„Du-te şi mântuie Ţara!”
(Ilarion al Argeşului)
„La acel ceas al istoriei, Tudor Vladimirescu
a întrupat, a dat glas, a luptat înfruntând toate ororile luptei şi s-a jertfit, tocmai pentru
«drepturile» celor năpăstuiţi şi fără glas.”
(Pr. prof. dr. Constantin N. Galeriu)
În Glia noastră binecuvântată de Dumnezeu, de Fecioara Maria, de Eroii, Martirii şi Sfinţii neamului dacoromân a odrăslit un VLĂSTAR Valah în Vatra sfântă a Vladimirului Gorjean,probabil în anul 1780, într-o familie de moşneni, orfan de tatăl Constantin, supranumit Ursu din Mehedinţi, poate din Prejna.
Mama, Ioana Bondoc, ruda preotului Grigore Bondoc din Vladimirii Gorjului, s-a prăpădit de inimă rea după ce frumoasa ei fiică, în toiul pregătirii logodnei cu Iancu Jianu, a fost răpită de o ceată de greci ticăloşi. În încleştarea care a urmat dintre Tudor-Jianu şi greci, sora Pandurului a căzut de pe cal şi şi-a rupt coloana vertebrală. Iancu Jianu va deveni un ascet al durerii timpului şi unul dintre cei mai mari Haiduci ai ţării.
Cei doi prieteni, aproape cumnaţi s-au jurat de fraţi. De durere Iancu Jianu a strigat: „Eu mă fac hoţ, unde oi prinde grecii îi omor!”, iar Tudor a plecat să lupte în Rusia.
Zestrea ereditară venea pe ramură eclesială. Întâiul dascăl i-a fost preotul Pîrvu Ciuhoiu din Vladimir, apoi Lupu de la Craiova, iar ca logofăt al boierului Ion Glogoveanu învaţă alături de fiul acestuia carte şi limba greacă. Urcă repede treptele ierarhiei sociale, comis, sluger, vătaf de plai la Cloşani, co-ispravnic-judecător de Mehedinţi, dar şi temător de Dumnezeu şi drept, după canonul Pravilei româneşti. Slujba l-a ajutat să cunoască bine pravila, să se instruiască şi să-i cunoască pe cei oropsiţi – ţăranii care erau permanent târâţi prin judecăţi grele, strâmbe, nedrepte.
Izbucnirea războiului ruso-turc în anul 1806, îl înrolează pe Tudor care devine Comandant de Batalion de Panduri-Mehedinţi, pe toată durata războiului 1806-1812, iar alături de trupele ruseşti alungă turcii din Oltenia. În anul 1811, avea în marşul spre Calafat 6000 de panduri, iar la scurt timp ajunge Comandantul tuturor pandurilor pe care-i poartă biruitori la Rahova, Negotin, Fetislam – Cladova. Ion Ghica ni-l arată aşa cum era, un „om de arme îndrăzneţ şi patriot… de o mare vitejie. Comandînd pandurii în toate bătăliile contra turcilor de la anul 1806 pînă în 1812, dobândise grad de ofiţer în armata rusească şi fusese decorat cu <<Crucea Sfîntului Vladimir>>”. (Ion Ghica, Din timpul zaverei, în: Pagini alese din scriitori români, Închinare lui Tudor Vladimirescu, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1921, p. 7-8)
În anul 1808, a ctitorit biserica din Prejna cu hramul Adormirea Maicii Domnului, pe care a înzestrat-o cu cărţi liturgice de cult. A pus apoi şi temelia unei biserici la Cloşani, dar revoluţia pe care a declanşat-o l-a împiedicat s-o ridice.
Tudor va deveni un falnic BRAD al norodului care „se îndoaie dar nu se frânge.” Gorjeanul devine un adevărat bărbat, cum de altfel se va mândri această Ţară a Frumosului cu fiecare Generaţiei de Aur de-a lungul timpului milenar.
Aşadar, Neica Tudor, cum îl numea alt Gorjean de Aur, Iancu Jianu, era un bărbat cu frunte lată, încreţită de grijile ţării, ochi căprui, faţă luminată, de talie mijlocie, energic, robust, drept, sincer, autoritar, cumpătat, curajos şi creştin până la jertfă.
La vârsta bărbăţiei valahul Tudor a îmbrăcat pentru norodul său „Cămaşa lui Hristos”, asumându-şi astfel, conştiinţa şi destinul ca pe o „predestinare” martirică.
Când şi-a încins sabia sub drapelul de luptă al Patriei, Pandurul valah era la vârsta marilor răspunderi arzătoare sub Rugul aprins al împlinirilor. Atunci s-a ridicat, cum consemna teologul scriitor Gala Galaction, „în cerul ţării, aidoma cometelor, … freamătul şi fiorul marilor întîmplări ce vor să fie.” (apud. G. D. Iscru, Revoluţia din 1821 condusă de Tudor Vladimirescu, Ed. Albatros Bucureşti, 1982, p. 33)
Logofătul Dumitraşcu a fost martorul Semnului ceresc apărut pe cerul Olteniei, însemnând minunea pe Mineiul lunii August. „În luna iunie, ziua 7, seara într-o miercuri, anul 1819, în părţile Olteniei, s-a văzut o stea cu coadă, fapt despre care rămîne să vedem pentru ce s-au rădicat, pentru bine au pentru rău.” (Fila 34, cartea aparţinând parohiei Livezi, astăzi se află la Arhiepiscopia Craiovei)
Apariţia semnului ceresc prevestea fenomenul Revoluţiei lui Tudor Vladimirescu.
