Semnarea Tratatului privind Ucraina Transcarpatica (29 iunie 1945) şi ratificarea lui (22 şi 27 noiembrie 1945)
Cel de al doilea război mondial a fost, fără îndoială, unul dintre cele mai tragice evenimente din istoria omenirii, prin pierderile enorme umane şi materiale, prin distrugerea unor inestimabile valori de patrimoniu cultural, inclusiv oraşe întregi, precum şi prin urmele de neşters în memoria a zeci de milioane de urmaşi orfani. Ţările din Europa centrală şi de Est au fost ocupate de germani, apoi târâte în război. După înfrângerile suferite de nemţi şi întoarcerea frontului a urmat alt pârjol, tăvălugul trecând acum în sens invers, dar cu aceleaşi atrocităţi şi suferinţe.
Pe cât au fost însă de inumane actele de război, pe atât au fost de nedrepte multe dintre hotărârile luate de cei puternici şi învingători la sfărşitul ostilităţilor. Printre asemenea hotărâri se numără şi trasarea frontierelor mai multor state. Noi vom aborda în articolul de mai jos situaţia Transcarpatiei, regiunea din centrul Europei care a avut neşansa de a trece de la un stat la altul de-a lungul istoriei medievale şi moderne, de la unguri la austrieci şi Imperiul Austro-Ungar, pentru ca după Primul Război Mondial să fie atribuită proaspăt formatului stat cehoslovac. Dar şi Cehoslovacia avea să o piardă, în 1945, în favoarea Ucrainei, acesta fiind unul dintre exemplele despre care vorbeam mai sus.
Cam la o lună după mutarea guvernului cehoslovac de la Kosice la Praga, eliberată de Armata Roşie, preşedintele Edvard Beneš a inceput procesul de indeplinire a promisiunii date lui Iosif Stalin, de a obţine cu orice preţ acordul politicenilor cehi pentru separarea Ruteniei Subcarpatice/Ucrainei Transcarpatice (mai departe vom folosi prescurtările RS sau UT) de Cehoslovacia şi integrarea ei in R. S. S. Ucraineană a URSS. După cum reiese din înregistrările nestenografiate ale şedinţelor guvernului Cehoslovaciei, din 18 şi 28 iunie şi din 07 noiembrie 1945, făcute de Boris Korbel, şi publicate pentru prima dată în 1993, de originarul din Hust, născut in (1921), celebrul publicist ceh Jaromir Gorets[1] şi comentat peste doi ani de istoricul rus-ceh, Ivan Pop[2] ,,discuţia n-a fost deloc uşoară”. Având în vedere importanţa acestei dezbateri în istoriografia viitoare (cehă, rusă, ucraineană, ruteană) considerăm, că este eficient, de a ne opri asupra ei detaliat.
La şedinţa guvernului cehoslovac din 18 iunie 1945 s-a discutat programul delegaţiei guvernului, care urma să negocieze la Moscova cu delegaţia poloneza, cu privire la delimitarea graniţei în Silezia. La aceste tratative Stalin dorea să joace rolul de „mediator dezinteresat“ pe care fiecare dintre părţi dorea să-l aibă de partea sa. În acest context, de fapt, s-a discutat şi problema RS/UT. Deschizand lucrarile reuniunii, viceprim-ministrul din partea Partidului Comunist Cehoslovac, K. Gottwald, printre altele, a declarat: „Ar fi bine, dacă delegaţia ar avea deja o poziţie clară în ceea ce priveşte Ucraina Transcapatica şi nodul feroviar/transport Chop“[3].
Până atunci, când în 29 octombrie 1944 oraşul Chop şi întregul nod de cale ferată după eliberare a nimerit sub controlul complet al Armatei Roşii, oraselul cu satele învecinate din 1919-1938 a aparţinut Slovaciei. Iar când în februarie 1945, slovacii au încercat să recupereze postul său la frontieră „eliberatorii” i-au alungat de acolo cu duritate. Ei au alungat nu numai serviciul de graniceri, dar şi simplii muncitori feroviari slovaci. Fostul şef al guvernului cehoslovac în exil la Londra, iar acum prim-ministru adjunct, monseniorul John Shramek (de la Partidul Popular Catolic) a atras atentia participantilor la dezbateri, că în concordanţă cu Constituţia în vigoare Republica Cehoslovaca poate obţine acordul de transferare a unei părţi al teritoriului suveran doar cu Acordul Adunarii Naţionale (parlamentul).
