TREI SCENARII PRIVIND DINAMICA GEOPOLITICĂ REGIONALĂ DUPĂ RETALIBANIZARERA AFGANISTANULUI

Abstract: 

În data de 14 aprilie 2021, preşedintele american Joe Biden a anunţat că, începând cu 1 mai 2021, trupele americane se vor retrage din Afganistan, punând capăt celor 20 de ani de război împotriva terorismului taliban. La o primă vedere, decizia americanilor pare a fi doar o retragere precipitată dintr-un foarte costisitor război de uzură. La o privire mai atentă însă, retragerea americanilor din Afganistan şi retalibanizarea statului asiatic, se înscriu într-o strategie de tip real-politik care urmăreşte resetarea jocului geopolitic din Eurasia şi nu numai. Care ar putea fi impactul geopolitic potenţial al retragerii americane din Afganistan? Cum s-ar putea reseta jocul regional după august 2021?

Key notes: 

Afganistan, pashtuni, talibani, „Balcanii Mondiali”, real-politik, Frăţia Musulmană, Mişcarea Deobandistă, pivotul global.

Motto: 

„Asia este un trup din apă și pământ a cărui inimă este națiunea afgană. 

Din discordia sa se naşte discordia Asiei; și din concordia sa, concordial Asiei” 

(Mohammed Iqbal (1877-1938), poet şi om politic pakistanez) 

Cine sunt talibanii?

Mişcarea Talibană este descrisă ca o Mişcare Deobandistă, titulatură preluată de la numele seminarului Darul Uloom Deoband – Casa cunoaşterii din Deoband, înfiinţat în anul 1867, în localitatea Deoband din statul indian Uttar Pradesh. Ctitorii Mişcării Deobandiste au aparţinut scolii juridice moderate Hanafi^[1], care a normat Islamul Sunnit practicat în Imperiul Mogul şi în cel Otoman (cu excepţia nordului Africii). Având ca scop revirimentul Islamului indian, aflat sub asaltul civilizaţional britanic şi hindus, ctitorii Mişcării au gândit dezvoltarea unui sistem de instituţii de învăţământ clerical, menit să formeze imami capabili să „trezească” conştiinţa musulmanilor din Peninsula Indiană. Astfel că, în 1967, la 100 de ani de la fondarea primului seminar, funcţionau 8.934 de școli Deobandi, majoritatea în Peninsula Indiană, dar şi în alte state precum China, Afganistan, Malaesia^[2]. Învăţăturile deobandiste au creat adepţi cu precădere în rândul populaţiei pashtune, situate de o parte şi de alta a liniei Durand^[3] – graniţa colonială, în lungime de 2670 km, care separă Afganistanul de Pakistanul de astăzi, trecând prin mijlocul teritoriului populat de pashtuni. Nu acelaşi succes l-au avut în Punjab, unde populaţia a preferat Islamul Barelvi, de asemenea Hanafi, dar însoţit de o semnificativă practică sufită^[4], respinsă de deobandişti şi, mai ales, de adepţii şcolii juridice ultraconservatoare Hanabilah^[5], reuniţi în Mişcarea Ahl-e-Hadith – Poporul poruncii, înfiinţată la mijlocul secolului al XIX-lea în nordul Indiei.

Moderaţia Hanafi a seminariilor Deobandi avea să fie înlocuită cu radicalismul Hanabilah în perioada anilor 1980, pe fondul Războiului Sovieto-Afgan, când petrodolarii saudiţi şi întregul sistem financiar al Frăţiei Musulmane, laolaltă cu logistica americană asigurată de Agenţia Centrală de Informaţii a SUA (CIA) şi de serviciul de informaţii pakistanez, au sprijinit frontul mujahedin, în care s-a înrolat marea majoritate a pashtunilor apţi de luptă^[6]. Chestiune recunoscută public de clericul pakistanez Akbar Zaidi, care a afirmat că Islamul Deobandi din Pakistan și Afganistan s-a îndepărtat de „rădăcinile” sale indiene din cauza a mai multor factori, dintre care unul este influența wahabismului saudit^[7]. Desigur, un rol important în glisarea filozofiei politice a deobandiştilor spre ultraconservatorismul Hanabilah l-au avut atât sărăcia profundă care a afectat populaţia majoritară pashtună în anii 1990 şi care a vulnerabilizat-o în faţa ajutoarelor primite din partea Reţelei Islamiste a Frăţiei Musulmane, cât şi prezenţa în spaţiul pakistanez, încă de la sfârşitul anilor 1940, a învăţăturilor şi a organizaţiilor înfiinţate de liderul local al Frăţiei Musulmane, jurnalistul şi clericul Sayyid Abūʾl-Aʿlā Mawdūdī (1903–1979) – întemeietorul Jamaat-i-Islami – Societăţii Islamice (cea mai mare organizaţie islamistă din Asia), continuator al liniei ideologice deschise de întemeietorul Frăţiei Musulmane, teologul egiptean Hassan al-Bannā (1906-1949), conform căreia „puterea politică există doar pentru a aplica Shariah, singurul sistem de legi capabil a eradica jahiliyya  – ignoranţa seculară, socialistă şi liberal-democratică în care s-a scufundat lumea islamică”^[8]. Învăţături şi organizaţii ale căror ideologie a rezonat cu cea a deja existentei Ahl-e-Hadith, astfel că deobandiştii pashtuni tradiţionali au sfârşit prin a capitula în faţa asaltului ultraconservator, devenind parte a Reţelei Islamiste Globale^[9]. 

Aspect extrem de important, întrucât schimbul de populaţie succesiv partiţiei Indiei din 1947 nu a fost unul absolut perfect, un procent semnificativ de musulmani indieni (circa 10% din populaţia totală a Indiei de astăzi, reprezentând aproximativ 160 de milioane) alegând să rămână în India hindusă, îndeosebi în nordul statului, locul de obârşie al Mişcării Deobandiste. Prin urmare, există un risc major de contaminare ideologică ultraconservatoare, urmată de radicalizare, a musulmanilor deobandişti indieni, care ar detona securitatea şi stabilitatea din întreaga Peninsulă Indiană. Risc atent supravegheat şi controlat de autorităţile indiene, care au cerut liderilor locali deobandişti să iasă public şi să condamne Islamul insurgent al organizaţiilor teroriste aparţinând Aparatului Secret al Frăţiei Musulmane^[10]. Astfel, în 25 februarie 2008, Darul Uloom a găzduit o conferință a erudiților în localitatea Deoband pentru a dezbate problema terorismului, în cadrul căreia a fost adoptată în unanimitate o fatwa – edict religios care condamnă toate actele de terorism în numele Islamului^[11]. 

Deloc întâmplător, mişcarea deobandistă din Afganistan a primit numele talibanilor care, în limba arabă, înseamnă studenţi, ştiut fiind că Reţeaua Islamistă pune accent deosebit pe educaţia islamică şi pe memorarea în întregime a Coranului, Sunnei şi a scrierilor lui al-Banna, dar şi că, la origine, deobandismul a fost clădit pe un sistem de seminarii teologice menite să educe studenţii în spiritul învăţăturii islamice.

Mişcarea Talibană a fost înfiinţată în 1994 de către Mullah Mohammed Omar (1960-2013), un fost mujahedin – soldat al lui Allah în Războiul Afgano-Sovietic (1979-1989), absolvent al seminarului deobandist din localitatea pakistaneză Akora Khattak^[12]. Seminarul a fost condus de clericul Maulana Sami-ul-Haq (1937-2018), membru al mişcării politice islamiste Jamiat Ulema-e-Islam – Adunarea clericilor islamici, denumit şi „tatăl talibanilor”^[13]. În 1996, Omar a înfiinţat Emiratul Islamic din Afghanistan, cu capitala de facto la Kandahar şi de iure la Kabul iar, în 2001, a ordonat distrugerea statuilor lui Buddha din Bamyan, sculptate în secolul al VI-lea. Abia după 11 septembrie 2001, Omar a fost trecut pe lista persoanelor căutate de guvernul Statelor Unite, pentru că a găzduit şi sprijinit acţiunile Al Qa’ida împotriva Americii. Căutările americanilor nu s-au materializat. Omar nu a fost vreodată găsit şi a murit de tuberculoză în data de 23 aprilie 2013. Unii autori afirmă că decesul islamistului ar fi survenit în localitatea afgană Zabul, lângă o bază militară americană^[14], alţii că s-ar fi întâmplat în Pakistan, într-un spital din Karachi^[15]. Timp de doi ani, moartea sa a fost ascunsă de talibani, fiind dezvăluită în iulie 2015 de către Direcția Națională de Securitate a Afganistanului^[16]. 

Succesul iniţial al Mişcării Talibane este strâns legat de Frăţia Musulmană, CIA şi de serviciul secret pakistanez,  ISI. Retragerea sovietică din Afganistan a lăsat centura pashtuna într-o stare de sărăcie lucie, dezintegrare administrativă şi haos. În acest context, în regiune au apărut „lorzii războiului”, foşti comandanţi ai mujahedinilor, care au preluat controlul principalelor rute de acces, în special al coridorului strategic Quetta – Kandahar – Herat, care asigură legătura între Pakistan, în sud-est, şi Iran, Turkmenistan şi Turcia, în nord-vest. Cu toate acestea, traficul de mărfuri şi de persoane era compromis de multitudinea atacurilor banditeşti şi de pretenţiile financiare în creştere ale grupărilor care controlau coridorul^[17]. 