Semnul s-a mai repetat încă de două ori, odată pe 29 Ianuarie 1821, Vineri spre Sâmbătă. „Cerul au arătat o stea cu coadă prea subţire şi căutarea stelei aceleia era de la Olt cătră Bucureşti.” (N. Iorga, Izvoarele contemporane asupra mişcării lui Tudor Vladimirescu, p. 328)
A treia oară a fost consemnată de două ori de marele profesor Gheorghe Lazăr, întâi pe o carte în limba germană, „La 22 februarie 1821 s-a văzut o cometă cam din Bucureşti spre Craiova.” (M. Erdmann Uhsen, Der Romisch-Orientalisch-Deutschen Kaiser, Lipsca, 1716)
Pe cartea latină explicaţia Pedagogului este mai amplă. „În ziua de 22 februarie 1821 s-a văzut o cometă foarte mare spre Craiova, cînd eram la Bucureşti, cînd era revoluţia todoriană, înainte de sosirea principelui Calimachi.” (Ioan Nepomuc Pehemm, Prelectionem in jus ecclesiaticum universum)
Cu siguranţă că însuşi Tudor Vladimirescu a văzut şi privit cu încredere semnul ceresc care se pogora asupra pământului poporului valah, ca nădejde a izbânzii sale.
Îmbăcămintea lui Tudor în vremea revoluţiei ne-o descrie C. D. Aricescu: „Pe cap purta căciulă dreaptă şi înaltă, de hărşie neagră, în formă de stup, numită „gilepeasă” sau „cazaclie”, cu fundul de postav alb. Peste cămaşă purta pieptar cu şireturi negre, iar pe deasupra pieptarului dulamă încopciată de culoare negru-verde şi lungă pînă sub genunchi. Peste dulamă – cepchen (scurteică) pînă la brîu; gambele – acoperite cu poturi strîmţi, cu copci şi găitane. În picioare purta cisme lungi, la drum, iar în oraş iminei. Iarna pe deasupra veşmintelor, purta o „tătarcă” (bundă), lungă şi îmblănită, strînsă la spate, cu guler scurt şi ridicat, cu puţină blană la capătul mînecilor şi prin prejur, cusută cu găitan de mătase – roşu, negru şi albastru – împletit cu fir, cu mîneci lungi şi strâmte şi cu un găitan gros atîrnînd la spate, în formă de unghi, avînd în vîrf doi ciucuri de mătase.
Ca armament, avea o sabie turcească după gît şi două pistoale.” (C. D. Aricescu, Istoria revoluţiunii…, p. 14-42; Andrei Oţetea, Tudor Vladimirescu, 1945, p. 71-91)
Cu rădăcinile puternice, înfipte adânc în dragostea strămoşească de Glie şi de Neam, zelos luptător pentru libertatea şi dreptatea Norodului său, călit şi oţelit în războiul dintre anii 1806 -1812, sub flamura de Comandant al Batalionului de Panduri – Mehedinţi, Tudor Vladimirescu îşi pregătea chemarea – alegerea de a-şi salva poporul de sub tirania jugului străin şi cel ciocoiesc-arendăşesc naţional.
Ambasadorul Franţei la Bucureşti, consemna în 1816 în Raportul său, momentul Aşteptării, Descătuşării Norodului românesc. „Poporul român aşteaptă cele mai mari binefaceri de la o revoluţie pe care o crede apropiată şi pe care o imploră.”
Întregul norod aştepta o PRIMĂVARĂ a lor binecuvântată de marele PANDUR.
„Mugur, mugur, mugurel…/ Ia fă-te mai măricel!…/ Că ne-am săturat de iarnă/ Şi de greutăţi în ţară!/ Bate-i, Doamne, pe ciocoi,/ Cum ne bat şi ei pe noi!/ Vino, scumpă Primăvară/ Şi ne adă bine-n ţară!…” (autor P.S. Ilarion, Pr. Nae Popescu, Slavoslovia lui Ilarion al Argeşului, în Muzică şi Poezie, I (1935), 1, p. 7-8; Gh. Ciobanu, Studii de etnomuzicologie şi bizantinologie, Bucureşti, 1974, p. 139)
Accentuarea exploatării într-o continuă creştere asupra ţărănimii este atent observată de marele patriot, luptător, erou, scriitor, istoric Nicolae Bălcescu. „În Ţara Românească starea ţăranilor merse din zi în zi mai rău pînă în 1821, cînd desperarea lor izbucni.” (N. Bălcescu, Despre starea socială a muncitorilor plugari în Principatele Române în deosebite timpuri, în: N. Bălcescu, Opere, I, ed. G. şi El. Zane, Ed. Academiei R.S.R., Bucureşti, 1974, p. 160)
Într-o scrisoare de protest faţă de jafurile adalîilor asupra Moşiei şi norodului Patriei dragi, din anul 1815, adresată lui Glogoveanu, Marele Pandur sublinia şi ameninţarea sa. „Eu numai cu pandurii ţării, făr’ de nici un ostaş striin, voi face de nu să va mişca o iarbă din pămîntul ţării.” ( D.I.R., 1821, I, nr. 49, p. 91)
Revoluţia lui Tudor Vladimirescu din anul 1821 a fost generată de cele două crunte exploatări la întrecere ca ticăloşie, cea externă, turco-fanariotă care, secătuia Ţara prin bir, abuzuri, crime şi jafuri şi cea internă a domeniilor boiereşti şi mănăstireşti, prin poftele nesăţioase, prin jecmăniri şi prin generalizarea arendăşiei neromâne.
