Cine să mai discute despre Erich Bergel, ardeleanul considerat în Occident unul dintre cei mai nobili cavaleri ai baghetei din secolul XX? Mi se pare chiar ireal că l-am cunoscut prin anul 1969. A fost o pură întâmplare, am fost trimis de studioul de radioteleviziune, unde lucram, pentru a aduce de la București niște streifuri de muzică simfonică. După o zi întreagă de copiat am avut ideea să mă delectez cu un concert la Atheneu. Invitatul serii era dirijorul filarmonicii clujene, Erich Bergel, iar spre norocul meu în program figura și dificila, ciclopica simfonie a VIII-a de Anton Bruckner. Ca orice conductor respectabil el a dirijat fără partitură și într-o excelentă formă fizică. După apogeul monumental al acelei penultime simfonii bruckneriene m-am grăbit spre culise, cu intenția de a-i lua un interviu tânărului dirijor. Spre surprinderea mea, acesta stătea întis pe o banchetă, un medic îi lua tensiunea sub privirile îngrijorate ale soției. În fine, Bergel mi-a stabilit o întâlnire pe a doua zi, la hotelul Ambasador. Aici cei doi soți mi-au făcut o primire amicală, de parcă ne-am fi cunoscut de mult. Cu modestie maestrul nu vorbi aproape nimic despre sine. A fost destul să-mi declar pasiunea pentru Wagner-Bruckner-Mahler și dialogul a curs firesc, Bergel vorbindu-mi ca de la egal la egal. Mi-am păstrat un streif cu înregistrarea magnetică a convorbirii. Parcă aveam o presimțire că nu ne vom mai vedea. În 1971 dirjorul clujean a reușit să plece în Germania. Ulterior aveam să aflu cu cine am avut privilegiul să împart câteva ore în orașul cenușiu și zgomotos. Fusese închis într-o minunată pușcărie românească pentru că a cântat la orgă muzică sacră și cântece germane, considerate de diștepții de la secu piese din repertoriul fascist. La liberare, dirijorul orchestrei clujene, după Antonin Ciolan, a fost reangajat, în bătaie e joc ca simplu orchestrant. Așa că i-a prins bine susținerea lui Herbert von Karajan, dincolo de cortina de fier. Conduce Internationale Bayreuther Jugendfestspiele, devine profesor de dirijat și educație orchestrală la academia de arte în Berlinul de Vest, dirijor principal al Societății Simfonice din Budapesta. A dirijat 160 de orchestre în 35 de țări. I-a fost refuzată revenirea în România ca dirijor-oaspete. Abia în 1990 reușește acest lucru.
Fratele dirijorului, scriitorul Hans Bergel fusese coleg de detenție cu Eric și ne relatează: “În cele două luni pe care le-am petrecut împreună am vorbit aproape numai despre „Arta fugii“ de Bach. Am fost martor la ultima fază a cercetării sale neîntrerupte, pe care a continuat-o în celula închisorii şi despre care a declarat că „nu va fi încă multă vreme finalizată“. Avea pe de rost în minte lucrarea. Cu bucăţile de mortar desprinse din perete desena în fiecare dimineaţă un portativ pe învelitoarea cenuşie a patului şi îmi explica până la detaliul celei mai mici figuri şi succesiuni de note dovezile tezei sale, la care adăuga mereu altele noi. Din cauza hranei neîndestulătoare eram atât de slăbiţi încât la anumite intervale ne opream, incapabili să mai vorbim. Dacă unul dintre noi îngenunchea, celălalt trebuia să îl ajute să se ridice, pentru că nu aveam destulă forţă ca să ne ridicăm singuri; memoria ne slăbise în asemenea măsură încât ne aminteam doar cu efort cele mai simple lucruri. Nu o dată am observat cum, cu ochii închişi, cu gesturi abia schiţate, Erich dirija. Fenomenala sa memorie muzicală, care l-a făcut capabil de a memora mai târziu în jur de o sută douăzeci de simfonii, pe care putea să le dirijeze la cerere în orice moment, nu l-a lăsat la nevoie nici o secundă în barbarele condiţii de detenţie, oferindu-i o punte de supravieţuire.”