Despre acest lucru au spus şi reprezentanţii politici în timpul negocierilor de la Moscova (decembrie 1943 şi mai 1944), lăsând ca decizia finală să fie adoptată de organul legislativ constituţional al Cehoslovaciei. Dacă această procedură nu va fi respectată, l-a avertizat Shramek pe Benes, va fi slăbită poziţia Cehoslovaciei în problema inviolabilităţii frontierelor de până la München. Cu acest argument E. Benes nu a putut să nu fie de acord. În plus, J. Shramek considera, că în RS sunt oameni, inclusiv şi membrii Sovietului Popular, care judecand bine asupra aspectelor relevante, au lansat o campanie în direcţia opusă – pentru păstrarea RS în componenţa Cehoslovaciei, şi, prin urmare – pentru integritatea teritorială a Cehoslovaciei de până la Munchen[4]. Mai mult decât atât, J. Shramek a propus să se organizeze o întâlnire oficială cu reprezentanţii RPUT, în cadrul careia să fie discutată problema despre transferul acestui teritoriu către URSS. Or, această propunere n-a fost susţinuta de majoritatea prezentă, deoarece nu se dorea să se deterioreze relaţiile cu Moscova. Liderul comunist K. Gottwald a omis complet propunerile lui Shramek, că majoritatea ucrainenilor carpatici îşi pot dori să rămână în componanţa Cehoslovaciei. Ministrul Informaţiei, comunistul V.I. Kopetskyy, l-a sustinut pe Gottwald, declarand, că, de fapt, suveranitatea cehoslovacă asupra RS nu există şi că de fapt este vorba doar despre inregistrarea juridică a situaţiei reale. Şi acest lucru aproape corespsunde realităţii. Acelaşi lucru l-a făcut şi scriitorul, comunistul slovac şi secretarul de stat (prim-adjunct), Ministrul Afacerilor Externe, Vlado Klementis. El a declarat, fără a fi competent: „La Rutenia Subcarpatică principiul graniţelor istorice nu se aplică, deoarece Cehoslovacia în ceea ce priveste Rutenia Subcarpatică a avut rolul de tutore“[5]. Oficialul de un rang atat de înalt, evident, nu cunoştea deloc nici ce este Tratatul de la Saint-Germain, din 1919, şi nici cum arăta Constituţia Cehoslovaciei din 1920.
Shramek a fost susţinut de Ministrul ocrotirii sănătăţii Adolf Procházka, care citează argumente constituţionale[6]. La discuţie s-a alăturat, de asemenea, şi ministrul Comerţului Exterior, socialistul naţional, Hubert Rypka, pe care E Benes îl considera succesorul său în calitate de preşedinte, astfel încât opinia lui părea importantă. Dar el a fost de părere că în problema Ucraina Subcarpatică principalul nu este voinţa decisivă a poporului, ci aspectul internaţional. Or „din motive tactice în acest moment, este necesar să se negocieze cu autorităţile sovietice în ceea ce priveşte Ucraina Subcarpatică, dar nu neapărat să se ajungă la o decizie finală”[7]. De asemenea, spre sfârşitul şedinţei a luat cuvântul şi prim-ministrul Zdenek Firlingher, care în perioada 1935-1945 a fost ambasador la Moscova, cu o intrerupere din 1939-1941. El, ca şi K.Gottwald, s-au pronunţat pentru transmiterea RS/UT Uniunii Sovietice. Ideea sa o argumentează prin pozitia Consiliului Naţional Slovac, „care la fel s-a manifestat pentru unirea Ucrainei Transcarpatice la marea Ucraina” [8].