Domnitorii şi mitropoliţii erau instauraţi de Poarta Otomană, pe post de „guvernatori civili”, de „paşi” sau „viziri”, un paradox între paradoxuri, care nu poate fi explicat în niciun fel, precum că Voievozii şi Vlădicii creştini ortodocşi trebuiau să primească sceptrul autorităţii domnitoare, slujitoare de la PĂGÂNI?!…, aşa cum tradiţia neortodoxă reclamă cuscria dintre iudei şi creştini a Bisericii lui Hristos.
Demnitarii ortodocşi sprijiniţi de Sultanul vrăjmaş şi păgân puteau fi uşor schimbaţi după poftă, după plac, după uneltiri, după intrigi, după pungile cu aur, consecinţe însângerate, juguri înroşite care îngenuncheau poporul valah ca pe vita de povară.
Rana cea mai adâncă şi nevindecabilă a poporului, respectiv a ţăranilor venea din partea boierilor români care au îmbrăcat urâţenia tiranilor, ciocoilor din lăuntru. Marele Pandur Tudor Vladimirescu îi reproşea în acest sens, neîntrerupta exploatare, la 28 Ianuarie 1821, ispravnicului de Mehedinţi: „Au pre semne nu vă ajunge că i-aţi prădat şi i-aţi despuiat, pînă cînd au rămas ticăloşii ţărani mai goi decît morţii cei din mormânturi?” (D.I.R., 1821, I, nr. 111, p. 209)
Proclamaţia de la Padeş şi Cererile Norodului românesc au îmbrăţişat programul revoluţionar al lui Tudor Vladimirescu, aprins în iarna anului 1821, sub flamura trinitară Roşu, Galben, Albastru, stindard care strălucea prin Aura Sfintei Treimi, a sfinţilor militari, generali Gheorghe şi Teodor Tiron şi simbolul Corbului cu Crucea în cioc, cu aripile în zbor, element tradiţional în heraldica dacoromână având chenarul circular și un ornament sobru în formă de cunună de laur, lucrat la Mănăstirea Antim de monahul David, sub indicaţiile lui Tudor,ale episcopul Ilarion al Argeşului şi ale marelui dascăl Gheorghe Lazăr.
Alături de sfetnicul-ierarh Ilarion Argeşeanul, Tudor a invocat deseori imnul sfânt – apoteoza Sfintei Treimi: „Nădejdea mea este Tatăl,/ Scăparea mea este Fiul,/ Acoperământul meu este Duhul Sfânt!”, din care a purces invocaţia către Troiţa Sfântă – ca un unanim răspuns la apel al întregului norod românesc în pragul unei bătălii salvatoare, hotărâtoare, sub sintagma – Tot norodul românesc.
„Tot norodul românesc pre Tine Te proslăvesc/ Troiţă de o fiinţă trimite-mi ajutorinţă/ Cu puterea Ta cea mare şi în braţul Tău cel tare/ Nădejde de dreptate acum să am şi eu parte.” Ianuarie, 1821. (Col. P. V. Năsturel, Steagul, Stema română. Însemnele domneşti, trofee. Bucureşti, 1903, p. 45; N. Iorga, Un apărător al săracilor, <<Domnul Tudor>> din Vladimir, Bucureşti 1921, p. 46; I. Bianu/ N. Hodoş, Bibliografie românească veche, I, Bucureşti, 1903,, p. 23-24, fig. 24)
Întreaga compoziţie emblematică a Drapelului constituie simbolistica naţională. Deasupra stemei Ţării Româneşti, este reprezentată Sfânta Treime – Dumnezeu-Tatăl şi Dumnezeu-Fiul odihnind pe norii cerului şi Sfântul Duh în chip de porumbel.
Drapelul reprezintă simbolul fundamental al unităţii „norodului românesc.”
Sfântul Gheorghe ţine platoşa cu dreapta, iar în stânga are ramura de finic. Sfântul Teodor Tiron era ales ca patron sacru al lui Tudor. Ambii Sfinţi gata de luptă au coiful pe cap, sunt îmbrăcaţi în armură şi platoşe de apărare, „fiindcă în chip real şi nedesminţit lupta de acum a românilor, în 1821, ca şi în întreaga lor istorie, este numai una şi aceeaşi luptă de apărare a drepturilor uzurpate şi a însăşi fiinţei neamului; finicul-simbolul bucuriei Intrării Domnului Iisus Hristos în Ierusalim este aici semnul dorinţei neamului românesc de pace, spre a se dezvolta şi prospera aici, între hotarele străbune.” (Nestor Vornicescu – Mitropolitul Olteniei, Descătuşarea 1821, Ed. Mitropolitul Olteniei – Craiova 1981, p. 130)
Drapelul oltean – simbolul unităţii româneşti era anticiparea Micii şi a Marii Uniri.
