişte ochelari negri pe nas de îi acoperea toţi ochii, cu rama neagră şi lată aşa cum se purtau pe vreamea împuşcatului ca să arăţi că eşti rasat, acest individ era pozat cu un cap al lui mare, în spatele unor gratii de geam nu de puşcărie, cu o gramadă mare de cărţi care se răsturnau peste el, iar dedesubt era scris mare cu negru sub ochii holbaţi ai individului: “trăind în cercul vostru strâmt, vă credeţi genii”.
Când am văzut o asemenea arătare, am început să râd de mă ţineam cu mâna de burtă.
– Bă, eu semăn cu ăsta, ha ha ha ha!!!
Era imaginea mea în oglindă, o imagine care se uita batjocoritor la mine. Tipul care pozase era nespus de frumos de după ochelari, dar cu figurile bicicletelor mari, negre si urâte care se uitau strâmbându-se la mine, avea o figură aşa de pocită şi de haioasă, de strâmbată de îţi venea să râzi la fiecare cinci minute.
Am aruncat ziarul cât colo, râdeam şi iar mă uitam la el. M-am dus la baie, m-am spălat pe faţă ca să îmi treacă somnul şi enervarea, plus că aveam o uşoară senzaţie de năduşeală că nu mai erau geamurile şi uşile deschsie, parcă nu aveam aer şi trebuia să mă duc să mă răcoresc. M-am mai învârtit pe ici pe colo, m-am mai uitat pe geam la oamenii care treceau grăbiţi, la troleibuzele care mergeau aşa de lin agăţate de sârme, la tramvaiele care huruiau de se cutremura pământul, mă uitam aşa la toate care treceau pe sub ochii mei, eu care eram cocoţată aşa de sus pe geam, vedeam totul de la distanţă fără să fiu văzută.
După care mi-am zis în gând:
-Deci aşa dom’le, “trăind în cercul vostru strâmt, vă credeţi genii”, ha ha ha ha nostimă treabă…ha ha ha ha..deştept care a făcut asta.
Uitându-mă la ziarul acela mi-a venit din nou pofta de Kant, mă calmasem, am mai citit o bucată de timp, după care m-am întins pe masa de lemn, mi-am pus nişte scaune şi m-am culcat. A doua zi m-am sculat devreme, pentru că dormisem destul de greu pe scândurile acelea, am pândit când a venit bibliotecara, de data asta nu a mai întârziat, m-am ascuns la baie cu cărţi cu tot, să nu mă vadă şi să mă dibuiască, dormisem în spaţiu interzis, am ieşit tiptil de acolo, şi m-am dus în cămin unde am tras un pui de somn ca la mama acasă, la ţară, în satul meu, vara, cu ferestrele deschise, şi cu miros de copac, grădină şi iarbă intrându-mi pe geam.