Pe cale de consecinţă, în octombrie 1994, în regiune a apărut Mişcarea Talibană. Bine înarmată şi dotată cu vehicule pe care le-ar fi găsit în urma unui raid asupra unui depozit de la graniţa cu Pakistanul, Mişcarea a fost capabilă să preia controlul coridorului şi a oraşului Kandahar. În decembrie 1994, talibanii controlau 12 din cele 31 de provincii ale ţării iar, în 1995 aproximativ 90% din teritoriul afgan. 

Există numeroase voci care leagă apariţia acestei mişcări de serviciul secret pakistanez ISI^[18] şi îi explică victoriile militare prin sprijinul primit dinspre Pakistan^[19]. La fel cum sunt bine cunoscute legăturile din perioada Războiului Sovieto-Afgan şi chiar şi după retragerea sovietică, dintre CIA, Frăţia Musulmană şi frontul mujahedin din Afganistan, al cărui principal ideolog a fost clericul Abdullah Yusuf Azzam (1941–1989) – supranumit „părintele jihadului global”, mentorul lui Osama bin Laden (1957-2011), şi întemeietorul organizaţiilor teroriste Al-Qa’ida, Lashkar-e-Tayyiba, şi a structurii logistice Maktab al-Khidamat (Al Kifah), care a asigurat sprijin material mujahedinilor, de la tabere de antrenament şi spitale de campanie la echipamente militare şi vehicule militare^[20]. În timpul precedentei administraţii talibane, principalele surse de venit ale emiratului proveneau din contrabanda care a prosperat atât de mult încât, între 1993 și 1997, a dus la o scădere de 400 de milioane de dolari a veniturilor vamale pakistaneze şi, mai ales, din traficul de opioide, care depăşise 1 miliard de dolari în 1997^[21].

Prin urmare, putem concluziona că Mişcarea Talibană este o mişcare islamistă ultraconservatoare, radicală, componentă a Reţelei Islamiste Globale a Frăţiei Musulmane. Circumstanţele apariției sale şi evoluţia sa ulterioară pledează în favoarea sprijinului logistic primit din Pakistan, fără a exclude complet, însă, cel puţin în perioada sa de început, legăturile cu CIA, ştiut fiind că, în anii 1990, Agenţia se afla, încă, într-o strânsă legătură cu Frăţia Musulmană şi cu forţele mujahedinilor din Afganistan.

Valoarea geopolitică şi geostrategică a Afganistanului

Geografic, conform datelor furnizate de site-ul CIA WorldFactBook, Afganistanul este o ţară de mărime medie (652.230 km²), enclavizată, localizată în sudul Asiei. În nord, se învecinează cu China şi cu trei foste state sovietice: Tadjikistan, Turkmenistan, Uzbekistan. În vest, se învecinează cu Iranul. În sud şi în est cu Pakistanul. Relieful său este predominant muntos. Lanţul munţilor Hindu Kush, cu înălţimi cuprinse între 3000 şi 7000 de metri, care se desfăşoară dinspre nord-est spre sud-vest, separă provinciile nordice de restul țării. În sud-vest şi în nord există câmpii. Clima este aridă şi semiaridă. Reţeaua hidrografică este alcătuită, în principal, din râuri care, fie că se vărsă înafara ţării, în Marea Arabiei, fie că se scurg în bazine endoreice aflate pe teritoriul Afganistanului. 

Tot în nord, la graniţa dintre Afganistan şi Tadjikistan, ia naştere fluviul Amu Darya. Acesta oferă acces navigabil, pe o lungime de 1200 km, pentru nave de până la 500 DWT. Coridorul fluvial al Amu Daryei dezenclavizează parţial ţara, întrucât comunică prin Canalul Karakum cu Marea Caspică şi sfârşeşte printr-o deltă în Lacul Aral^[22], fiind considerat ca făcând parte din bazinul hidrografic al marii mase acvatice continentale. Afganistanul deţine două porturi fluviale la Amu Darya, în Kheyrabad şi Shir Khan.

Principalele bogăţii naturale ale Afganistanului sunt gazele naturale, petrolul, cărbunele, minereurile de cupru, aur, cromit, bariu, plumb, zinc, litiu, minereul de fier, depozitele de talc, bariu, sare, pietrele prețioase și semiprețioase, terenul arabil care acoperă 11,8% din suprafaţa totală a ţării şi terenul agricol reprezentând 58,1% din teritoriul afgan^[23].

Geopolitic, Afganistanul este un stat compact, fără exclave sau enclave pe teritoriul său. Capitala, Kabul, este situată excentric, în nordul ţării, în zona montană, motiv pentru care nu exercită o forţă de atracţie suficient de puternică asupra întregului teritoriu. Acest lucru explică apariţia periodică a unei a doua capitale, de facto, în localitatea Kandahar din sudul ţării. Kabul este situat la răscrucea drumurilor care străbat Asia – aproximativ la jumătatea distanței dintre Istanbul în vest și Hanoi în est, pe traseul coridorului de transport care uneşte Europa de Asia Centrală şi de Sud și una dintre destinaţiile de pe traseul vechiului Drum al Mătăsii^[24]. Kandahar a fost capitala istorică a pashtunilor – iniţial, numele de afgan se referea la pashtuni, ulterior el a fost transferat şi celorlalte grupuri etnice. Actualmente este al doilea oraş ca mărime al ţării şi un important centru comercial, fiind cunoscut ca o piaţă majoră pentru marijuana și hașiș^[25].

Tot din punct de vedere geopolitic, Afganistanul aparţine, conform unor autori, regiunii Orientului Mijlociu, în timp ce alţi autori îl includ în Orientul Mijlociu. Introducerea în circuitul public a sintagmei Orient Mijlociu (şi a Afganistanului în acest spațiu) se datorează amiralului american Alfred T. Mahan (1840-1914), autorul articolului intitulat The Persian Gulf and Internaţional Relations – Golful Persic și relațiile internaționale, publicat în 1902 în revista „National Review”. În acest articol, marele geostrateg a definit Orientul Mijlociu  ca fiind zona de mare valoare strategică, dintre Arabia și India, care înconjură Golful Persic, cel mai important coridor pe care Marea Britanie îl va controla, după Canalul Suez. Regiune descrisă mai târziu, în 1957, de secretarul de stat american John Foster Dulles (1888-1959) ca fiind „zona situată între și incluzând Libia în vest şi Pakistanul în est, Siria și Irakul în nord și Peninsula Arabă în sud, plus Sudanul și Etiopia” ^[26].  Ulterior, în timpul administraţiei americane George W. Bush Jr. (2001-2009), s-a introdus sintagma Orient Mijlociu Extins, care defineşte o suprazonă geopolitică în care sunt incluse Maghrebul, Asia Centrală şi Caucazul.

Geopolitic, Orientul Mijlociu este un spaţiu tampon situat la confluenţa a şase religii şi civilizaţii: Islamul Sunnit şi Shi’it, Mozaismul, Creştinismul, Brahmanismul, Budismul, Animismul. Frontierele sale, disputate şi mai mereu însângerate, corespund descrierii făcute de Samuel P. Huntington (1927-2008) spaţiului civilizațional islamic. Acest spaţiu tampon intercivilizațional, actualmente preponderent islamic, este considerat a fi leagănul umanităţii şi unul dintre spaţiile de centralitate de care depinde macroechilibrul masei continentale afro-eurasiatice.  

Geostrategic, Orientul Mijlociu aparţine, laolaltă cu Maghrebul, zonei de compresie cu statut de pivot între cele două mari spaţii globale, maritim şi continental. Un statut pivotal care, atunci când este controlat de oricare dintre competitori (chestiune posibilă doar prin unificarea Orientului Mijlociu sub o singură autoritate), transformă Orientul Mijlociu într-o poartă, un „gateway”, un coridor de tranzit între macro-componentele masei continentale, cu valoare strategică excepţională pentru oricare putere dominantă. Când controlul acestui pivot global este disputat între cele două spaţii, dinamicile geopolitice subsecvente îl predispun la instabilitate, conflicte, fragmentări, eşuare statală, sărăcie şi subdezvoltare şi îl transformă în „centură de ruine”. Un spaţiu care adăposteşte în subsolul său 38,4% din rezervele mondiale de gaze naturale^[27] (2018) cunoscute şi 48,3% din totalul rezervelor de petrol dovedite pe planetă (2020) ^[28].

Prin urmare, deloc întâmplător, zona de compresie a Orientului Mijlociu a făcut obiectul preocupărilor strategilor americani, ruşi, chinezi șamd. Aflat timp de secole sub dominaţie otomană, în perioada de declin a Imperiului, acest spaţiu a început să fie disputat între metropolele britanică şi franceză, tot mai incisivul Imperiu Ţarist şi noile puteri emergente europene de la sfârşitul secolului al XIX-lea: Regatul Italian şi Imperiul German. Cursa pentru dominaţia Orientului s-a accelerat o dată cu cea de-a doua revoluţie industrială şi introducerea în ecuaţia energetică globală a hidrocarburilor. Chestiune care a motivat declanşarea Primului Război Mondial (1914-1918) urmată de demantelarea ultimelor teritorii rămase în componenţa Imperiului Otoman (1920-1923). În acest zbuciumat context istoric, Afganistanul a devenit un foarte necesar spaţiu tampon între Imperiul Ţarist şi, mai apoi cel Sovietic, şi Indiile britanice, statut geopolitic sub care şi-a obţinut independenţa în 19 august 1919.