După ce a fost expus la Muzeul Militar din Craiova, a ajuns în Capitală la Muzeul Militar Central. (Steagul lui Tudor Vladimirescu, în <<Oltenia. Documente. Cercetări. Culgeri>>, Cartea II, Craiova, 1941, p. 134-138)
Ardelenii români doreau şi ei să facă Paştele sub domnia „Domnului Tudoruţ”. (Istoria României, III, Bucureşti, 1964, p. 880-883)
Un ajutor preţios, un îndrumător de seamă privind politica autohtonă a Pandurului a venit prin colaborarea cu marele Pedagog ardelean Gheorghe Lazăr, „binecunoscut sprijinitor al Revoluţiei de la 1821, prieten apropiat şi colaborator de seamă.” (Onisifor Ghibu, Contribuţii la istoria Revoluţiei din 1821. Legăturile dintre Gheorghe Lazăr şi Tudor Vladimirescu, în vol. Repere sibiene, studii şi referate, Sibiu, 1980, p. 35)
„Nu vedeţi, îi spunea profetic Dascălul nemului – Lazăr, Pandurului neamului – Tudor, de un secol, domn, mitropoliţi, episcopi, egumeni sînt toţi venetici greci şi nu putem a ne scăpa. Acum este timpul a scăpa ţara de inchiziţia grecească şi dumneata vei fi mare!” (Mircea T. Radu, 1821 – Tudor Vladimirescu şi revoluţia din Ţara Românească, ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1978)
Sfaturile, rugile şi îndemnurile de taină ale sfetnicului – ierarh Ilarion al Argeşului au fost inserate şi de colonelul rus I.P. Liprandi, „Ilarion, episcopul de Argeş, care întreţinea mai mult decât toţi legăturile cu Tudor, convingîndu-se că acesta este gata de acţiune, i-a creat prilejul a vorbi amănunţit despre toate aceste probleme cu trei mari boieri ai ţării şi principalii membri ai Divanului, banul Brâncoveanu, Grigore Ghica şi Barbu Văcărescu.” (Doc. Revoluţiei din 1821, V, p. 268; Naum Rîmniceanu, Istoria zaverei în Valahia, în <<BOR>>, XXIII, 1899, p. 424-425)
Programul revoluţionar al lui Tudor Vladimirescu a fost străbătut de la un capăt la altul de dragostea de Dumnezeu şi iubirea de Neam, de principiul dreptăţii sociale, al conştiinţei morale, urmărind doar „dreptăţile norodului”, decât „dreptate şi slobozenie”, recunoscându-şi chemarea – alegerea întru slujirea binelui obştesc cum se exprima în arzătoarea Proclamaţie de la Padeş din 23 Ianuarie 1821. „Că bun este Dumnezeu şi ca să ne asemănăm Lui, trebuie să facem bine”.
Toţi pandurii care au luptat contra jugului otoman în războiul ruso-turc s-au alăturat lui Tudor. Toată OLTENIA era sub stindardul lui. Au fost şi câţiva boieri oarecum patrioţi, Grigore Brîncoveanu, Grigore Ghica, viitorul domn şi Barbu Văcărescu, dar Căimăcănia Ţării după moartea lui Şuţu, ca şi Divanul îi erau ostili. Chiar boierul patriot, marele vornic Văcărescu îl îndeamnă să liniştească Revoluţia. Tudor îi răspunde ca un adevărat şi mare iubitor de Ţară, reproşându-i că toate vrăjmăşiile, silniciile, asupririle boierilor asupra Ţării, îl fac răspunzător pe el. „Ci pă semne dumneata, pă norod, cu al cărui sînge s-au hrănit şi s-au poleit tot neamul boieresc, îl socoteşti nimic, şi numai pe jefuitori îi numeşti patrie… Dar, cum nu socotiţi dumneavoastră că Patria se chiamă norodul, iar nu tagma jefuitorilor. Că eu alta nu sînt numai un om luat de către tot norodul ţării, cel amărît şi dosădit, din pricina jefuitorilor, ca să le fiu chivernisitor în treaba cererii drepturilor.” (Doc. Privind Istoria României…, p. 258)
Ciocoiul Samurcaş şi Al. Pini l-au plătit pe grecul Hagi Prodan să-l ucidă pe Tudor. Complotul a fost descoperit, dar stigmatul a rămas pe chipul ciocoiului trădător. „Ah, boierule! boierule! Ce netemere de Dumnezeu! Pe de o parte m-ai încredinţat prin jurământ să viu la Craiova, şi pe de altă parte, împotrivă ai făcut dumneata de ai trimis pe Hagiu ca să mă omoare. Apoi, de acum înainte, cine din lumea aceasta vă mai crede pe dumneavoastră, pe nişte oameni care nu aveţi lucru de nimic a pierde o ţară întreagă şi mai vîrtos pe un norod nevinovat şi care v-au hrănit şi vă hrănesc? Ci drept este Dumnezeu şi drept va judeca!” (ibid., p. 313)
Timpul de astăzi este izbitor de asemănător cu cel din vremea lui Tudor, părând ca o copie fidelă privind jecmănirea Patriei sacre, ortodoxe eroico-martirice de către neociocoii parveniţi prin stupiditate, neoliberalii farisei puşi pe căpătuială, neomarxiştii doctrinari ai demonologiei, neoneoamenii atei din România şi din afară, stârpiciunile şi spurcăciunile profanatoare ale spiritualităţii tradiţiei strămoşeşti, înregimentate forţelor oculte, anticreştine şi antiromâneşti, precum G. Soros.
Proclamaţia de la Tismana-Padeş, Arzul către Înalta Poartă şi Cererile norodului sunt acte şi documente fundamentale elaborate în ianuarie 1821 de către Tudor şi episcopul Ilarion în casa ierarhului-sfetnic.