Deşi Shramek insista asupra respectării clauzelor constituţiei, liderul comunist Gottwald considera că „este absolut imposibil, ca majoritatea ucrainenilor carpatici să vrea să rămână în componenţa Cehoslovaciei”[9]. Atitudinea liderului comunist, care avea legături cu Moscova, demonstrează, o dată în plus, că procesul ieşirii Ruteniei Subcarpatice din componenţa Republicii Cehoslovacia şi aderarea sub numele de Ucraina Transcarpatică în componenţa Republicii Sovietice Ucrainene din toamna anului 1944 până în vara lui 1945 se desfăşura conform unui scenariu bine definit de Kremlin. Au existat şi alte păreri, dar în acelaşi sens, semn că deja mulţi erau cei ce întorceau armele de partea Moscovei învingătoare. Tovarăşul de partid al lui Gottwald, ministrul informaţiei,Vatslav Kopetskyy spunea: “De fapt suveranitatea Cehoslovaciei asupra Ucrainei Transcarpatice nu mai există, de aceea se vorbea doar despre înregistrarea juridică a situaţiei. “Ar fi bine, ca la Praga în mod festiv într-un loc corespunzator s-ar aduna reprezentanţii popoarelor ceh şi slovac împreună cu delegaţii Sovietului Popular al Ucrainei Transcarpatice şi solemn ar declara şi ar semna acordul despre reunirea Ucrainei Transcarpatice cu Ucraina Sovietica” Astfel, ieşirea din situaţie el o vedea în “posibilitatea semnării documentului despre transferarea Ucrainei Transcarpatice în condiţiile ratificarii lui de către Adunarea Naţională[10]. Această propunere n-a fost acceptată de membrii guvernului, înţelegând prea bine caracterul ei dramatic absolut inutil. Opinii neclare sau prosovietice au avut ministrul ocrotirii sănatăţii, Adolf Prohazka sau Vatslav Mayer, ministrul asigurării cu produse alimentare, care spunea că „În chestiunea Ucrainei Transcarpatice nu este necesar de a începe noi negocieri, deoarece acesta este un lucru formal (transferarea către URSS a UT.)” [11].
Cand dezbaterea a ajuns la gradul incandescenţtei K. Gottwald si Z. Firlingher nu conteneau să insiste asupra punctului lor de vedere şi doar încăpăţânatul Shramek cerea respectarea legalităţii şi procedurile juridice de transferare a RS/UT către URSS. Din înregistrarea B. Korbel reiese, că el s-a manifestat pentru aceea ca „înainte de a părăsi sedinţa să se facă ceva în spiritul ofertei ministrului Vladimir Kopetskyy, adică să fie organizată o întrevedere cu reprezentanţii Consisliului Popular din Rutenia Subcarpatică, în cadrul căreia ar fi dezbătută procedura de predare a acestui teritoriu“. Dar pe el nu-l mai asculta nimen[12].
Ultima chestiune, care a fost convenită se referea la componenţa delegaţiei guvernamentale care va pleca la Moscova pentru a negocia cu reprezentanţii guvernului polonez cu privire la relaţiile cehoslovaco-poloneze, având imputernicirile de a semna un acord cu URSS despre transferul Ucrainei Transcarpatice. În urma unor dezbateri, în componenţa delegaţiei au fost desemnati: prim-ministrul Z. Firlingher (şeful delegaţiei), S. Nyeyedly (ministru Şcolilor şi al Educaţiei), L. Svoboda (ministru al Apărării), G. Rypka (ministru al Comerţului Exterior), V.Klementis (Secretar de Stat), prof. A. Procházka (ministru al Sănătăţii). Puţin mai târziu în delegaţie a fost inclus viceprim-ministrul, slovacul J. Ursin[13].
La Moscova, delegaţia a plecat pe 21 iunie, iar în zilele următoare trimite la Praga mai multe mesaje, ca în 23 iunie să se convoace la Praga şedinţa de guvern, ceea ce va face imediat K. Gottwald. Oare să fi fost cauzata o atare grabă de faptul că s-a reuşit semnarea cu polonezii un acord satisfăcător? Ba bine ca nu, K. Gottwald oferă celor prezenţi la şedinţa de guvern un proiect de acord privind transferul RS/UT către URSS pe care i l-au adus de la ambasada sovietică din partea lui B. Zorin! Pe mulţi o asemenea noutate i-a aruncat în stare de şoc, şi doar unii dintre miniştri au încercat să „ajusteze“ contractul.