Din acel moment, Orientul Mijlociu s-a aflat în prim-planul competiţiei geopolitice dintre marii jucători geostrategici globali, fiind transformat, în cele din urmă, într-o centură de ruine. Stabilizat în mare măsură la frontierele actuale după anii 1960 (cu excepţia Sudanului care a suferit un proces de fragmentare în 2011), Orientul Mijlociu continuă să facă obiectul unor planuri strategice care vizează o reaşezare a graniţelor pe criterii etnice în scopul oficial al creării unei mai juste teritorialităţi şi, neoficial, pentru o mai facilă dominaţie a regiunii. În acest sens, în data de 1 iunie 2006, lt.col. (r) american Ralph Peters a publicat în „Armed Forces Journal”, articolul intitulat Blood Borders: How a better Middle East would look – Frontierele însângerate: cum ar arăta un Orient Mijlociu mai bun, în care a propus o nouă împărţire a acestei zone geopolitice. 

În Noul Orient Mijlociu propus de Peters, Afganistanul ar urma să se rezume la teritoriul populat de pashtuni, astfel că provinciile sale vestice, din zona Herat, populate de alte etnii (Turkmeni, Uzbeci, Tadjici, Aimaqi) ar urma să intre în componenţa unui Iran Mare, în timp ce graniţa sa estică s-ar muta peste linia Durand înglobând teritoriile pashtune aflate astăzi sub suveranitatea Pakistanului. Pakistan care ar urma să piardă şi provinciile de la sud de Afganistan locuite de baluchi şi transformate în statul independent Baluchistan.

Mai puţin radical în propuneri comparativ cu Peters, geostrategul şi omul de stat american Zbigniew K. Brzeziński (1928-2017) a inclus Orientul Mijlociu şi, implicit, Afganistanul, în „Balcanii Mondiali”, un spaţiu întins de la Suez la Xinjiang, o regiune furioasă și volatilă, resentimentară faţă de dominația exterioară, extrem de bogată în hidrocarburi şi aur, aflată la intersecţia coridoarelor care unesc vestul european de estul asiatic şi un premiu geopolitic pentru orice putere capabilă să îl domine^[29], atrăgând atenţia decidenților politici americani că împiedicarea cu orice preţ a unificării acestei regiuni sub una dintre puterile regionale (Rusia, Turcia, Iran, China) constituie unul dintre imperativele geostrategice americane în Eurasia.  

Un pivot global, cum descria „Balcanii Mondiali” un alt geopolitician, francezul Xavier Martin, cu o valoare geoeconomică şi geostrategică uriaşă, situat la intersecţia drumurilor terestre care unesc Rusia de Africa şi de Sudul Asiei, China de Europa şi Africa, şi Europa de Asia.

În acest sens pledează proiectele de coridoare energetice şi de transport, care străbat „Balcanii Mondiali” şi implicit Afganistanul. Ca de pildă gazoductul TAPI (Turkmenistan, Afganistan, Pakistan, India), care ar fi urmat să aducă gaz turkmen şi afgan în conductele pakistaneze şi indiene sau includerea Afganistanului în proiectul strategic şi geoeconomic chinez al „Drumului Mătăsii”.  Proiecte la care, administraţia preşedintelui afgan fugar Ashraf Ghani achiesase, Afganistanul urmând să devină „inima Drumului Mătăsii în Asia”^[30].

Din perspectiva Federaţiei Ruse, Afganistanul este şi trebuie să rămână un spaţiu tampon, component al inelului intermediar de securitate al puterii pivot. Un spaţiu vizat de interesele de dominaţie ale Moscovei, materializate în perioada sovietică prin invazia acestei ţări în 1979. Un spaţiu care, în conjuctura actuală, ar putea exporta ideologie islamistă Hanabilah la nivelul statelor din Asia Centrală şi Caucaz, aparţinând inelului intern de securitate al Federaţiei, mult mai important strategic, cu atât mai mult cu cât în imediata vecinătate a Afganistanului talibanizat se află Valea Fergana, cunoscută pentru islamismul radical al locuitorilor săi^[31]. 

Şi, nu în ultimul rând, Afganistanul este considerat de Iran ca fiind, de facto, un spaţiu propriu de influenţă, potenţială regiune a unui Iran Mare, în virtutea fostelor graniţe ale defunctului Imperiu Persan, precum se poate constata în harta din Fig.13. Iar, în imediata vecinătate a Afganistanului se află atât Kashmirul, o regiune disputată între India şi Pakistan, care ar putea fi, la rândul său, antrenată  în procesul geopolitic regional, ducând la încălzirea conflictului dintre cele două puteri nucleare ale Asiei de Sud, cât şi provincia chinezească Xinjiang, fostul Turkestan de Est, unde trăiesc Uighurii şi unde s-au dezvoltat de-a lungul timpului atât Frăţia Musulmană Chineză Yihewani, moderată, hanefită, fondată în secolul al XIX-lea, cât şi ramura locală a Frăţiei Musulmane Egiptene Ikhwan, ultraconservatoare, Hanabilah^[32]. 

Aşadar, putem spune că Afganistanul este:

• din punct de vedere geopolitic, un spaţiu tampon, care a ţinut la distanţă de Indii puterea pivot rusă;
• din punct de vedere geostrategic, un cap de pod pentru oricare putere non-asiatică, interesată să-şi proiecteze forţa în imediata vecinătate a principalilor jucători asiatici: China, India, Iran, Pakistan şi Federaţia Rusă;
• punct de vedere geoeconomic, un hub şi un nexus al coridoarelor care unesc Asia Centrală şi Caucazul de Asia de Sud. 

El aparţine geopolitic spaţiului de compresie al Orientului Mijlociu şi Orientului Mijlociu Extins, fiind supus presiunilor geopolitice generate de competiţia pentru dominaţia acestui spaţiu şi este inclus într-una dintre cele mai active zone de falie geopolitică, a pivotului global, cunoscut şi sub numele de Balcanii Mondiali, alcătuit din statele Asiei Centrale, Asiei de Sud şi ale Caucazului, state situate în interiorul inelului intern, vital, de securitate al Federaţiei Ruse, în imediata vecinătate a Chinei şi a conflictelor interetnice şi interconfesionale din Kashmir şi fostul Turkestan de Est. Această poziţie strategică excepţională, este cu atât mai valoroasă cu cât relieful său este montan accidentat, aspect care permite transformarea sa într-o fortăreaţă naturală inexpugnabilă cu mijloace militare convenţionale şi, foarte important, în subsolul său se află resurse minerale şi energetice importante. În plus, bazinul Amu Daryiei asigură accesul fluvial dinspre porturile afgane spre Marea Caspică şi spre lacul Aral. 

Prin urmare, care este potenţialul impact geopolitic al retalibanizării Afganistanului?

Din datele prezentate mai sus este greu de crezut că retragerea americană din Afganistan s-a datorat unei înfrângeri militare în faţa unor grupări armate slab înarmate, fără acces la înaltele tehnologii militare contemporane, alcătuite din semi-nomazi, unii dintre ei antrenaţi, ce-i drept, de CIA, în anii premergători atentatelor din 11 septembrie 2001, dar care au practicat un îndelungat război de gherilă, favorizaţi fiind de terenul muntos accidentat şi de vecinătăţile ostile Americii. Importanţa geopolitică a acestei zone şi capul de pod stabilit de americani în coasta Rusiei şi a Chinei erau mult prea importante pentru ca o superputere militară, care deţine supremaţia tehnologică şi îşi dezvoltă noi categorii de forţe pentru noile teatre de operaţii, spaţial şi cibernetic, să se lase înfrântă de o bandă de pseudo-militari, fie ei şi „luptători ai lui Allah”. Resorturile acestei retrageri se găsesc în nevoia resetării jocului global şi regional în contextul provocărilor de securitate cu care se confruntă America, atât în plan intern, cât şi internaţional, îndeosebi pe axele cu China, cu Rusia, cu Israel / Iran şi Europa. O retragere anunţată cu mult timp înainte, în 2013^[33].

Ambiţiile de putere globale ale Chinei, traduse prin programele de înarmare şi de cercetare militară, prin programul spaţial, prin strategia „Drumului şi Centurii Mătăsii” de cucerire economică a masei continentale şi de dominaţie militară a oceanelor emisferei sudice prin „şiragul de perle” al bazelor navale chineze, dar şi strategia de preluare a controlului strâmtorilor şi punctelor de constricţie maritimă globale, nu aveau cum să nu indice americanilor şi, deopotrivă, şi ruşilor, faptul că statul chinez doreşte să se transforme în: 

• superputere navală, prin dezvoltarea flotei militare şi a bazelor navale care să-i asigure capacitatea de a-şi proiecta forţa la nivelul Oceanului Planetar,
• superputere continentală, prin controlul asupra ţărmurilor Eurasiei, care va duce la îndiguirea puterii pivot ruse,
• superputere spaţială,
• superputere comercială, prin controlul traficului maritim prin strâmtori şi prin punctele de constricţie maritimă;
• superputere tehnologică, prin centrele de cercetare dezvoltate în zona costieră a Chinei continentale;
• superputere instituţională, prin influenţa politică exercitată în organismele ONU şi în alte instituţii şi organizaţii internaţionale.

Aceste valenţe de putere se adaugă deja existentei puteri demografice chineze, puterii sale economice şi financiare, bogăţiei de minereuri strategice – materiile prime ale revoluţiilor industriale actuale şi, foarte important, voinţei naţionale a poporului chinez de a-şi spăla ruşinea unui secol de umilinţe. Sau, altfel spus, de a înfăptui obiectivele Marii Strategii a „Visului Chinei” de transformare a marii puteri asiatice în hegemonul acestei lumi^[34]. Obiective pentru care statul chinez nu precupeţeşte nici un efort şi nici nu se lăsă influenţat de vreun slogan ideologic. Cu o singură excepţie, aceea a respectării de către partenerul internaţional a statutului de „o singură Chină”. Sau, cu alte cuvinte, de a accepta să nu stabilească relaţii internaţionale cu Taiwanul. Acest pragmatism chinez a fost extrem de util în relaţia Beijingului cu state care, la un moment dat, fuseseră trecute pe lista neagră a rogue states – statelor necinstite de către americani, printre care regimul ayatollahilor din Iran sau regimul lui Omar al-Bashir din Sudan^[35]. Prin urmare, deloc întâmplător, primul stat care a recunoscut statul taliban, în august 2021, a fost China^[36].