Marţi spre Miercuri 18/ 19 Ianuarie Tudor însoţit de o ceată de panduri a plecat din Capitală spre Oltenia. Vineri 21, seara a ajuns la Tîrgu Jiu, poruncind arestarea ispravnicului de Gorj. Sâmbătă 22 şi-a stabilit cartierul general în Mănăstirea Tismana. Duminică 23 a coborât în satul Padeş – plaiul Cloşanilor, rostind în faţa mulţimilor adunate documentul declanşării Revoluţiei, împotriva asupritorilor fanarioţi, domn şi boieri fanarioţi în cârdăşie cu boieri pământeni-ciocoi – Proclamaţia de la Padeş.
„Veniţi, dar, fraţilor, cu toţii, cu rău să pierdem pe cei răi!”
Tot în 23 ianuarie 1821, a trimis de la Tismana întâiul Arz către Poartă în care se arată că „boierii, sau mai bine a zice tiranii noştri cei cumpliţi care unindu-se cu domnii ţării, dimpreună cu boiarii greci… au întocmit prădarea şi stingerea ţării… Cu toţii ne-au prădat şi ne-au despuiat, încît am rămas numai cu sufletele…” (cf. Elena Moisuc, În legătură cu cel dintîi Arz înaintat Porţii de către Tudor Vladimirescu, în Revista Arhivelor, an.XLIX, vol. XXXIV, nr. 1/ 1972, p. 87)
Cererile norodului – reprezentau un proiect de constituţie, legislaţie creştină, eclesiastică, politică, socială, administrativă prin care urma să fie guvernată Ţara.
„Scaunele arhiereşti, mănăstirile, să nu stea la îndemâna ierarhilor sau călugărilor greci, ci să rămînă pe seama ţării; mănăstirile să întreţină şcoli pentru copiii românilor fără deosebire de starea socială; dregătoriile să nu fie cumpărate atît cele politiceşti cît şi cele bisericeşti; să scadă dările preoţeşti, să fie hirotoniţi numai cei destoinici.”
(D.I.R., Revoluţia din 1821, vol.I, p. 274)
Sfetnicul Ilarion i-a înlesnit legăturile lui Tudor cu o parte din membrii Divanului, pe care îi avertiza în scrisoarea din 4 Februarie: „Să vă faceţi patrioţi adevăraţi, iar nu vrăjmaşi ai patriei precum aţi fost pînă acum… Să vă învoiţi cu norodul la cererile ce fac.” ( Doc. Răscoala 1821, I, p. 230)
Tradiţia afirmă că episcopul Ilarion i-a dăruit Domnului Tudor simbolic, dar şi în realitate „o sabie şi cam patru mii de galbeni, zicîndu-i: <<Du-te şi mîntuie Ţara!>>”.
(Pr. V. Gh. Durak, cf. Nestor Vornicescu, op. cit., p. 145)
În plină iarnă, doar în şase săptămâni, slugerul Tudor şi-a mobilizat exemplar, ca un mare comandant, pandurii-armata, a ridicat întregul plai al Cloşanilor, a fortificat mănăstirile-cetăţi şi toate cele cinci judeţe ale Olteniei. Paralel cu el, episcopul Ilarion rezolva diplomatic problema armoniei în Divan. Un ajutor însemnat îl avea în secretarul de cancelarie Petrache Poenaru şi în diplomatul Pavel Macedonschi.
Asupra boierilor – ciocoi pendula întreita spaimă, groază, turcii, ruşii ori Tudor?
Proclamaţia de la Padeş şi-a dus ecoul şi în Ţara Moldovei, unde membrii partidei naţionale şi norodul îl aşteptau ca pe Mihai Vitezul cu braţele deschise. Tudor iniţiase legături apropiate cu guvernul modav, frate, ca „unii ce sîntem de un neam, de o lege (credinţă), … fiind la un gînd şi într-un glas cu Moldova, să putem cîştiga deopotrivă dreptăţile acestor prinţipaturi, ajutorîndu-ne unii pe alţii.” (Istoria României III, p. 893)
Nerulos (român neaoş, n.a.), ministrul domnitorului Şuţu îl punea în gardă în Februarie 1821, pe marele mason Alexandru Ipsilanti, ucigaşul lui Tudor, că: „Un anume Tudor… a răsculat pînă alalteieri toate judeţele de peste Olt, proclamând libertate, egalitate şi desfiiţarea privilegiilor boierilor…; el cheamă prin proclamaţii întreg norodul dac sub arme.” (D.I.R., Doc. 1821, IV, p. 123-124)
Spionul austriac pentru Moldova, Raab Iosif (tot neaoş austriac…), îi raporta cancelarului Metternich, spaima domnitorului fanariot Şuţu, în 18 Februarie 1821. „Principiile trîmbiţate de Vladimirescu, şi anume: înlăturarea domnilor fanarioţi, răsturnarea vechilor capitulaţii cu Poarta, înfrînarea samavolniciilor şi stoarcerilor boiereşti şi înlăturarea justiţiei de clasă, sînt primite cu mare bucurie şi proslăvite în mod public de tîrgoveţii moldoveni, de mica boierime (răzeşii) şi de ţărănime, care gem sub apăsarea domnilor fanarioţi şi a marii boierimi solidară cu ei.” (Doc.Hurmuzaki, serie nouă, II, p. 619)
A urmat Marşul cel mare al lui Tudor, al norodului şi al celor peste 16 mii de panduri de la Slatina spre Capitală între 4-16 Martie, rapid şi triumfător, asemănător trupelor lui Napoleon Bonaparte, dovedind disciplina şi respectul pe care il aduceau marelui Pandur. La 16 Martie 1821, Tudor Vladimirescu cu grosul pandurilor săi, Adunarea cea mare a ajuns la Bolintin, de unde un detaşament a mers spre Cotroceni, altul spre Ciorogîrla-Domneşti. (D. Berindei/ Tr. Mutaşcu, Aspecte militare ale mişcării revoluţionare din 1821, Ed. Militară, Bucureşti-1973)
Între 17-18 Martie 1821, prin episcopul-sfetnic Ilarion de Argeş şi vistierul Alexandru Filipescu-Vulpe, Tudor a negociat cu Divanul la Mănăstirea Ciorogîrla.
