Aplecat asupra mesei de lucru el scria privind razele răsăritului de soare care se răspândeau în întreaga cameră desenând figuri fantastice pe pereții aflați încă în semiîntuneric. Distingea tonalitățile multicolore ale fasciculelor de lumină aruncate sub forma unor jerbe ce izvorau din acel singur punct incandescent, soarele. Degetele sale alergau pe tastele claviaturii de calculator, care devenise un fel de pian la care cânta piese din aleasa muzică a cuvintelor. Liniștea pătrundea cu valuri de aer curat pe fereastra larg deschisă, din când în când fiind întreruptă de trilurile vesele ale păsărilor ce se trezeau după lungile ore ale nopții.
Dar el privise acea noapte fantastică și urmărise toate detaliile trecerii ei maiestuoase peste bolta cerului pe măsură ce ea își etala rochia albastră cu falduri de nori presărate ici și colo cu nestematele sclipind aprins ale diamantelor stelare. „Frumoasă mai este aleasa Doamnă a Nopții!” își spuse rememorând clipele de tăcere ale ultimelor ore. Cumva, îi plăcea să o întâlnească și altfel decât dormind sau stând întins în pat. Când toți ceilalți se retrăgeau din lumea văzută, el prefera să iasă pe terasă și să se așeze pe un scaun contemplând îndelung oceanul celest de deasupra și întinderea de pământ de dedesubt.
Cu toate acestea, el iubea lumina solară în desfășurarea plină de splendoare a zilei. Dar două erau evenimentele pe care le admira cu nespusă afecțiune: răsăritul și asfințitul. În ambele intuia puterea transformatoare a naturii prin întrepătrunderea stărilor fundamentale aflate în mod normal în opoziție. „De multe ori m-am întrebat dacă pot fi împăcate părțile aflate în contrast direct, de exemplu, dacă ziua și noaptea pot avea un numitor comun, însă niciodată nu am găsit vreun răspuns,” monologă mai departe într-un șirag de gânduri ce aparent prelungeau impactul luminii strălucitoare a zorilor de zi.
Mașinile se auzeau cum treceau pe străzile somnoroase ale orașului. Zgomotul motoarelor electrice ale troleibuzelor ambalate la maxim se amesteca la întâmplare cu strigătul sirenelor de tren ce soseau sau plecau prin gara aflată la câteva sute de metri distanță. Acest amestec bizar de sunete se suprapunea strident peste tabloul grandios al soarelui aflat acum undeva, deasupra liniei orizontului, zâmbind de la depărtare creaturilor acestui pământ.
Un puternic miros de fum de lemn ars pătrunse în cameră evocând amintiri din perioada când se plimba pe străzile pline de case ale orașului natal. Blocurile erau o raritate la acea dată și numai cei veniți din alte părți locuiau acolo. Din păcate, și el stătea într-un astfel de bloc încropit la repezeală pentru muncitorii marii platforme industriale răsărite de niciunde, dar prefera să își aleagă totdeauna drumul prin mijlocul arabescului de clădiri vechi, unele având chiar aproape o sută de ani.
Uneori atingea zidurile acestor case, ce încă mai aminteau de epoci apuse, și simțea că memoria lor nu dispăruse, ci se impregnase în tencuiala scorojită de vreme. Instantaneu, imaginația începea să îi zugrăvească tablouri fermecătoare pline de fastul primilor proprietari, care își gravaseră de multe ori inițialele numelor pe frontispiciu alături de un număr gravat cu litere latine ce semnifica anul construcției. Se amuza citind acea încâlceală de consoane ce aveau o semnificație cifrică și calcula în gând anul respectiv chicotind amuzat când după mult efort reușea să ducă operația aritmetică până la capăt.
Rezultatul îl surprindea fiindcă uneori începea cu optsprezece, iar alteori cu nouăsprezece, prin urmare „Unele case au fost construite în secolul al XIX-lea, iar altele în cel următor, ” gândea el. „Unde sunt urmașii proprietarilor?” se întreba mai departe și privea cu ochi de copil zidurile crăpate din lipsă de îngrijire ce brăzdau fața îmbătrânită a clădirilor orfane rămase la cheremul unor chiriași dezinteresați. „De ce sunt lăsate să sufere și să moară aceste clădiri atât de frumos ornamentate?” continua să își vorbească ca și cum ar fi putut să răspundă.
Dar nimeni nu spunea nimic. Adulții din jur treceau indiferenți pe lângă clădirile ce agonizau, iar copiii alergau voioși indiferenți la realitatea colțuroasă din jurul lor. Însă blocurile avansau vertiginos. Cartiere întregi dispăreau peste noapte sub lamele de oțel ale buldozerelor. Imediat peisajul urbanistic se schimba semănând tot mai mult cu o cazarmă militară în care unghiurile drepte caracterizau fiecare colț de stradă, precum și fiecare clădire.
Oameni la fel de colțuroși, străini de loc, se așezau cu obiceiurile lor aduse din zone îndepărtate ale țării în aceste corturi de beton cu etaje suprapuse ce umileau priveliștea cu ecouri de carieră ce decopertează și înghite treptat peisajul natural. Praful abundent devenea omniprezent ridicat de trecerea miilor de mașini pe asfaltul întins peste dale albe de beton denivelat lăsat nefinisat în punctele de îmbinare.