China reuşise să atragă de partea sa regimul preşedintelui fugar Ghani, care negocia rolul Afganistanului de „inimă a Drumului Mătăsii”, un eufemism pentru rolul de hub şi de nexus al intereselor geopolitice, geoeconomice şi geostrategice chineze, al statului în care americanii cheltuiseră miliarde de dolari pentru a-l reconstrui şi stabiliza după războiul din 2001. În plus, China se află în spatele proiectul de construcţie al gazoductului TAPI^[37], şi urmărea preluarea controlului economic şi politic al ţării prin investiţii în sonde şi rafinării în bazinul Amu Daryei, foarte bogat în hidrocarburi, prin achiziţionarea câtorva mine, prin investiţii în reţeaua locală de telefonie mobilă, prin construcţia unei termocentrale, şamd^[38]. Inclusiv în această cheie trebuie înţelese „negocierile de retragere” începute de fosta administraţie americană cu talibanii^[39], cu valoare de semnal pentru preşedintele fugar, precum şi afirmaţia fostului şef al CIA, generalul David Petraeus, că americanii nu au evaluat corect nivelul de corupţie la care se putea preta societatea afgană^[40]. 

În plus, China îşi implementa nestingherită mega-proiectul geoeconomic şi geopolitic al „Drumului Mătăsii”, profitând de stabilitatea regională asigurată de banii şi prezenţa militară americană. A dezvoltat, în paralel, un parteneriat strategic strâns cu Pakistanul, unde a construit baza navală pentru andocare de submarine nucleare în portul strategic de mare adâncime Gwadar şi a dezvoltat deja existentul parteneriat cu Iranul, cele două state fiind şi fondatoare ale Asian Infrastructure Investment Bank (AIIB) – Băncii Asiatice de Investiții în Infrastructură, organism financiar aservit megaproiectului geoeconomic chinez al „Drumului şi Centurii Mătăsii”^[41]. 

Retragerea americanilor însă a detonat toate calculele legate de stabilitatea regiunii. Mai mult, „victoria” neaşteptată şi extrem de rapidă a talibanilor, care au reuşit în 10 zile să preia controlul unei mari părţi din ţară, prin capitularea militarilor afgani sau prin retragerea acestora, a adus cu sine haos, refugierea afganilor occidentalizaţi în statele vecine şi multă emoţie televizată. Emoţie generată de disperarea populaţiei afgane urbane occidentalizate (minoritare raportat la marea masă a populatei), care se vedea abandonată şi condamnată la un sfârşit tragic, cum numai fanaticii Hanabilah ştiu să-l aplice ereticilor care şi-au permis să abandoneze dogma salafită. La scurt timp de la pătrunderea talibanilor în palatul prezidenţial din Kabul, în mass media au început să fie difuzate chemările la rezistenţă din partea lui Ahmad Massoud^[42], fiului fostului comandant de gherilă mujahedin Ahmad Shah Massoud (1953-2001), ucis de talibani înaintea atacurilor din 11 septembrie 2001, cunoscut pentru legăturile sale cu CIA^[43], ale fostului vice-președinte afgan Amrulla Saleh şi ale fostului ministru al apărării Bismillah Khan Mohammadi, aflaţi în valea Panjshir, neocupată de talibani^[44]. Din acest moment se conturează cel puţin trei scenarii probabile.

Primul scenariu, derulat pe termen scurt şi mediu.

Asistăm la o posibilă repetare a scenariului din 1979, din perioada imediat următoare invaziei sovietice în Afganistan, de data aceasta în formatul unui război civil internaţionalizat. Emoţia publică va asigura şi legitima sprijinul pentru forţele anti-talibane, de această dată internaţional. Într-o primă instanţă China, care s-a grăbit să recunoască talibanii, va mai primi o porţie de oprobiu public, mai ales dacă talibanii vor începe să aplice pedepsele împotriva apostaţilor occidentalizaţi. Rusia, cel mai probabil, va alege calea neutralităţii, preferând să se transforme în cureaua de transmisie între părţile aflate în conflict. Iar, ceilati jucători regionali, cu conexiuni cu Frăţia Musulmană, dar şi cu  China – precum Pakistanul, cu Rusia şi secundar cu Frăţia Musulmană şi China – precum Iranul, sau numai cu Rusia şi secundar China – precum Tadjikistanul, Uzbekistanul şi Turkmenistanul, vor fi vizaţi de masele de refugiaţi afgani, dar şi de riscurile unui conflict deschis internaţionalizat la graniţe. Europenii, deşi extrem de critici faţă de modul în care americanii au gestionat retragerea din Afganistan, este posibil să prefere să nu recunoască regimul talibanilor^[45] şi să sprijine financiar statele asaltate de refugiaţi.

Ulterior, este foarte posibil ca Frăţia Musulmană să îşi mobilizeze reţeaua şi să-şi activeze Aparatul Special în sprijinul fraţilor talibani. O reţea foarte puternică, globală, care aduce laolaltă Turcia, Qatarul, Iranul, Pakistanul, palestinienii şamd^[46]. O rețea care poate reactiva celulele teroriste dispersate global şi aflate într-o aparentă „adormire” în perioada pandemiei. Prin urmare, este posibil să asistăm la izbucnirea unui al cincilea val de terorism islamist, care poate acţiona fie prin mijloacele clasice ale auto-detonărilor şi ale asasinatelor în plină stradă, fie prin incendierea pădurilor, prin folosirea de bombe murdare, vectori de război biologic diseminați prin drone etc. Este posibil, însă, să asistăm la o facționalizare a rețelei, întrucât şi de partea rezistenţei anti-talibane sunt foști sau urmași ai foștilor mujahedini. La fel cum, şi în conducerea reţelei există agenţi ai diferiţilor jucători geostrategici activi la nivel global. 

De partea cealaltă însă, rezistenţa afgană anti-talibană va beneficia de sprijinul celor care nu doresc un emirat Hanabilah în vecinătate, precum Federația Rusă, care a declarat public acest lucru^[47], şi India, care are 160 de milioane de musulmani, mulţi educaţi în seminariile deobandiste, şi un conflict îngheţat cu Pakistanul în privinţa suveranităţii asupra provinciei Kashmir^[48]. Al celor care nu doresc ca megaproiectul hegemonic chinez în Eurasia să se materializeze: precum ruşii, care înţeleg că Marea Strategie chineză sfârşeşte prin a îndigui Federaţia Rusă, precum indienii, care se simt ameninţaţi de prezenţa economică şi militară chineză în Oceanul Indian şi, evident, americanii, care înţeleg că ascensiunea hegemonică a Chinei este o realitate. Lor li se mai alătură şi alţi jucători, care nu doresc ca Frăţia Musulmană să îşi facă un califat în Afganistan, şi să-şi construiască o „centură” islamistă, care să pornească din Gaza şi teritoriile palestiniene, în Liban şi apoi în Turcia, pentru a ajunge în Iran, Afganistan şi Pakistan^[49]. O centură islamistă care ar arunca în aer echilibrele şi aşa fragile din Orientul Mijlociu şi ar pune în pericol inelul intern de securitate din Asia Centrală al Rusiei, numit şi „pântecul său moale”. Şi aici se înscriu Rusia, India, Israelul, Egiptul, Emiratele Arabe Unite, Arabia Saudită, Bahrainul, Maldivele etc. Şi, nu ar fi exclus ca în joc să intre şi alţi aliaţi asiatici ai americanilor, interesaţi să disperseze atenţia Chinei de la ţintele sale din Pacific. De altfel, riposta talibanilor se aşteaptă a fi una susţinută, având în vedere că, prin capitularea unor unităţi militare afgane, islamiştii au intrat în posesia armamentului şi a muniţiilor deţinute de acestea^[50]. 

Un astfel de conflict internaţionalizat la graniţa Chinei, în imediata vecinătate a ţinutului Uighurilor din fostul Turkestan de Est, este posibil să antreneze populaţia oprimată Uighură în revolte împotriva dictaturii comuniste a Beijingului. Pakistanul, la rândul său, s-ar putea confrunta cu un nou episod de insurgenţă a populaţiei Baluchi, animată de idei secesioniste^[51], şi/sau a populaţiei Sindh unde există, de asemenea, germenii separatismului Sindhudesh^[52], şi / sau a populaţiei din provincia Gilgit-Baltistan unde fiinţează o mişcare care militează pentru independenţa Balawaristanului^[53], situaţie în care s-ar creea un coridor de instabilitate care ar putea porni dinspre bazinul Amu Daryei, până înspre Golful Oman. Iar, o reîncălzire a conflictului dintre India şi Pakistan în privinţa Kashmirului ar aduce în discuţie problema confruntării dintre două puteri nucleare. 