Trupele eteriste ale grecului mason-trădător Al. Ipsilanti au ajuns la Buzău în 16 Martie, apoi la Mizil şi Ploieşti cu două zile mai târziu, în 18 Martie, fapt care l-a îngrijorat pe Tudor, punând în dificultate şi Divanul care trebuia să aleagă între Tudor – Fiul valah iubitor de Patrie şi grecul trădător din stirpea fanarioţilor asupritorii tirani ai Principatelor Române.
Vistierul Filipescu-Vulpe l-a susţinut pe Pandurul oltean. „Una e pornirea lui Ipsilanti şi altele sînt strigătele neamului românesc” (Mircea T. Radu, 1821 – Tudor Vladimirescu şi Revoluţia din Ţara Românească, Ed. Scrisul românesc, Craiova, 1978, p. 326), înclinând balanţa Divanului spre Tudor, prin cei 77 de boieri care l-au susţinut pe marele Revoluţionar, Voievodul Dreptăţii Sociale. (ibid., p. 322)
După negocierile favorabile, Tudor şi-a aşezat tabăra pe câmpul Cotrocenilor. La 20 Martie, împuternicitul Divanului, Domnul Tudor a lansat două noi Proclamaţii: Către lăcuitorii din Bucureşti şi Către lăcuitorii judeţelor, prin care îşi evidenţia spiritul revoluţionar prin apelul său fierbinte, rugător, cutremurător la unirea românilor. „Fraţilor! cîţi n-aţi lăsat să se stingă în inimile dumneavoastră sfînta dragoste cea către patrie… să ne unim dar cu toţii, mici şi mari, şi ca nişte fraţi, fii ai uneia maici, să lucrăm cu toţii împreună, fieştecare după destoinicia sa, cîştigarea şi naşterea a doua a drepturilor noastre.” (Documente privind Istoria României…, p. 385-386)
Negocierile şi cele două Proclamaţii i-au netezit Calea intrării în Bucureşti a lui Tudor, în 21 Martie 1821, la ceasurile 2 d.m. F. G. Laurecon, descrie ca martor ocular marea Zi. „În sfîrşit, ziua cea mare sosi şi Teodor intră în fruntea pandurilor săi. La dreapta lui era un preot, care purta crucea, iar la stînga D. Macedonschi. Un pandur ţinea steagul. Timpul era splendid şi Dealul Mitropoliei se acoperise de curioşi, mai ales de străini, care veniseră să vadă intrarea îndrăzneţului răzvrătit… Către orele 3 d.m., căpitanii lui Tudor, urmaţi de preoţi parcurseră întregul oraş. Ei se opreau la fiecare răspîntie, şi după ce da citire unei Proclamaţii a Comandantului lor, care avea drept scop să liniştească spiretele, preoţii înălţau rugăciuni.” (Em. Vîrtosu, Tudor Vladimirescu, Glose…, Bucureşti-1927, p. 18)
Tradiţia spune că Tudor Vladimirescu aflat în fruntea pandurilor săi, purta în mâini în loc de sabie „ o pîine mare, simbol al belşugului şi al păcii, idealuri în numele cărora venea el şi pe care le dorea ţării.” ( Pr. prof. Constantin N. Galeriu, Tudor Vladimirescu şi Lupta pentru Echitate şi Dreptate Socială, în Glasul Bisericii – Revista Oficială a Sfintei Mitropolii a Ungrovlahiei, Anul XL, Nr. 3-5 Martie-Mai 1981)
Când slugerul Tudor intra triumfător ca un Sol al păcii în Bucureşti, patriarhul Constantinopolului îi trimetea o carte de afurisenie prin mitropolitul ostil Pandurului, Dionisie Lupu. (Doc. Hurmuzaki, X, p. 563-564)
Boierii îi cer preasfinţitului Ilarion taine despre planurile Valahului Tudor, care le cerea imperios să depună jurământ de fidelitate faţă de el şi norod, „cum că înţeleg şi recunosc dreptatea norodului şi vor lucra cu toţii pentru dobîndirea ei.” (E. Vîrtosu, Tudor Vladimirescu. Pagini de revoltă, 1936, p. 49)
În 22 Martie, pandurii se retrag la Cotroceni, iar Tudor, episcopul Ilarion Gheorghiade şi medicul Christaris rămân la palatul Brâncoveanu, primind vizita viceconsulului Austriei la Bucureşti, Karl Udriski, care-i sperie cu spaima Sfintei Alianţe (tridemonica înţelegere – trei imperii duşmane n.a.). Tudor îi răspunde autoritar: „Eu nu voi înceta de a cere, cu glas tare, restaurarea drepturilor şi pronomiilor Ţării Româneşti.” (Doc. Hurmuzaki, Serie nouă, II, 649, 655)
Diversiunea şi dezordinele provocate de eteriştii lui Ipsilanti, în 22 Martie, prin ocuparea mănăstirii Antim, revendicată de călugării greci îl determină pe mitropolitul Dionisie, preşedintele Divanului, în coasta căruia stătea Ilarion, să obţină jurământul de credinţă al boierilor faţă de Tudor, numit Cartea de adeverire ce s-au dat slugerului Theodor. (D.I.R., 1821, I, p. 396)
Slugerul Tudor devine astfel, Domnul TUDOR. Nedizolvând Divanul, „acesta a fost silit să recunoască îndreptăţirea mişcării pandurilor şi autoritatea conducătorului ei.” (Mircea T. Radu…, op. cit., p.158)