Scriitorul Romulus Rusan a publicat în 1998 la „România liberă“ un emoţionant text in-memoriam care conţinea printre altele următoarele fraze: „Povestea prietenilor că, în singurătatea celulei, dirijase tot timpul, reproducându-şi concertele în gând. Memoria, această comoară intimă a fiecărui deţinut politic, se concretiza, în cazul dirijorului, nu în fapte, ci în armonii. Memoria l-a ajutat să traverseze acel infern, care, în ciuda suferinţelor, sau tocmai prin ele, ajută arta să strălucească.“
Din nou Hans Bergel: “Am fost despărţiţi; am fost dus în celula colegilor mei de proces. Ani întregi nu am auzit nimic unul despre celălalt. Pentru că în toţi acei ani nu a existat nici un contact cu membrii familiei, nu am ştiut nimic nici despre soarta lor. Erich a lucrat în jur de un an la defrişarea stufului în lagărul Periprava. După cum am aflat, concentrarea sa spirituală era dedicată exclusiv partiturilor. Când a fost eliberat în 1962, avea în urma sa trei luni de detenţie izolată în fortul subteran nr. 13 Jilava din Bucureşti – unde, fără să ştim unul de celălalt, am fost închişi în celule aflate faţă în faţă – şi şapte luni de detenţie izolată în închisoarea din Oradea. Se mişca în zilele de după eliberare, după cum mi-au relatat martorii, cu încetineala unui om anesteziat şi avea nevoie de minute pentru a înţelege o întrebare scurtă şi a răspunde. Totuşi finalizase în linii mari lucrul la analiza formală şi structurală a „Artei fugii“. Se stabilise din nou în Cluj şi primise de la direcţiunea Filarmonicii, al cărei strălucit dirijor fusese cu doar puţini ani înainte, ca în bătaie de joc, postul prost plătit de trompetist de rezervă.”
Realizând orchestrarea „Artei fugii” (trebuie spus că există mai multe variante de orchestrație a acestei opere în alb, aparținând mai multor compozitori), Erich Bergel i-a încredinţat-o lui Mandeal pentru Filarmonica din Bucureşti, conştient fiind că în Germania demersul său nu ar trezi ecou din cauza „strâmbăturilor din nas ale atoateştiutorilor”. Maestrul Mandeal consideră încă şi dânsul că „Arta fugii” e „o lucrare didactică”, „gândită în abstract” şi „scrisă pentru sine”, necesitând orchestraţie ca să nu rămână „o creaţie de muzeu”, deşi acceptă ipotetic orga pentru o interpretare mulţumitoare.
Orchestrația lui Bergel a admis instrumentele moderne, contemporane nouă, deoarece nu credea într-o reconstituire artificială, cu arsenalul unei orchestre de epocă, dotată cu instrumentele arhaice și, în consecință, un sound ce încearcă să reconstituie atmosfera epocii în care a trăit compozitorul. Bergel a netezit calea spre urechea modernă, demonstrând perenitatea unei partituri scrisă pentru toate timpurile.
„Arta fugii” nu avea nevoie de orchestraţia lui Bergel ca să-i dea viaţă, spune acum Mandeal, mai ales că această orchestraţie nu respectă soundul arhaic, „sunetul epocii”. Faptul că Bach nu a notat nici o indicaţie de instrumentaţie în „Arta fugii” şi a scris-o în partitură desfăşurată şi în cheile vocale a dus în prima jumătate a secolului trecut la concluzia eronată că e o lucrare abstractă, teoretică, o demonstraţie de ştiinţă contrapunctică fără legătură cu viaţa de concert, sau că e o operă deschisă, care poate fi interpretată la orice instrumente. Însă abstracțiunea in varianta Bergel „umanizeaza” lucrarea, afirmă Mandeal și putem completa cu toată seriozitatea, o aduce în lumea noastră.
Presa a sesizat că interpretarea ansamblului de sub bagheta lui Cristian Mandeal este inainte un act cultural. Dirijorul a afirmat că lucrarea are o „enormă forţă latentă“ dată tocmai de faptul că este o abstracţiune. „Gîndirea e debarasată de orice fel de anexă şi se poate desfăşura în deplinătatea libertăţii sale pure, nefiind cenzurată de nici un fel de restricţie, aşa cum orice instrument impune prin parametrii sonori diverşi pe care îi conţine şi de care un compozitor trebuie să ţină seama în permanenţă. Miracolul e cu atît mai mare cu cât, în general, sunetul nu se poate imagina pur, aşa cum ţi l-ar da un moog synthesizer, ci doar viu, plămădit de un anume instrument sau de o anume voce. Or, în momentul în care îţi înfăţişezi un sunet, mental, îl auzi şi cu o anumită culoare, nu-l auzi doar la o anumită înălţime sau cu o anumită intensitate.