Procese destabilizatoare pot afecta şi Iranul, unde există grupări separatiste, dar probabilitatea de succes este mai scăzută, având în vedere sprijinul rusesc solid acordat teocraţilor de la Teheran. La fel, instabilitatea ar putea antrena şi Valea Fergana, întinsă peste estul Uzbekistanului, sudul Kîrgîzstanului și nordul Tadjikistanului,  unde conflictele etnice şi mişcările islamiste au un istoric încă din perioada sovietică. Dar, având în vedere valoarea strategică excepţională a statelor Asiei Centrale pentru securitatea Federaţiei Ruse, este mai puţin probabil ca instabilitatea să se transforme într-un conflict de amploare.

Cu un sud al Asiei în curs de fragmentare, cu „Balcanii Mondiali” ameninţaţi de instabilitate şi cu conflicte active în derulare, nici unificarea coastei eurasiatice (rimland-ului) sub dominaţia unei singure puteri regionale (China), şi nici mega-proiectele hegemonice ale „podurilor” economice inter şi pancontinentale (chineze) nu mai pot fi materializate cu acelaşi succes de până acum. Aceeaşi strategie pe care Federaţia Rusă a aplicat-o în fostele state sovietice rebele, riverane Mării Negre. Şi, cu un focar major de instabilitate la propria graniţă, în imediata vecinătate a unei regiuni aparţinând propriului teritoriu naţional, unde insurgenţa islamistă este cât se poate de posibilă, este greu de crezut că intenţiile agresive ale Chinei faţă de Taiwan şi comportamentul dominator faţă de celelalte state din zona Mării Chinei de Sud, se vor mai materializa cu aceeaşi uşurinţă. 

Iată cum, retragerea americană din Afganistan poate destabiliza grav situaţia de securitate a „Balcanilor Mondiali”, antrenând într-un potenţial conflict civil jucători regionali şi extraregionali şi confirmând spusele lui Iqbal din motto-ul acestui articol, că Afganistanul este „inima” Asiei şi că din discordia sa se naşte discordia Asiei şi, invers, din concordia sa, se naşte concordia Asiei. 

În plus, retragerea trupelor americane şi ale partenerilor lor din Alianţa Nord-Atlantică (NATO) din Afganistan determină scăderea costurilor pentru contribuabilii occidentali, chestiune care vine în sprijinul bugetelor grav afectate de pandemia Covid 19. Şi, nu în ultimul rând, America îşi închide micile războaie pentru a se pregăti pentru potenţialul război hegemonic care ar putea izbucni la un moment dat şi pentru a-şi reechilibra balanţa financiară, sever destabilizată de costurile unor războaie de uzură, transformând zone geopolitice, vitale pentru echilibrul regional al competitorilor săi strategici, în mize de competiţie şi dominaţie geopolitică. 

Iar, europenii se vor alege cu noi şi noi refugiaţi, în conditile crizei economice generate de pandemia cu virusul gripal chinezesc, chestiune care va contribui la şubrezirea şi mai mult a construcţiei europene şi la alimentarea discursului eurofob, aspect valabil pentru toate scenariile puse în joc.

Al doilea scenariu, derulat pe termen scurt şi mediu.

Rezistenţa afgană anunţată de grupul strâns în jurul lui Massoud eşuează. Talibanii preiau puterea şi îşi instaurează regimul ultraconservator. Proclamă emiratul salafit, sprijiniţi fiind de uriaşă reţea a Frăţiei Musulmane, care transformă Afganistanul într-un safe haven pentru Aparatul său Secret. Se creează centura islamistă a Orientului Mijlociu, având drept vectori Pakistanul, Afganistanul, Iranul, Turcia, Qatarul şi Teritoriile Palestiniene. Urmărind materializarea obiectivelor centrale ale Frăţiei Musulmane, de clădire a Califatului Global cu capitala în Ierusalim, dar şi interese partizane în jocul de putere din cadrul spaţiului islamic, Hamasul, Talibanii, Hezbollahul, islamiştii pakistanezi, cărora li se pot alătura foştii şi actualii combatanţi din DAESH, Al Qa’ida, Lashkar e Tayyiba, miliţiile Houthi, islamiştii africani şi cei din fostele state sovietice ale Asiei Centrale, islamiştii Sri Lank-ezi şi cei indonezieni etc, ar putea forma un front comun împotriva Israelului, Egiptului, Arabiei Saudite şi monarhiilor aliniate din zona Golfului, chestiune care ar putea destabiliza major nu doar „Balcanii Mondiali”, ci şi întreg Orientul Mijlociu şi, chiar şi state din bazinul Oceanului Indian şi din Asia de Sud-Est. Ca şi în scenariul precedent, şi în acest caz este posibil ca un al cincilea val de terorism islamist să se declanşeze şi, nu este exclus să asistăm chiar şi la o a doua „primăvară arabă”, care să arunce în haos state precum Egipt, Arabia Saudită şi altele. 

Probabil că regimul taliban nu va fi recunoscut decât de statele afiliate Frăţiei Musulmane şi de China (eventual de Rusia), cu costuri majore de imagine publică pentru statul asiatic, în contextul haosului şi al disperării televizate care au pus stăpânire pe populaţia afgană occidentalizată la preluarea puterii de către talibani şi al acuzaţiilor tot mai puţin voalate privind originea de laborator a virusului SARS-COV 2, de care China nu ar fi străină^[54]. Rusia, îngrijorată de recrudescenţa islamismului Hanabilah în imediata vecinătate a „pântecului său moale” central-asiatic, va căuta să îşi întărească prezenţa militară în regiune şi alianţele cu statele interesate de contenţia islamiştilor. Relaţiile ruso-chineze este posibil să se tensioneze, ca urmare a legăturii dintre chinezi, talibani şi fraţii musulmani iar, suspiciunile reciproce privind jocuri şi alianţe la două capete să devină tot mai intense. Tensiunile ar putea afecta binomul ruso-chinez care acţionează în spaţii extrem de valoroase geostrategic pentru Rusia, precum este Coridorul Nord-Sud Est-European sau spaţiul caucazian. Relaţiile ruso-americane s-ar mai putea îmbunătăţi, având în vedere că ambiţiile hegemonice ale Chinei deranjează ambele mari puteri, iar sprijinul acordat islamiştilor talibani prin recunoaşterea regimului lor şi, implicit a emiratului, afectează interesele de securitate ale Rusiei. O Rusie care trebuie să gestioneze şi o prezenţă economică şi politică chineză avansată în spaţiul arctic, parte a planului strategic a „Drumului Polar al Mătăsii”. Centura islamistă va îngrijora şi India, care nu doar că are un conflict îngheţat cu Pakistanul, ci mai deţine şi o largă frontieră cu acesta. Chestiune care ar putea antrena crearea unui sistem de alianţe regionale şi extraregionale menite să contracareze emergenţa islamistă, laolaltă cu emergenţa chineză. Alianţe în care pot fi cooptate Rusia, India, SUA şi Marea Britanie, europenii, Israelul, Egiptul, Arabia Saudită şi celelalte state aliniate din regiunea Golfului, state din Asia de Sud-Est. Într-un astfel de mediu de securitate este greu de crezut că megaproiectul „Drumului şi al Centurii Mătăsii” va mai putea fi continuat cu acelaşi succes ca şi până acum iar, riscul de fragmentare a rimland-ului creşte exponenţial. Este, de asemenea, greu de crezut (dar nu imposibil) că statul chinez îşi va permite să deschidă un front în Pacific, cât timp la graniţa sa estică există un focar major de instabilitate. 

Precum se poate observa, şi într-un caz şi în celălalt rezultatul strategic final este acelaşi: temporizarea „Drumului şi Centurii Mătăsii”, împiedicarea coagulării ţinutului costier al Eurasiei sub conducerea unui hegemon regional (China), crearea unui focar de instabilitate şi de islamism radical ultraconservator la graniţa chineză, în imediata vecinătate a regiunii ocupate de uighuri, pentru a disipa atenţia Chinei de la situaţia strategică din Pacific, apariţia unui focar major de instabilitate în imediata vecinătate a inelului intern, vital, de securitate al Federaţiei Ruse, tensionarea inevitabilă a relaţiilor ruso-chineze prin interesele divergente faţă de emiratul taliban şi interferenţa Indiei, direct ameninţată de un potenţial export de insurgenţă în rândul musulmanilor deobandişti de pe teritoriul său naţional. O trilaterală asiatică direct vizată de focarul de islamism ultraconservator, care a devenit activ la scurt timp de la preluarea puterii de către talibani. 

Al treilea scenariu, pe termen mediu.

Şi, ar mai putea exista posibilitatea ca statul chinez să se angajeze militar în Afganistan, ca urmare a exportului de insurgenţă islamistă în regiunea Xinjiang. Scenariu puţin probabil, dar nu imposibil, având în vedere riscurile unei astfel de decizii pentru China. Nu atât din punctul de vedere al gestionării militare a Afganistanului, unde militarii chinezi ar putea fi mult mai eficienţi ca predecesorii lor ruşi şi americani, ca urmare a disciplinei şi austerităţii native, confucianiste, a stilului de viaţă, a numărului imens de militari care ar putea fi mobilizaţi şi a forţei economice şi tehnologice care ar putea asigura logistica unui astfel de demers, cât, mai ales, prin implicarea într-un război cu reţeaua islamistă globală şi riscul internaţionalizării acestui conflict, pe modelul războiului din 1979, în contextul în care se află deja într-o competiţie tot mai încinsă cu SUA. În plus, nici Rusia nu ar avea de ce să dorească un Afganistan stăpânit de chinezi şi transformat de aceştia într-o fortăreaţă inexpugnabilă, în imediata vecinătate a „pântecului său moale” central-asiatic, direct vizat de planurile strategice chineze. Şi nici India nu ar fi foarte confortabilă cu un bloc afgano-pakistanez dominat de China la frontiera sa.

