Un poet antic roman, Horatiu, creatorul poeziei minții, a propagat în lume sintagma „Carpe Diem”/ „Trăiește clipa”, nu pentru că a dorit să sublinieze vreo formă de existențialism avant la lettre – filosofia potrivit căreia trecutul nu contează pentru prezent, fiecare clipă fiind separată ermetic de cealaltă – ci pentru că intenționa să laude normalitatea, cea care în zilele noastre are un sens cel puțin interpretabil.
Într-un sens mult mai profund, sintagma apare în mod recurent și în Biblie „Hai să bem și să mâncăm, căci mâine vom muri” (Isaia 22, Proverbe 23, Corinteni 15), pentru că, exact așa cum afirma și John Donne în „Predici” , „Moartea ne paște pe toți și nu face deosebiri între noi atunci când vine” și de cele mai mult ori chiar nu știm când vine.
Totuși, umanitatea cunoaște o adaptare stranie în aceste timpuri stranii; acel carpe diem este dat uitării în goana după acel „mai bine”, după perfecțiunea efemeră de mâine – care mâine are întotdeauna două variante: să vină sau să nu mai vină. Deși există posibilitatea să nu îmi atrag foarte mulți admiratori cu această afirmație, radiografia lumii de azi evidențiază mai degrabă materialismul în detrimentul spiritului, ambalajul în detrimentul conținutului, aparența în detrimentul esenței. Ne uităm deseori la viața noastră și se întâmplă să o comparăm cu a celorlalți, însă modalitatea în care o facem este pur și simplu distructivă pentru mintea și sufletul nostru; pentru că viața unui om este plămădită din atât de multe bucăți și bucățele iar noi o descompunem în și mai multe, punând în balanță bucățica noastră cu bucățica celuilalt, iar în final ne declarăm nemulțumiți. La început de fiecare bucată în parte și apoi de întreaga noastră viață (deși…niciodată nu vom ști ce ascund culisele vieții unui om).
Și uite-așa… uităm să trăim cu adevărat, să ne bucurăm cu adevărat, să ne minunăm de cele zece minute de senin dintr-o zi înnorată, să ne iubim chipul așa cum este el, să ne iubim copiii așa cum sunt ei, fără a-i compara în permanență cu copiii vecinilor sau ai prietenilor noștri, să cântăm chiar dacă vocea noastră nu se compară cu cea a unui artist consacrat, să gătim cu drag chiar dacă nu avem îndemânarea unui chef, să facem atât cât putem face și să ne mai rămână timp și de….trăit. De trăit clipe, așa cum auzeam adeseori în copilăria mea însorită: „Să nu uiți niciodată că viața nu este făcută din ani, luni sau zile…viața este făcută din clipe”.
În jurul meu au trăit oameni minunați, care au plecat spre cer. Niciodată nu m-am gândit că vor pleca, sau mai bine zis, că vor pleca așa curând. Și atunci am înțeles cât de șubredă este viața, cât de scurtă și cât de efemeră este….asemeni unui parfum discret de primăvară. Am trăit destule clipe în care simțeam că îmi doresc să dispar, clipe în care un egoism absolut înfiorător îmi locuia fiecare por al ființei mele și ștergea parcă, cu o repeziciune indescriptibilă tot ce trăisem până atunci…tot ce iubisem, tot ce construisem…tot ce aveam. Însă nu am dispărut, m-am ridicat și am început să trăiesc. Să trăiesc cu adevărat. Pentru că realmente, versul final al poeziei „Cel care renunță” scrisă de un poet canadian pe la 1900, Robert W. Service, o creație despre dificultatea de a înfrunta greutățile întâlnite în viață și despre perseverența în fața necazurilor copleșitoare, răsună în mintea mea la fiecare impas: „Mai încearcă o dată – este foarte ușor să mori, mai greu e să continui să trăiești”. De atunci nu mi-am mai dorit vreodată să dispar și ca printr-o magie, am anihilat acel egoism, l-am izgonit, pentru că fiecare por al ființei mele este ocupat cu… viața. Cu clipa.