Și astfel, se vedea călătorind într-un autobuz ce hurduca la trecerea pe drumurile proaspăt date în folosință pe măsură ce distingea cerul posomorât de deasupra sfârtecat de zecile de macarale înălțate pentru ridicarea de blocuri-turn ce închideau libertatea privirii. Vibrația caroseriei se transmitea pasagerilor indiferent dacă stăteau în picioare sau pe scaun. Bărbia îi dârdâia și dinții i se loveau unii de alții în timp ce se ținea de o bară metalică slinoasă la atingere. „Unde sunt casele pe care le iubeam atât de mult și în care mi-aș fi dorit să locuiesc?” se întreba rotindu-și privirile peste pustiul de beton din jur, dar răspunsul nu venea în vreun fel.
O frână puternică pusă de șofer îl aruncă înainte și o demarare în trombă îl împinse înapoi ciocnindu-se de alți pasageri, care înjurând se țineau de orice bară metalică la îndemână la fel ca marinarii aflați pe puntea neliniștită a unui vas cuprins de furtună. „De ce au ucis casele? De ce le-au urât atât de mult? Ce le-au făcut aceste clădiri frumoase? De unde a venit acest taifun distrugător și din ce a pornit o atât de mare mânie față de trecut?” se întreba copilul devenit adult nu peste multă vreme.
Când trecea peste zeci de ani mai târziu prin acele locuri și închidea ochii i se părea că acele cartiere dispărute prind din nou chip în jurul său. Le vedea în lumina strălucitoare a soarelui cum apăreau așa cum fuseseră ele la început. Observa chipurile oamenilor care locuiseră în ele și distingea o realitate plină de gust și frumusețe. În haine de secol al XIX-lea ei se plimbau pe lângă el, iar trăsurile treceau fără grabă pe străzi atent pietruite cu dale atent finisate. „Cât de mult mi-aș fi dorit să trăiesc în acele vremuri!” își spunea adeseori și lacrimi îi răsăreau în colțurile ochilor.
Pleca mai departe prin pustiul de străzi și blocuri privind fațadele scorojite de trecerea vremii. Neîngrijite de proprietari, acestea își etalau structura anatomică prin bare metalice ruginite ieșite din zidul grosolan realizat. Tencuiala cădea după numai douăzeci de ani dezvelind țesătura rectangulară a fierului încarcerat în beton, cea mai ieftină soluție de construcție pentru clădiri ridicate la repezeală destinate lucrătorilor combinatului din localitate, ce înghițise sute de hectare de pădure la realizare și distrusese alte câteva mii cu clădirile anexate într-un fel de labirint industrial.
Dar și acolo zgura trecerii timpului însoțită de schimbarea de epocă de la secolul al XIX-lea la cel al XX-lea lăsase acea dâră cenușie a degradării. Falimentat economic, golit de muncitori, vândut pe nimic și ras de lame de buldozer în cea mai mare parte, acest combinat făcuse loc unor hale metalice, ridicate în pripă din materiale ușoare în care se instalaseră vremelnic diferite firme multinaționale vânzând la prețuri mari tot felul de mărfuri importate ieftin din străinătate, și care luaseră locul produselor autohtone.
Însă nici blocurile și nici noile construcții nu mai vorbeau cu el. Nu aveau trecut și nici viitor, fiind doar plăsmuiri de moment ale unei imaginații colective ce se schimba asemenea dunelor purtate de vânt prin pustiu. Ele tăceau la atingere; erau lipsite de mirosul epocilor trecute purtând doar decorurile ieftine ale reclamelor necitite de nimeni, dar întâlnite pretutindeni asemenea prostituatelor trecute de o anumită vârstă ce stau pe marginea șoselei.
Dar el privea cerul cum se lumina de ziua care începuse în timp ce degetele îi alergau cu rapiditate și precizie pe claviatura de cuvinte a calculatorului invocând muzica timpului care apune și răsare necontenit. „Și totuși,” își spuse, „frumosul nu moare, ci doar se metamorfozează de la o epocă la alta; aparent dispare pentru a apărea neașteptat asemenea râurilor ce curg subteran și răsar fără să îți dai seama la câteva zeci de kilometri distanță de locul unde pământul aparent le înghițise,” continuă ca un răspuns la nenumăratele întrebări pe care și le pusese de-a lungul vieții.
Închise ochii și simți gustul proaspăt al apei ce izvorăște din adâncuri și desluși aroma pietrelor așezate la temelia munților la un nivel subteran niciodată întinat de mâini omenești. Vedea mulțimea de case ce împânzeau dealurile înverzite și aleile ce se pierdeau prin pădurile dimprejur. Iar el alerga plin de bucurie în răcoarea dimineții pe măsură ce noaptea și ziua se uneau în acel crepuscul al unui nou început, care iarăși și iarăși apare de-a lungul istoriei omenirii, dar și al trecerii fiecărui om. Iar degetele sale desenau pe suprafața ondulată a claviaturii de scris acea muzică aparte a cuvintelor ce izvorăsc din adâncuri ce nu au fost vreodată întinate de mâinile sau gândurile niciunuia dintre profanatorii de materie și de suflet ce au existat vreodată pe pământ.