Bach ajunsese stadiul în care “vedea” sunete pure, în abstract. Personal nu am de ce să cred că apropierea de divinitate, odată cu vârsta și de ce nu, cu moda, determină mutația stilistică și conceptuală a unor compozitori precum Bach, Beethoven, Wagner. Vitalitatea cmpozițiilor de tinerețe și maturitate evoluează spre o ciudată dar explicabilă SENILITATE. Nimic comun cu apropierea de un dumnezeu-pretext. Ca în perioadele albe ale unor pictori (Grigorescu), ca în domolirea instinctuală și lungirile abstracte, devitalizate ale unor opere literare (Glassperlenspiel de Hermann Hesse). Îmbătrânirea creierului, de nimeni comentată pentru că ar trebui să se facă o referire dificilă la psihanaliză, are ca efect inerția în creație, devitalizarea lunecând spre un neant numit deseori abstracțiune. Sunetele pure, după mine reprezintă antecamera extincției vitalității (sonata opus 111 și ultimele cvertete de Beethoven, cele două părți ale simfoniei neterminate de Anton Bruckner, comentarea superdimensionată a sonatei 111 de către Thomas Mann.) Adesea tocmai aceste creații de senectute par mai moderne decât restul creației autorilor, anticipează (conform unor comentatori) direcții noi în artă ca postromantismul, impresionismul, expresionismul.
(Orchestratorii au revigorat opere care s-ar fi pierdut. Între ei, Stockowski, Bergel, Rahmaninov, Ravel…)
…Mă aflu din nou, prin 1988, în sala unde pe podium urma să urce, de data asta Cristian Mandeal pentru a dirija tot simfonia a opta de Bruckner, “Apocalipsa”. Am deja o frumoasă colecție discografică în care integrala Bruckner, în interpretarea filarmonicii clujene dirijată de Mandeal a ajuns la vinilul numărul șapte. Nu-l cunoscusem până atunci pe dirijor. Am simțit nevoia să-i iau un interviu pentru revista Orizont. Integrala Bruckner o depășea, ca timp înregistrat, pe cea a lui Beethoven cu George Georgescu. Era o operă grandioasă, comparabilă poate doar cu demersul lui Iosif Conta de a dirija stil oratoriu Tetralogia lui Wagner. Știam că orchestra din Cluj primise din partea statului instrumente noi, cumpărate din Occident. Că imprimările fuseseră realizate în domul catolic din Cluj, cu excepția simfoniei “Romantica”, “trasă” în sala de marmoră a Casei Scânteii. Devenisem brucknerian de tot, într-un club imaginar ai cărui membri, pe atunci puțini la număr, cel puțin în România, îl consideră pe Bruckner regele simfoniei. (Eram sigur că domnul Mandeal este un brucknerian). Nu sunt nici acum de acord cu unii muzicologi care încearcă să descifreze în simfoniile acestui adulator al lui Wagner momente sacre ale contemplării divinității, sentimente de prosternare creștină în fața lui dumnezeu, alături de momentele inspirate din dansurile tiroleze, în care, în ritmul muzicii populare se fâțâie rochițele în ormă de umbrelă ale dansatoarelor. Domnii aceia se pot delecta comentând astfel rapsodiile enesciene, dar nu mai departe. Unicitatea lui Bruckner este greu acceptată. O asemenea muzică nu s-a mai scris și nu se va mai scrie niciodată. Un monument al sigurătății, un strigăt al unei disperări cosmice. Simfoniile sunt reprezentative pentru secolul instrumental, vocea umană nefiind preluată nici măcar ca efect instrumental. Debussy i-a descoperit valențe barbare, poate nici prea departe de adevăr. Arhitectura pieselor este perfectă, cu o dezvoltare treptată și ingenios articulată spre o culminație covârșitoare. Am admirat întotdeauna acele contraste sonore derivând din acele respirații surprinzător oprite înaintea atacurilor majestuoase, emise prin tutti al orchestrei-gigant. Sunt un fan al tuburilor Wagner folosite de Bruckner, o inovație care combină flighornul cu trombonul…
…Lam întrebat pe domnul Mandeal dacă e un brucknerian. Nici pomeneală de așa ceva, mi-a răspuns dânsul. “Eu dirijez orice…”
Aveam să aflu asta mai târziu, după 1989. Despre colaborarea celor doi ardeleni, Bergel-Mandeal. Amândoi genii uitate la ei în țară, în acești ani de criză electorală.
Între timp s-au imprimat și simfoniile 8 și 9. Vinilurile s-au transformat în compact-discuri. Purtând ecoul natural al domului din Cluj, capodoperele celui mai mare simfonist al tuturor timpurilor au fost captate pentru eternitate de către interpreții din România. Este momentul să spunem că în această țară au existat și momente bune, în care cultura a vibrat la unison cu cele mai alese valori mondiale.