Noul Domn a jurat creştineşte: „Mă leg şi eu din parte-mi cu glasul obştii norodului, printr-acest înscris al meu…” (E. Vîrtosu, Tudor Vladimirescu. Glose…)
În 28 Martie 1821, Ipsilanti se afla în Colentina, fiind vizitat de mitropolitul Dionisie, episcopul Ilarion şi câţiva boieri, iar spre sfârşitul lunii s-a întâlnit cu Domnul Tudor, care şi-a precizat lupta sa antifanariotă, delimitându-se de scopul Eteriei, susţinând că „eliberarea naţională a Greciei trebuie să aibă loc pe teritoriul acelei ţări… Prinţe! scopul dumneavoastră este cu totul opus scopului meu. Locul dumneavoastră nu este aici. Duceţi-vă, treceţi Dunărea şi luptaţi cu turcii.” (D.I.R., 1821, V, p. 288)
Eşecurile lui Ipsilanti de a-l angaja pe Domnul Tudor de partea lui, l-au determinat să plece la Târgovişte spre a împlini planul trădării, vânzării şi uciderii Voievodului.
Turcii din Silistra i-au trimis vorbă lui Tudor Vladimirescu să-şi arate fidelitatea faţă de sultan trimiţându-i capul lui Ipsilanti. „Domnul norodului din Ţara Românească nu a dat răspuns de încuvinţare.” (I.P. Liprandi, op. cit., p. 279)
Nu la fel gândea şi prinţul mason grec, fanariotul Alexandru Ipsilanti.
Alexandr Konstantinovici Ipsilante (12.08.1792, născut la Constantinopol, mort la Viena 19.01.1828), era fiul domnului Ţării Româneşti Constantin Ipsilante (1774 sept. – 1782; 1796 aug. – 1797 şi în Moldova 1786 aug. – 1788). Principele Alexandr Ipsilante s-a distins în armata rusă în războaiele napoleoniene, ajungând general, pierzându-şi o mână în bătălia de la Dresda. A fost iniţiat în loja francmasonică La Palestine (St. Petersburg) în anul 1811. În anul 1820 ajunge şeful Eteriei, organizaţie ocultă privind eliberarea Greciei şi reinstaurarea imperiului Bizantin. Teoretic a fost sprijinit de ruşi, dar nu şi practic. După uciderea Domnului Tudor, Ipsilanti a fost învins de turci în lupta de la Drăgăşani, în 7 Iunie 1821. A fugit la Viena, unde a fost arestat şi închis între 1821-1827. A supravieţuit puţin timp după eliberare. (Horia Nestorescu-Bălceşti, Enciclopedia Ilustrată a Francmasoneriei din România, Centrul Naţional de Studii Francmasonice Bucureşti – 2005)
Masoneria a apărut în Evul Mediu şi s-a dorit a fi o organizaţie filantropică, culturală, artistică, universală, prin participarea elitelor tuturor claselor sociale.
Francmasoneria albastră s-a născut în 24 Iunie 1717, la Londra din Teofil Desaguliers, predicatorul reformat al curţii regale, James Anderson, predicator şi George Payne, arheolog, iniţiind zidarii liberi în altă menire: „zidirea unui templu spiritual în inima omului, cu un altar ateu, doar al raţiunii… Răspândindu-se repede şi cu elemente chiar din capetele încoronate, a devenit element de dominaţie a iudaismului, prin principiile dizolvante din Talmud, din Cabală şi din magie.”(Mitropolit Irineu Mihălcescu, Teologia Luptătoare, Ediţia a II-a, Ed. Episcopiei Romanului şi Huşilor-1994, p. 165-166)
Francmasoneria universală este controlată în unanimitate de rabinitatea iudaică.
„Uniunea masonică este o comunitate nevăzută, mai presus de graniţe, de rasă, de culoare, de naţionalitate, de clase, de stări, de toate deosebirile dinafară dintre oameni, care trece anume chiar peste deosebirile dinăuntru de credinţă religioasă, de confesiune şi concepţie despre lume – a tuturor personalităţilor din trecut, prezent şi viitor care s-au străduit pentru înnobilarea lor şi desăvârşirea omenirii.” Definiţia de mai sus este de fapt o copie fidelă ad-literam a definiţiei Bisericii creştine. (Pr. I. Mihălcescu, Francmasonii şi Biserica, p. 757) Francmasoneria – înjugată la carul Ocultei mondiale – AntiHristos, nu are Dumnezeu, nu are Patrie, nu are Cer, nu are veşnicie, nu are eroism, nu are martiriu, nu are sfinţenie, ci doar ambiţia laşă şi trădătoare inspirată de cultul uciderii Elitelor naţiunilor creştin-ortodoxe pentru a stăpâni pământul. Francmasoneria – carul talmudic al Ocultei iudaismului în cârdăşie cu elemente creştine vânzătoare precum Iuda Iscariotenul, a pătruns prin conspiraţie ca un cancer în sânul Ortodoxiei, pentru a o roade lăuntric, amputându-i forţa spiritului, stingându-i Candela luminii spre a o anihila, spre a-i grăbii sfârşitul istoric.
