de Ivan-Ghilia Liana
Preluând, fragmentar, un titlu al lui Eugene Ionesco, se poate gândi despre Palatul Suţu, din inima Capitalei, ca despre trecut prezent: o răscruce de drumuri, de epoci, un caier de fire genealogice – un sector concentrat de amintiri. Construcţia – ieşită din serie chiar pentru timpul la care o ridicau “arhitectonii” vienezi Johann Veit şi Conrad Schwink (1834) – deşi a rămas azi, în cadrul dinamic al intersecţiei, cea mai măruntă, nu este şi cea mai neînsemnată. Singulară, cu alura ei romantic-neo-gotică, ne prezintă pe dinafară o mască severă, cu blazon – de fapt, cu dublu blazon, soarele flancat de leii afrontaţi, al Racoviţeştilor, deasupra porţii şi bourul cu acvila, al Suţuleştilor, pe faţada dinspre complexul Colţea – în vreme ce înăuntru, austeritatea relativă se disipează într-o eflorescenţă decorativă ce surprinde, progresiv, vizitatorul, pe măsură ce acesta se aventurează sub aripa generoasă a marchizei de sticlă, de la intrare, spre arcul masiv al stâlpilor din hol, oprindu-se la piciorul scării duble, monumentale, ce absoarbe atenţia în vortex-ul ei, ca un ax al spaţio-temporalităţii. La piciorul scării, se trece încă un prag, unul invizibil: aici gândul poate cuprinde, în fracţiunea fulgurantă a unei clipe de revelaţie, ceea ce este şi trebuie lăsat în urmă – bulevarde, trafic, complex Colţea, Intercontinental, Universitate, sedii de bănci, de partide, parcare subterană, statui – pe de o parte, şi, pe de altă parte, ceea ce a fost şi merită rememorat: povestea celor mai faimoase baluri de la sfârşitul veacului al 19-lea bucureştean, poveste în care se intră parcă aievea odată prins în câmpul ambivalent/ambiguu al marii oglinzi de Murano, în care se întâlnesc Atunci şi Acum, Afară şi Înăuntru, Îndărăt şi Înainte, loc şi memorie, realitate şi iluzie, într-o confuzie contradictorie, intrigantă, stimulativă, fascinantă, sub scrutarea severă a celei ce înca mai domină încăperea: Irina Suţu (al cărei portret veghează de sus, de deasupra oglinzii).
Prin secolul al XVII-lea, două zapise, din 1 iunie 1656 şi 10 februarie 1658, menţionau, pe locul muzeului de azi, casa logofătului Stoica Ludescu, moştenită de la bunicul Seman din Săcsor (judeţ al Bucureştilor cândva între 1594 şi 1626). Un hrisov al lui Antonie Vodă din Popeşti pomeneşte proprietatea lui Stoica Ludescu, anume casele de pe Uliţa mare ce trece pe lângă mănăstirea Sf.Sava (locul statuii lui Mihai Viteazul). La 10 ianuarie 1681, Stoica Ludescu îşi închiria pivniţele unui negustor de băuturi.
Locul şi casa au intrat în posesia boierilor Bărbăteşti, prin căsătoria nepoatei lui Stoica Ludescu, Păuna, cu comisul Constantin Bărbătescu. Nora Păunei, Maria, văduva lui Mincu paharnicul, vinde proprietatea întreagă marelui clucer Ioniţă Racoviţă, la 15 septembrie 1763, pentru suma de 2000 de taleri. Ioniţă Racoviţă îşi construieşte aici casă nouă, între 1763-1781, casă moştenită de Ilinca, clucereasa, rămasă văduvă şi recăsătorită cu boierul Preda Prejbeanu. Fiul ei din prima căsătorie, vornicul Dumitrache IV Racoviţă – nimeni altul decât tatăl Ruxandrei, viitoarea soţie a lui Costache Suţu – a construit o casă nouă, în vecinătatea celei părinteşti dărâmate înainte de 8 iulie 1832, precum atestă Ruxandra Văcărescu, sora vitergă a lui Dumitrache. La 1816, Ruxandra Racoviţă (fiica lui Dumitrache) se căsătorea cu Costache Suţu (fiul beizadelei Grigore Suţu şi al Saftei Dudescu), primind ca zestre terenul cu casa cea veche, părintească. La 1843, Costache decide să-şi construiască un palat nou, demn de rangul său. La 20 aprilie 1839, marele postelnic Suţu cumpără cu 2000 galbeni şi terenurile învecinate ale văduvei medicului Exarhu.