Cât despre perfecțiune, linii fine și frumusețe, ar fi absurd să nu-mi recunosc admirația pentru ele. Le admir, însă cine spune că pentru mine acestea sunt un „must”? În dialogurile mele intrapersonale din fața oglinzii se întâmplă să își mai facă loc câte un reproș. Un reproș pe care mi-l fac mie însămi. Însă mă pufnește râsul și îmi amintesc cine sunt eu cu adevărat, care este rolul meu și care sunt plăcerile mele. Sunt copilul unor părinți care mă iubesc iremediabil, chiar dacă ne putem lua la întrecere atunci când ne apucăm de numărat fire albe; apoi, sunt soția unui artist care de cele mai multe ori mă privește ca pe o creație desăvârșită a Lui Dumnezeu, deși anii își lasă amprentele pe chipurile amandurora. Mai sunt și mama unor copii minunați care mă sufocă (în cel mai frumos sens al cuvântului) cu îmbrățișări și cu declarații de dragoste în al căror conținut găsesc cele mai frumoase metafore și comparații: “mami, tu ești un diamant”, sunt un om care scrie…iar aici, frumusețea stă dincolo de chip, în esență, în produs și nu în ambalaj; și în final… sunt om. Iar omul este din nefericire imperfect și perisabil. Și fără să îmi propun, pentru că fiecare imperfecțiune de pe chipul meu spune o poveste, îmi place să le privesc uneori pe toate și să le asigur de dragostea mea sinceră. Pentru că, până la urmă, ele sunt inspirația mea, trecutul meu, viața mea. Ele sunt eu. Iar eu chiar mă plac așa cum sunt.
Am ajuns într-un punct în care nu mă mai urc pe balanță, nu mă mai compar cu nimeni pentru că nici nu aș avea cum să o fac. Fiecare individ este unic și nu am întâlnit pe cineva care să aibă vreun corespondent identic. Și nu mai tânjesc după o altă versiune a mea, după un altfel de viață sau după un mâine perfect. Mă bucur de clipele frumoase, repar ceea ce se strică și privesc cu încântare la fiecare azi; pentru că de jumătate de secol cuvintele Maicii Tereza își fac loc din ce în ce mai adânc în conștiința mea: „Ziua de ieri nu mai e. Mâine încă nu a sosit. Nu avem decât ziua de azi. Să începem”.
Noi, oamenii, ne mistuim în chinuri groaznice și devenim proprii noștri torționari doar pentru că tânjim să ne încadrăm în standarde închipuite de cei care viețuiesc într-un sens pur material și ne îndepărtăm de noi înșine. Renunțăm la credințele și ideile noastre doar pentru că sunt diferite de ale majorității și nu ne mai iubim pe noi doar pentru că nu ne încadrăm în tipare și în trenduri. Ne risipim astfel din miracolul care ne-a fost dat în ziua nașterii noastre; ne risipim viața. După mulți ani de întrebări și confuzie… eu aleg să fiu un TRĂITOR al clipei… și nu un RISIPITOR al vieții.
RISIPITORII
Ce repede se face târziu în viața noastră…
Și ce risipitori de clipe suntem,
Tânjim după iluzii în inima albastră
Și decât să trăim, mai bine plângem.
Privim în gol magia de facere a lumii,
Nu știm să mulțumim, noi numai cerem,
Ne răzvrătim haotic pe tonurile vremii
Și spre sfârșitul vieții-ncet purcedem.
Nu știm cum să trăim în vechea simplitate,
Parcă oglinzile sunt prea diforme.
Ne comparăm mereu cu vreo celebritate
Și-am vrea ca cineva să ne transforme.
Ce repede alunecăm în suferințe reci
Căci n-a cutezat nimeni să ne-nvețe,
Că în carcase minunate cu suflete seci,
Mereu vom întâlni prea multe fețe.
Risipim suflet în iubiri pentru perfecțiuni,
Chiar dacă știm c-acestea nu există,
Și ne urâm că suntem doar simpli oameni comuni
Și-ncepem să ne facem viața tristă.
***
Refuzăm să acceptăm viața ca pe o minune,
Trăim pân’ la final ca niște bravi actori.
Vom dăinui sonor în toate cărțile din lume,
Ca niște orbi și-absurzi RISIPITORI.
————————–
Cristina HOROTAN
https://bel-esprit.ro/traitor-sau-risipitor/
Șelimbăr, Sibiu
17 ianuarie 2022