Evident, şi în acest caz, planurile strategice ale Chinei în Eurasia nu vor mai avea aceeaşi dinamică. Toate aceste scenarii, şi altele, mai puţin plauzibile întrucât presupun evenimente neprevăzute de tip „lebede negre”, servesc câtorva dintre imperativele strategice americane în Eurasia: 

• împiedicarea unificării zonei costiere a masei continentale sub o conducere unitară regională;
• împiedicarea unificării „Balcanilor Mondiali” sub o putere regională;
• împiedicarea constituirii blocului geopolitic ruso-chinez.

Un exerciţiu cinic de real-politik care demonstrează că idealismul în relaţiile internaţionale este doar o utopie.

Observaţii de final

Desigur, se pune întrebarea de ce administraţia Biden a ordonat retragerea militarilor americani cu o asemenea grabă, aducând un prejudiciu grav de imagine SUA prin similitudinile cu evacuarea Saigonului din 30 aprilie 1975, de la sfârşitul războiului pierdut în Vietnam, şi neţinând cont de faptul că, în acel moment, peste 11.000 de americani şi mulţi alţi cetăţeni ai statelor partenere se aflau încă în Afganistan? 

O explicaţie ar putea fi legată de nevoia mutării urgente a trupelor în alte teatre. O alta ar putea fi legată de o imensă greşeală, indusă sau nu actualului preşedinte, care ar putea să-l coste pe acesta însuşi fotoliul prezidenţial, având în vedere că este suspectat că nu s-ar afla într-o perfectă stare de sănătate. O schimbare care ar aduce-o la Casa Albă pe Kamala Harris, actualul vice-președinte, împreună cu propriul anturaj politic, diferit de cel al preşedintelui Biden. O schimbare care ar propulsa-o pe Kamala Harris în linia întâi a viitoarelor alegeri prezidențiale americane, în dauna ambiţiilor fostelor prime-doamne Michelle Obama şi Hillary Clinton. O variantă destul de probabilă, dacă este să analizăm uriaşul aparat de propagandă care s-a pornit împotriva lui Joe Biden. Şi, o ultima variantă, care nu le exclude pe celelalte două, ar fi că asistăm la un scenariu bine gândit şi implementat, la un haos şi o emoţie publică bine controlate, pentru a reseta atât jocul politic intern american, cât şi pe cel extern, global, într-un moment în care costurile prezenţei militare americane în Afganistan depăşeau avantajele strategice şi economice.

Se mai pune întrebarea cât de mult va costa America acest exerciţiu de real politik? Cât de greu se va şterge imaginea de stat înfrânt de o bandă de pseudo-nomazi înarmaţi cu AKM-uri, pe care a generat-o punerea în scenă a evacuării cu elicoptere a personalului american din Kabul? Şi, cât de mult va cântări această decizie în viitoarele relaţii de parteneriat ale Americii cu restul lumii? Dacă ar fi să ne luăm după presa de limba rusă, chineză şi o anumită parte a presei americane şi europene, va cântări greu. Dacă am înţelege că nici o alianță nu este veşnică, veşnice fiind doar interesul naţional şi geografia, atunci am evita să cădem prada emoţiilor, rămânând cantonaţi în sfera analizei reci şi trăgând concluziile care se cuvin. Chiar dacă nu ne fac să ne simţim confortabil.

Şi, nu în ultimul rând, experienţele militară şi politică ale aliaţilor în Afganistan au reiterat câteva concluzii, bine-cunoscute, din istoria, chiar şi recentă, a umanităţii:

• exportul de democraţie şi de modele civilizaționale occidentale în alte spaţii civilizaționale este contraproductiv şi iluzoriu;
• ideea globalizării culturale prin globalizare economică şi consumerism este o utopie;
• ideea unei noi ordini mondiale occidentale non-westphaliene, care să înlocuiască atât ordinea mondială westphaliană acceptată de toate spaţiile civilizationale, cât şi propriile ordini, tradiţionale, ale spaţiilor respective, este, de asemenea, o utopie;
• este absolut necesară înţelegerea profundă şi acceptarea culturii şi civilizaţiei statului ţintă;
• în lipsa unei motivaţii vitale, legate de propria supravieţuire statală, orice război de uzură, dus la mare distanţă de propriile frontiere şi pentru raţiuni înţelese de foarte puţini, se sfârşeşte printr-o retragere, echivalenţă cu o înfrângere, a forţelor militare externe angrenate în teren, în absenţa unor mecanisme eficiente de stabilizare post-conflict;
• în lipsa unei capitulări necondiţionate a inamicului, nici o victorie nu poate fi totală;
• terenul muntos şi, îndeosebi lanţurile muntoase înalte, accidentate, facilitează războiul de gherilă, război în faţa căruia tactici de luptă convenţionale nu sunt eficiente;
• într-un spaţiu civilizațional ostil, războaiele care se iniţiază trebuie să fie de tip proxy;
• interferenţa economicului şi a politicului în decizia militară este devastatoare;
• calitatea înaltă a informaţiei este rezultatul activităţii unui întreg lanţ de profesionişti, care nu trebuie să fie tributari unor ideologii şi slogane corect-politice;
• nu poţi transforma în aliat real o naţiune / populaţie ocupată militar.

Bibliografie selectivă

1. Afghanistan, CIA WorldFactBook, https://www.cia.gov/the-world-factbook/countries/afghanistan/;
2. Akchurina V., Lavorgna A., Islamist movements in the Fergana Valley: a new threat assessment approach, https://www.tandfonline.com/doi/abs/10.1080/17440572.2014.924406;
3. An anti-Taliban front forming in Panjshir? Ex top spy Saleh, son of ‘Lion of Panjshir’ meet at citadel, The Week, https://www.theweek.in/news/world/2021/08/17/an-anti-taliban-front-forming-in-panjshir-ex-top-spy-saleh-son-of-lion-of-panjshir-meet-at-citadel.html;
4. Asghar A., Sufism-Culture and Politics, 02.10.2009, http://twocircles.net/2009oct01/sufism_culture_and_politics.html;
5. Berman E., Hamas, Taliban and the Jewish Underground: An Economist’s View of Radical Religious Militias, NBER Working Paper No. 10004, September 2003, http://www.sfu.ca/~pendakur/hamas_extract.pdf;
6. Bodla S., Making a nation in high mountains: Balawars and Balawaristan nationalism in Ghizer district of Gilgit Baltistan, Ethnoscripts 2014 16 (1): 125-139, https://www.ssoar.info/ssoar/bitstream/handle/document/61321/ssoar-ethnoscripts-2014-1-bodla-Making_a_nation_in_high.pdf?sequence=1;
7. Brzeziński Z.K., The Grand Chessboard: American Primacy and Its Geostrategic Imperatives, 1997, https://www.cia.gov/library/abbottabad-compound/BD/BD4CE651B07CCB8CB069F9999F0EADEE_Zbigniew_Brzezinski_-_The_Grand_ChessBoard.pdf;
8. Burch J., Afghanistan now world’s top cannabis source: U.N., Reuters, 31.03.2010, https://www.reuters.com/article/us-afghanistan-cannabis-idUSTRE62U0IC20100331;
9. Coll S., Directorate S: The C.I.A. and America’s Secret Wars in Afghanistan and Pakistan, Barnes&Noble, https://www.barnesandnoble.com/readouts/directorate-s-the-c-i-a-and-americas-secret-wars-in-afghanistan-and-pakistan/;
10. Cook L., Grieshaber K., EU eyes talks with Taliban but no plans to recognize them, Associated Press, 17.08.2021, https://www.ctvnews.ca/world/eu-eyes-talks-with-taliban-but-no-plans-to-recognize-them-1.5550548;
11. Davison R.H., Where Is the Middle East?, Foreign Affairs, Vol. 38, Nr. 4, Council on Foreign Relations, Iulie, 1960, https://www.jstor.org/stable/20029452?origin=crossref;
12. Former CIA Director Gen. Petraeus Discusses The Taliban’s Resurgence In Afghanistan, NPR, 13.08.2021, https://www.npr.org/2021/08/13/1027537415/former-cia-director-gen-petraeus-discusses-the-talibans-resurgence-in-afghanista?t=1629228540585;
13. Gattani Y., The Resilience of Baloch Insurgencies: Understanding the Fifth Period, 02.02.2021, https://www.e-ir.info/2021/02/02/the-resilience-of-baloch-insurgencies-understanding-the-fifth-period/;
14. Haidari M.A., Afghanistan: The Heart of Silk Road in Asia, The Diplomat, 02.11.2017, https://thediplomat.com/2017/11/afghanistan-the-heart-of-silk-road-in-asia/;
15. Imtiaz A., The Father of the Taliban: An Interview with Maulana Sami ul-Haq, „Spotlight on Terror”, Volume: 4 Issue: 2, 23.05.2007, https://jamestown.org/interview/the-father-of-the-taliban-an-interview-with-maulana-sami-ul-haq/;
16. Khan I.A., JSQM-A, two separatist outfits in Sindh banned, 12.05.2020,  https://www.dawn.com/news/1556476;
17. Pakistan’s ISI supports Taliban offensive: Former Pak-Senator Afrasiab Khattak, India Today, 14.08.2021, https://www.indiatoday.in/world/video/pakistan-isi-supports-taliban-offensive-former-pak-senator-afrasiab-khattak-1840681-2021-08-14;
18. Petersen A., China’s Strategy in Afghanistan, The Atlantic, 21.05.2013, https://www.theatlantic.com/china/archive/2013/05/chinas-strategy-in-afghanistan/276052/;
19. Popescu A.I.C., Analize incomode, Editura Militara, Bucuresti, 2020;
20. Puri L., The Past and Future of Deobandi Islam, NOVEMBER 2009, VOLUME 2, ISSUE 11, Combating Terrorism Center at West Point, https://ctc.usma.edu/the-past-and-future-of-deobandi-islam/;
21. Smith C.,  A Selection of Historical Maps of Afghanistan, August 2004, The Library of Congress, https://www.loc.gov/rr/geogmap/pub/afghanistan.html;
22. Smith M., Grey S., The Secret War, Frontline, 10.08.2021, https://www.pbs.org/wgbh/frontline/film/secret-war/transcript/;
23. US, Russia: ‘Will Not Support’ an ‘Islamic Emirate in Afghanistan, https://tolonews.com/afghanistan/us-russia-will-not-support-islamic-emirate-afghanistan;
24. Zaidi A., The Ulema, Deoband and the (Many) Talibans – Historical Scholarship Ignores the Discontinuities and Breaks That Have Taken Place in the Traditions of Pakistani Islam, Economic and Political Weekly [Mumbai], May 9-15, 2009;
25. Waraich O., Mullah Mohammed Omar: Co-founder and leader of the Taliban who fought the Soviets before presiding over a brutal Afghan regime, The Independent, 30.07.2015, https://www.independent.co.uk/news/people/mullah-mohammed-omar-co-founder-and-leader-taliban-who-fought-soviets-presiding-over-brutal-afghan-regime-10428546.html;.