Astfel, ministrul transporturilor, generalul Antonin Hasal-Nizhborskyy, fostul comandant al armatei cehoslovace în teritoriul „eliberat“ al RS insistă asupra faptului ca în acord să fie înregistrată posibilitatea de conexiune de transport de la staţia Chop la statia Halmeu, România. Ministrul Comerţului Interior, Ivan Piyetor a ridicat problema persoanelor juridice şi a întreprinderilor din RS, iar ministrul Comunicaţiilor atrăgea atenţia cabinetului asupra situaţiei celor 9 mii de case, ale cehii, care au fost nevoiţi să le părăsească încă în 1939. La chestiune „versatul“ K. Gottwald a răspuns: „Acest lucru îl va soluţiona comisia de lichidare“[14]. La întrebarea viceprim-ministrului, Jaroslav Stranski „ Preşedintele ştie despre acord?“, comunistul principal al Cehoslovaciei a răspuns afirmativ: „Da, el ştie.“
Următoarea problemă, ridicata de slovacul V. Shrobar, se reducea la „cetăţenii Ruteniei Subcarpatice care se află în armata noastră şi doresc să rămână în Cehoslovacia“. La aceasta K. Gottwald a raspuns, că ei „vor obtine dreptul la opţiune“ (alegerea cetăţeniei – n.a.). Generalul A. Hasal a clarificat partea juridică a problemei: „Acesta este doar dreptul cehilor şi slovacilor. Prin urmare, ar trebui să-l acodram şi lor (rusinilor – autor), dar in ceea ce-i priveste noi avem obligaţiuni morale corespunzătoare”. La aceasta opinie a aderat şi ministrul Fr. Gala. În acest moment în discuţie intră şi ministrul „proletar“ V. Kopetskyy, care subestimează cu cinism contribuţia rutenilor subcarpatici în eliberarea Cehoslovaciei, cei care au trecut războiul în rândurile corpului de armată cehoslovac sub conducerea generalului Ludwig Svoboda de la Buzuluk, Munţii Ural până la Praga. „Din punct de vedere politic această problemă este foarte dificilă. Ucrainenii, despre care s-a adus aici vorba au un caracter specific. Printre ei sunt şi multe elemente antisovietice. În timpul razboiului ei au fugit de maghiari spre Uniunea Sovietica unde din considerenre de securitate i-au trimis în lagarele de concentrare. Acest lucru a trezit ostilitate faţă de Uniunea Sovietică, de aceea această problemă ar trebui să fie abordată cu grijă, în deplin acord cu Uniunea Sovietică şi Republica Socialistă Ucraineană – a rezumat Kopetsky” [15].
În cele din urmă, guvernul a acceptat textul Tratatului elaborat la Moscova cu privire la UT si un protocol adiţional. În el s-a abordat necesitatea unei legături feroviare cu România şi garanţiile pentru acei subcarpatici, care si-au prestat serviciul militar în armata cehoslovacă cu dreptul de a-şi alege cetăţenia (opţiune) Cehoslovaciei. Preşedintelui i s-a recomandat să-l autorizeze pe premierul Zd. Firlingher şi secretarul de stat V. I. Klementis să semneze acordul de la Moscova. Această decizie a fost adoptată în unanimitate.
În capitala URSS delegaţia guvernului cehoslovac s-a aflat din 25 până în 30 iunie 1945. În 28 iunie Firlingher şi Klementis au fost primiţi în audienţă de către Stalin. La convorbiri au luat parte, de asemenea, Molotov şi Zorin. Din iniţiativa prim-ministrului cehoslovac pe agenda de zi prima a fost problema UT. Stalin a întrebat dacă guvernului cehoslovac îi este convenabil să semneze acum acordul şi a adăugat: „Noi nu vă zorim. Cum consideraţi că este convenabil, aşa să procedaţi“. Firlingher a dat asigurări că guvernul cehoslovac este gata să-şi dea acordul pentru ca să semneze documentul. Şi atunci s-a dat citirii textul acordului şi protocolul adiţional[16].