Palatul – original în cadrul urbei unde, la acea dată, astfel de construcţii impozante erau puţine – a fost decorat, în interior, pe vremea generaţiei noi: de lucrări s-au ocupat fiul şi nora lui Costache, respectiv Grigore şi Irina (fiica marelui căminar Ştefan Hagi-Moscu şi a lui Zoe Băleanu). Ca decorator, a fost solicitat primul sculptor occidental stabilit la Bucureşti, primul profesor al Şcolii de Belle Arte fondate de Th.Aman şi Gh.Tattarescu, la 1864: Karl Storck. Karl Storck a ales să ritmeze vastul spaţiu al holului prin stâlpii masivi, din piatră, de secţiune pătrată; apoi a conferit spectaculozitate scenografiei adăugând scara serpentinată, despărţită în două braţe, ce par a cuprinde, pe de o parte, zona de intrare a palatului, pe de altă parte, dezvoltarea pe verticală a locului, spre etaj; în miezul spaţial al reşedinţei a amplasat oglinda de Murano (cea mai mare din Bucureştii epocii), încununată de amintitul portret în medalion al Irinei Suţu. În nucleul de iluzie al oglinzii, a încastrat cadranul rotund al unui ciudat (s-ar putea spune Edgarpoesc) orologiu comandat special la Paris – orologiu ce nu poate fi “citit” decât privindu-i-se reflexia în oglindă. Ansamblul era scăldat în razele policandrului executat de meşterul austriac Escher, la 21 octombrie 1836. Policandrul are 24 de sfeşnice, este confecţionat din 100 de ocale de aramă şi 25 ocale de tutea, iar comanditarii l-au vrut aidoma celui donat de paharnicul Ianache bisericii Sfântul Ioan cel Nou. Fiecare oca lucrată a fost plătită cu un icosar (galben domnesc). Altă sursă de inspiraţie pare să fi fost conacul Goleştilor, de la care a fost preluat modelul plafonului central prin care lumina inundă scara, punând în evidenţă stucaturile aurite şi decorul pictat cu minuţiozitate (decor restaurat la 1959).
Sus, saloanele cu nume de culori („salonul galben, salonul roşu”) îşi aşteptau, la ocazii, oaspeţii, în ambianţa rafinată a modei occidentale ce tocmai înlocuia stilul preponderent oriental de odinioară. Modernitatea era la ea acasă, la palatul Suţuleştilor, iar între elementele în vogă va fi fost instalaţia de gaz aerian, pentru iluminat, folosită abil şi la ornamentarea balconului a cărui balustradă fusese dublată, scriu martori contemporani, de o conductă specială, din care, odată noaptea venită, se aprindeau fluturi de lumină. La baluri, parte însemnată din spectacol o constituiau, fireşte, musafirii înşişi, costumaţi în funcţie de rang şi stare socială – iar acestea, la palatul Suţu, nu puteau fi decât înalte.
Tumultul de ieri nu a amuţit, odată cu trecerea timpului, căci întâmplarea – sau Providenţa? – a făcut ca Palatul de ieri să devină chiar sediul Muzeului Capitalei româneşti, pestigiul de-atunci şi cel de acum potenţându-se preciproc. Colecţiile de fotografii, documente, costume, arme, hărţi, monede, mobilier, sculpturi şi picturi şi-au făcut loc în încăperi şi pe coridoare, într-un discurs cât mai adaptat (ameliorabil în continuare) traseului casei, mersului istoriei, curiozităţii publicului.
Palatul Suţu este, cu siguranţă, un important centru de memorie bucureşteană, dinamizat de ritmurile cotidiene din jur în care rămâne integrat, în pas cu timpul nostru, însă după moda lui aproape nealterată.
_____________________
1… într-un Bucureşti în care abia se înfiripau palate în stil neoclasic sau eclectic (cam pe la aceeaşi epocă, Michel Sanjouand era primul architect francez activ în Bucureşti, şi ridica prima versiune a palatului Stirbei de pe Calea Victoriei. Cariatidele de la etaj datează din timpul fiului, principele Alexandru Ştirbey, fiind opera arhitectului austriac Friedrich Hartmann)…
2… descendent din Dumitrache I – soţ al Ilincăi, fiica spătarului Mihail Cantacuzino, ctitorul de la Colţea)…
3. Alături se afla, spun documentele, grădina Fălcoianului.
4…având în vedere că Teatrul cel mare nu exista, Universitatea Bucureşti a fost clădită mai târziu, la 1869…
5…la 17 noiembrie 1863.