Anexa 1

Succinte date de demografie statistică şi socială

Conform site-ului CIA WorldFactBook, în iulie 2021, populaţia totală a Afganistanului era de 37.466.414 persoane. Distribuția populaţiei este neuniformă, fiind concentrată, în principal, în văile din zonele montane şi în câmpiile din nord şi sud. Piramida vârstelor este una cu bază largă, specifică ţărilor sărace şi subdezvoltate cu natalitate crescta şi speranţa de viaţă la naştere scăzută, 40,62% din populaţie fiind alcătuită din copii cu vârste între 0-14 ani şi puţin peste 6% din populaţie depăşeşte vârsta de 55 de ani. În iulie 2021 Afganistanul a înregistrat cea mai mare rată a mortalităţii infantile din lume, de 106,75 morţi la 1000 de născuţi vii, aspect care indică un nivel extrem de scăzut de civilizaţie şi de educaţie al mamelor şi de dezvoltare a reţelelor de asistenţă medicală şi sanitaţie. De altfel, densitatea medicilor în 2016 era de 0,28 la 1000 de locuitori iar, densitatea păturilor de spital era de 0,4 la 1000 de locuitori. Speranţa de viaţă la naştere, în iulie 2021, a fost de 53,25 ani (51,73 ani la bărbaţi, 54,85 ani la femei).

Constituţia din 2004, încă în vigoare la data scrierii articolului, recunoaşte 14 grupuri etnice: Pashtun, Tajik, Hazara, Uzbek, Baluchi, Turkmen, Nuristani, Pamiri, Arab, Gujar, Brahui, Qizilbash, Aimaq și Pashai. Limbile oficiale sunt persana afgană sau dari vorbită de 78% din populaţie şi pashtuna vorbită de 50% dintre afgani. Afganii sunt musulmani în proporţie de 99,7% (sunniți 84,7 – 89,7%, shi’iți 10 – 15%). Mediul de rezidenţă predilect este cel rural, doar 26,3% din populaţie fiind urbanizată. În iulie 2018, doar 43% din populaţia în vârstă de peste 15 ani era alfabetizată, (55,5% dintre bărbaţi şi 29,8% dintre femei).

Succinte date politico-administrative

La momentul scrierii articolului, în 16 august 2021, Republica Islamică a Afganistanului este o republică prezidenţială având capitala la Kabul. Este alcătuită din 34 de provincii: Badakhshan, Badghis, Baghlan, Balkh, Bamyan, Daykundi, Farah, Faryab, Ghazni, Ghor, Helmand, Herat, Jowzjan, Kabul, Kandahar, Kapisa, Khost, Kunar, Kunduz, Laghman, Logar, Nangarhar, Nimroz, Nuristan, Paktika, Paktiya, Panjshir, Parwan, Samangan, Sar-e Pul, Takhar, Uruzgan, Wardak, Zabul. Constituţia, încă în vigoare, a fost ratificată în 26 ianuarie 2004. Sistemul juridic este mixt, laic şi islamic. Ziua naţională celebrează obţinerea independenţei de sub dominaţia britanică în data de 19 august 1919^[55].

Succinte date economice

Conform site-ului CIA WorldFactBook, în 2019, Afganistanul era unul dintre cele mai sărace state de pe glob, cu un Produs Intern Brut (PIB) lă Paritatea Puterii de Cumpărare (PPP) de numai 78.557 miliarde dolari americani (USD) şi un PIB per capita de 2.065 USD. În 2016, 54,5% din populaţia afgană trăia sub pragul de subzistenţă de 1,5 USD/capita/zi iar 23,9% dintre afgani nu aveau un loc de muncă. În 2016, principalele produse de export al Afganistanului, în valoare totală de 784 milioane USD, au fost aur, gresie, fier vechi, struguri, opiu, fructe și nuci, rășini de insecte, bumbac, covoare țesute manual iar, principalii parteneri de export au fost Emiratele Arabe Unite 45%, Pakistan 24%, India 22%, China 1%. Tot în 2016, principalele produse de import, în valoare totală de 7.616 miliarde USD au fost făină de grâu, echipament de difuzare radio, petrol rafinat, tutun laminat, piese pentru avioane, țesături sintetice, principalii parteneri de import fiind Emiratele Arabe Unite 23%, Pakistan 17%, India 13%. Precum se poate constată, balanţa comercială a statului este intens dezechilibrată în favoarea importurilor, ceea ce adânceşte şi mai mult marasmul economic al ţării. Spre deosebire de statele subsahariene, care se confruntă, la rândul lor cu sărăcie şi subdezvoltare, Afganistanul este electrificat în proporţie de 100% în zonele urbane şi de 98% în zonele rurale iar, accesul la apă potabilă este de 95,9% în zonele urbane şi de 61,4% în zonele rurale. În 2019, 63,18% din populaţie deţinea un telefon mobil. Afganistanul deţine, pe lângă cele două porturi fluviale din nord, 34,903 km de drumuri dintre care 17,903 km sunt pavate, un heliport, 29 de aeroporturi cu piste pavate şi ale 17 cu piste nepavate, precum şi 466 km de gazoduct.

Provocări legate de calitatea mediului înconjurător

Conform aceluiaşi site, CIA WorldFactBook, principalele provocări privind calitatea mediului înconjurător sunt reprezentate de volumul limitat al resurselor naturale de apă dulce; aprovizionarea necorespunzătoare cu apă potabilă a populaţiei; degradarea solului; supra-pășunatul; defrișările.

Note:

  ^[1] Fondata de clericul Abū Ḥanīfa an-Nu‘man ibn Thābit (700–767). Accepta cea mai mare pondere de izvoare laice in structura Shariah dintre toate scolile juridice sunnite. Prin urmare, combina preceptele Coranului, cutuma şi consensul învãţaţilor cu reflecţia individualã, analogia (Qiyas), preferinţa juridică (Istihsan) şi tradiţia locală (Urf). Vezi: Alba Iulia Catrinel Popescu, Analize incomode, Editura Militara, Bucuresti, 2020.

  ^[2] Luv Puri, The Past and Future of Deobandi Islam, NOVEMBER 2009, VOLUME 2, ISSUE 11, Combating Terrorism Center at West Point, https://ctc.usma.edu/the-past-and-future-of-deobandi-islam/, accesat la data de 15.08.2021.

  ^[3] De la numele diplomatului britanic Henry Mortimer Durand (1850-1924), cel care, in 12 noiembrie 1893, a negociat si trasat granita dintre Afganistanul condus de emirul Abdur Rahman Khan (1840 / 1844-1901) si India Britanica. Vezi: Cynthia Smith, A Selection of Historical Maps of Afghanistan, August 2004, The Library of Congress, https://www.loc.gov/rr/geogmap/pub/afghanistan.html, accesat la data de 15.08.2021.

  ^[4] Dimensiunea interioara, mistica a Islamului, pune accent pe Marele Jihad, al luptei omului cu pacatele sale si pe relatia omului cu un Dumnezeu accesibil sie. Vezi: Asghar Ali, Sufism-Culture and Politics, 02.10.2009, http://twocircles.net/2009oct01/sufism_culture_and_politics.html, accesat la data de 15.08.2021.

  ^[5] De la numele intemeietorului sau, clericul beduin Ahmad bin Hanbal (780–855). Respinge cu desavarsire izvoarele laice din structura Shariah.

  ^[6] Eli Berman, Hamas, Taliban and the Jewish Underground: An Economist’s View of Radical Religious Militias, NBER Working Paper No. 10004, September 2003, http://www.sfu.ca/~pendakur/hamas_extract.pdf, accesat la data de 15.08.2021.

  ^[7] Akbar Zaidi, The Ulema, Deoband and the (Many) Talibans – Historical Scholarship Ignores the Discontinuities and Breaks That Have Taken Place in the Traditions of Pakistani Islam, Economic and Political Weekly [Mumbai], May 9-15, 2009, apud Luv Puri, op.cit.

  ^[8] Alba Iulia Catrinel Popescu, op.cit., p. 184.

  ^[9] Mai multe date despre subiect in: Alba Iulia Catrinel Popescu, op.cit., pp. 141-210.