Tudor a reuşit fără vărsare de sânge, să angajeze pentru mişcarea sa toate categoriile sociale, devenind astfel, exponentul întregii naţiuni valahe, guvernând ţara două luni, până în 14 Mai 1821, când turcii pătrund în ţară, trimiţând Divanul în Transilvania. În 15 Mai 1821, a început retragerea de la Cotroceni înspre Goleşti, intenţionând fortificarea mănăstirilor din Oltenia. În 18 Mai a sosit la Goleşti intersectându-se cu trupele eteriste care prin viclenie şi trădare l-au făcut prizonier prin Iuda Iordache Olimpiotul. Prin Piteşti şi Cîmpulung a ajuns la Târgovişte, unde din ordinul masonului Ipsilanti a fost asasinat mişeleşte în noaptea de 26/ 27 Mai.
Viaţa Domnului creştin ortodox Tudor Vladimirescu – Voievodul Dreptăţii Sociale a fost curmată crud, fariseic, imfam, laş, tâlhăreşte, mişeleşte, dar ideile, idealurile, credinţa, dreptatea şi adevărul pentru care a luptat au biruit, înfrângând definitiv regimul fanariot.
Sfântul Apostol Pavel, în cuvântul său profetic către ucenicul Timotei, consemna pătimirea sa pentru ADEVĂRUL VIEŢII. „Sufăr pînă şi lanţuri ca un făcător de rele, dar cuvîntul lui Dumnezeu nu se leagă.” (II Timotei, III, 9).
„Ideile nu pot fi legate, înlănţuite. Idealurile pentru care a luptat Tudor, ca nişte seminţe semănate în sufletul neamului însetat de dreptate, au rodit. Odată cu revoluţia lui Tudor, domniile fanariote au încetat.” (Pr. prof. Constantin N. Galeriu, Tudor Vladimirescu şi Lupta pentru Echitate şi Dreptate Socială…, p.441)
<<Avu norocirea, spunea Nicolae Bălcescu, de a-şi da viaţa pentru credinţa sa şi de a fi ucis de fanarioţi pe care şi după moarte-i umbra lui urmează a-i mătura din ţară>>. (G. Zane, N. Bălcescu, opera, omul, epoca. Ed. Eminescu, Buc., 1977, p.38)
„Tudor Vladimirescu a sfârşit ca un martir, ca şi Mihai Viteazul sau Horea. Era
plămădit din acelaşi aluat de eroi neînfricaţi în faţa jertfei supreme, atunci când ai pentru ce te jertfi. Mihai Cioranu, aghiotantul lui şi cronicar înregistrează cuvintele eroului-martir adesate lui Iordache Olimpiotul, la Piteşti, pe drumul supliciului: <<Vreţi să mă omorâţi? Eu nu mă tem de moarte. Eu am înfruntat moartea în mai multe rânduri. Mai înainte de a ridica steagul spre a cere drepturile patriei mele, m-am îmbrăcat în cămaşa morţii>>. Dar, taină şi putere a jertfei: cămaşa morţii lui s-a transformat în veşmânt al nemuririi, în apoteoză.” (Pr. prof. C. Galeriu, op. cit., p.442)
În 1812, când voia să meargă din nou în Rusia, ca voluntar-comandant, pentru a-şi scăpa ţara de păgâni, în Diata, sa, roagă nişte prieteni epitropi ca din banii strânşi din agoniseala sa să plătească două candele de aur, care să ardă la icoana Maicii Preacurate în Sfântul Munte, iar alta la icoana Mântuitorului Hristos din Biserica Învierii-Ierusalim.
„Lupta lui şi jertfa lui au devenit de atunci Candele ce ard de-a pururi, luminând departe, pe altarul patriei lui.” (Pr. prof. C. Galeriu…, p. 442)
Tudor Vladimirescu a fost şi a rămas pe Cerul Valahiei şi Cerul serafic, un iscusit Dac, un mare Oltean-gorjean, un Creştin cu suflet ortodox, un eminent Comandant strategic, un Diplomat rafinat, un zelos Patriot, un Luptător neînfricat, un Erou între Legendari, un Martir în ceata Mucenicilor, despre care s-a scris frumos şi emoţionant, s-a/se va vorbi doar la superlativ, rămânând astfel, pururea ca o Icoană vie a Constelaţiei eterne dacoromâne!
Tudor Vladimirescu – Domnul pământean putea să înfăptuiască Marea Unire a tuturor românilor cu un secol mai devreme. Pe faţada monumentului ridicat cu mândrie de creştinii evlavioşi din Cerneţi sunt săpate versurile nemuritoare închinate Eroului-Martir Tudor Vladimirescu:
„Cine trece Oltul mare?/ Ce viteaz răzbunător…/ Este Tudor, e Olteanul/ Ce alungă pe duşmanul/ Deşteptând al său popor.”
——————————————————
+ Schimbarea la Faţă a Domnului Hristos
6 August 2021, Brusturi-Neamţ-Dacoromânia
George Constantin NISTOROIU – Cavaler de Clio