^[10] Vezi: Alba Iulia Catrinel Popescu, op.cit., pp. 147-192.

^[11] Luv Puri, op.cit.

^[12] Omar Waraich, Mullah Mohammed Omar: Co-founder and leader of the Taliban who fought the Soviets before presiding over a brutal Afghan regime, The Independent, 30.07.2015, https://www.independent.co.uk/news/people/mullah-mohammed-omar-co-founder-and-leader-taliban-who-fought-soviets-presiding-over-brutal-afghan-regime-10428546.html, accesat la data de 15.08.2021.

^[13] Imtiaz Ali, The Father of the Taliban: An Interview with Maulana Sami ul-Haq, Spotlight on Terror Volume: 4 Issue: 2, 23.05.2007, https://jamestown.org/interview/the-father-of-the-taliban-an-interview-with-maulana-sami-ul-haq/, accesat la data de 15.08.2021.

^[14] Taliban founder lived near US military base in Afghanistan: report, DW, 11.03.2019, https://www.dw.com/en/taliban-founder-lived-near-us-military-base-in-afghanistan-report/a-47849336, accesat la data de 15.08.2021.

^[15] Joseph Goldstein, Taimoor Shah, Death of Mullah Omar Exposes Divisions Within Taliban, The New York Times,  31.07.2015, https://www.nytimes.com/2015/07/31/world/asia/taliban-confirm-death-of-mullah-omar-and-weigh-successor.html, accesat la data de 15.08.2021.

^[16] Jane Onyanga-Omara, Katharine Lackey, Afghan intel agency: Taliban leader died two years ago, USA Today, https://eu.usatoday.com/story/news/world/2015/07/29/taliban-leader-mullah-omar/30819359/, accesat la data de 15.08.2021.

^[17] Eli Berman, op.cit.

^[18] Pakistan’s ISI supports Taliban offensive: Former Pak-Senator Afrasiab Khattak, India Today, 14.08.2021, https://www.indiatoday.in/world/video/pakistan-isi-supports-taliban-offensive-former-pak-senator-afrasiab-khattak-1840681-2021-08-14, accesat la data de 15.08.2021.

^[19] Martin Smith, Stephen Grey, The Secret War, Frontline, 10.08.2021, https://www.pbs.org/wgbh/frontline/film/secret-war/transcript/, accesat la data de 15.08.2021.

^[20] Alba Iulia Catrinel Popescu, op.cit., p.184.

^[21] Eli Berman, op.cit.

^[22] Amu Darya, Britannica, https://www.britannica.com/place/Amu-Darya, accesat la data de 15.08.2021.

^[23] Afghanistan, CIA WorldFactBook, https://www.cia.gov/the-world-factbook/countries/afghanistan/, accesat la data de 15.08.2021.

^[24] M. Ashraf Haidari, Afghanistan: The Heart of Silk Road in Asia, The Diplomat, 02.11.2017, https://thediplomat.com/2017/11/afghanistan-the-heart-of-silk-road-in-asia/, accesat la data de 15.08.2021.

^[25] Jonathon Burch, Afghanistan now world’s top cannabis source: U.N., Reuters, 31.03.2010, https://www.reuters.com/article/us-afghanistan-cannabis-idUSTRE62U0IC20100331, accesat la data de 15.08.2021.

^[26] Roderic H. Davison, Where Is the Middle East?, Foreign Affairs, Vol. 38, Nr. 4, Council on Foreign Relations, Iulie, 1960, https://www.jstor.org/stable/20029452?origin=crossref, accesat la data de 15.08.2021.

^[27] Countries with largest natural gas reserves in the Middle East, NS Energy, 29.11.2019, https://www.nsenergybusiness.com/features/largest-natural-gas-reserves-middle-east/, accesat la data de 15.08.2021

^[28] BP Statistical Review of World Energy, https://www.bp.com/en/global/corporate/energy-economics/statistical-review-of-world-energy/oil.html, accesat la data de 15.08.2021.

^[29] Zbigniew K. Brzeziński, The Grand Chessboard: American Primacy and Its Geostrategic Imperatives, 1997, https://www.cia.gov/library/abbottabad-compound/BD/BD4CE651B07CCB8CB069F9999F0EADEE_Zbigniew_Brzezinski_-_The_Grand_ChessBoard.pdf, accesat la data de 15.08.2021., pp.123 – 124.

^[30] M. Ashraf Haidari, op.cit.

^[31] Viktoria Akchurina, Anita Lavorgna, Islamist movements in the Fergana Valley: a new threat assessment approach, https://www.tandfonline.com/doi/abs/10.1080/17440572.2014.924406, 05.06.2014.

^[32] Alba Iulia Catrinel Popescu, op.cit.

^[33] Alexandros Petersen, China’s Strategy in Afghanistan, The Atlantic, 21.05.2013, https://www.theatlantic.com/china/archive/2013/05/chinas-strategy-in-afghanistan/276052/, accesat la data de 16.08.2021.

^[34] Alba Iulia Catrinel Popescu, op.cit.

^[35] “Rogue States” and the United States: A Historical Perspective, Wilson Center, 19.09.2011, https://www.wilsoncenter.org/event/rogue-states-and-the-united-states-historical-perspective, accesat la data de 16.08.2021.

^[36] Hasit Shah, Tripti Lahiri, The US is evacuating staff from Kabul—Russia and China are not, 16.08.2021, https://qz.com/2047680/why-arent-russia-and-china-evacuating-their-staff-from-kabul/, accesat la data de 16.08.2021.

^[37] Alexandros Petersen, op.cit.

^[38] Ibidem.

^[39] Afghan conflict: US and Taliban sign deal to end 18-year war, BBC, 29.02.2020, https://www.bbc.com/news/world-asia-51689443, accesat la data de 16.08.2021.

^[40] Former CIA Director Gen. Petraeus Discusses The Taliban’s Resurgence In Afghanistan, NPR, 13.08.2021, https://www.npr.org/2021/08/13/1027537415/former-cia-director-gen-petraeus-discusses-the-talibans-resurgence-in-afghanista?t=1629228540585, accesat la data de 16.08.2021.

^[41] https://www.aiib.org/en/about-aiib/index.html, accesat la data de 16.08.2021.

^[42] Fiului fostului comandant de gherilă mujahedin Ahmad Shah Massoud

^[43] Steve Coll, Directorate S: The C.I.A. and America’s Secret Wars in Afghanistan and Pakistan, Barnes&Noble, https://www.barnesandnoble.com/readouts/directorate-s-the-c-i-a-and-americas-secret-wars-in-afghanistan-and-pakistan/, accesat la data de 17.08.2021.

^[44] An anti-Taliban front forming in Panjshir? Ex top spy Saleh, son of ‘Lion of Panjshir’ meet at citadel, The Week, https://www.theweek.in/news/world/2021/08/17/an-anti-taliban-front-forming-in-panjshir-ex-top-spy-saleh-son-of-lion-of-panjshir-meet-at-citadel.html, accesat la data de 17.08.2021.

^[45] Lorne Cook, Kirsten Grieshaber, EU eyes talks with Taliban but no plans to recognize them, Associated Press, 17.08.2021, https://www.ctvnews.ca/world/eu-eyes-talks-with-taliban-but-no-plans-to-recognize-them-1.5550548, accesat la data de 18.08.2021.

 ^[46] Vezi Alba Iulia Catrinel Popescu, op.cit.

^[47] US, Russia: ‘Will Not Support’ an ‘Islamic Emirate in Afghanistan, https://tolonews.com/afghanistan/us-russia-will-not-support-islamic-emirate-afghanistan, accesat la data de 17.08.2021.

^[48] Mihaela Simina, Accent pe istorie: Kashmir – Între India și Pakistan, RFI, 11.10.2016, https://www.rfi.ro/politica-90264-accent-pe-istorie-kashmir-india-pakistan, accesat la data de 17.08.2021.

^[49] Alba Iulia Catrinel Popescu, op.cit.

^[50] Weapon seizures ‘massive boon’ for Taliban as cities fall, France 24, 14.08.2021,  https://www.france24.com/en/live-news/20210814-weapon-seizures-massive-boon-for-taliban-as-cities-fall, accesat la data de 17.08.2021.

^[51] Yogesh Gattani, The Resilience of Baloch Insurgencies: Understanding the Fifth Period, 02.02.2021, https://www.e-ir.info/2021/02/02/the-resilience-of-baloch-insurgencies-understanding-the-fifth-period/, accesat la data de 17.08.2021.

^[52] Iftikhar A. Khan, JSQM-A, two separatist outfits in Sindh banned, 12.05.2020,  https://www.dawn.com/news/1556476,  accesat la data de 17.08.2021.

^[53] Sohaib Bodla, Making a nation in high mountains: Balawars and Balawaristan nationalism in Ghizer district of Gilgit Baltistan, Ethnoscripts 2014 16 (1): 125-139, https://www.ssoar.info/ssoar/bitstream/handle/document/61321/ssoar-ethnoscripts-2014-1-bodla-Making_a_nation_in_high.pdf?sequence=1, accesat la data de 17.08.2021.

^[54] Covid origin: Why the Wuhan lab-leak theory is being taken seriously, BBC, 27.05.2021, https://www.bbc.com/news/world-asia-china-57268111, accesat la data de 16.08.2021.

^[55] Afghanistan, CIA WorldFactBook, https://www.cia.gov/the-world-factbook/countries/afghanistan/, accesat la data de 15.08.2021.

^{———————————————————————————————}

Conf.univ.Dr. Alba Iulia Catrinel POPESCU

Colegiul Național de Aparare – București

Academia Tehnică Militară „Carol I” București

August 2021