În timpul citirii aliniatului 2 din Protocolul privind cetăţenia (opţiunea) Molotov a propus să-l pună în aplicare, în conformitate cu legislaţia fiecărei ţări. De exemplu, în URSS opţiunea soţului nu a stipulat şi opţiunea simultană a soţiei, în timp ce conform legislaţiei cehoslovace soţia obţinea dreptul de cetăţenie după soţ. Firlingher a susţinut propunerea lui Molotov. La analizarea alineatului 3 Firlingher a sugerat, ca problemele financiare legate de transferarea UT să fie rezolvate mai târziu, pentru că acum guvernul Cehoslovaciei nu poate numi suma necesară pentru compensarea cetăţenilor, care, după stramutarea în Cehoslovacia, vor lăsa pe teritoriul UT proprietatea lor. Prim-ministrul ceh a sugerat în protocol un principiu de interacţiune, legat de strămutarea cetăţenilor şi despre principiile de relocare a cetăţenilor, precum şi următoarele cheltuieli în timpul celor 18 luni de la ratificarea acordului[17].
Dacă ar fi să luam în considerare faptul că Molotov şi Stalin, cel puţin de două ori, şi fiecare separat, subliniau, că nu grabesc partea cehoslovacă să semneze acordul UT. Lipsa de reacţie a prim-ministrului Cehoslovaciei Zd. Firlingher pe o serie de probleme referitoare de protecţia cetăţenilor săi – nu este nimic altceva decât o trădare a intereselor de stat în favoarea URSS. După cele auzite, Stalin şi Molotov, fiind de acord cu reticenţă din partea cehoslovacă cu probleme legate de cetăţenia optanţilor şi refinanţarea optanţilor au oferit imediat textul redactat al acordului, pentru a fi semnat în 29 iunie 1945, cu toate că în aceeasi zi, în 28 iunie, Stalin i-a spus lui Firlingher „Noi nu vă grăbim. Cum vă simţiţi confortabil aşa să acţioneze în acest caz”. Dar guvernul cehoslovac a decis să demonstreze Kremlinului „flexibilitatea politică stabilă“.
În dimineta de 29 iunie 1945, K. Gottwald a convocat o reuniune de urgenţă la Praga a guvernului cehoslovac, la care a declarat că de la ambasada sovietică a sosit un proiect de acord şi un protocol adiţional convenit la Moscova de delegaţia guvernamentală, condusă de prim-ministrul Zd. Firlingher. „Trebuie să adoptăm o hotărâre urgentă, deoarece delegaţia intenţionează să plece de la Moscova în 30 iunie şi, prin urmare, vrea astăzi, 29 iunie, să semneze Acordul”[18]. Să admitem, că Gottwald conta pe faptul că “în ritmuri alerte” va putea obţine decizia guvernului. Dar n-a reuşit. A avut loc o dezbatere scurtă.
În principal ea se referea la problema cetăţeniei a unui numar considerabil de locuitori ai Ucrainei Transcarpatice, care erau în armata cehoslovacă şi mulţi dintre ei ar dori să rămână în Cehoslovacia. Problema a fost ridicată de W. Shrobar. La aceasta Gottwald a spus, că aceste persoane pot rămâne în Cehoslovacia prin opţiune. Dar Alexander Hasal a obiectat în mod corect, că dreptul la opţiune, potrivit legislaţiei cehoslovace, il au doar cehii şi slovacii. El a accentuat pentru membrii guvernului prezenţi la dezbatere, că „avem o obligaţie morală faţă de aceşti oameni“, pentru că ei au luptat pentru patria lor, Cehoslovacia, deoarece nu aveau alta. La aceasta opinie a aderat şi Fr. Gala. Apoi, V. Kopetskyy a subliniat sensibilitatea politică a problemelor ridicate, spunând că printre aceşti ucraineni sunt elemente antisovietice, care „în timpul războiului au fugit de unguri în Uniunea Sovietică, au fost nevoiţi din considerentele securităţii şi au ajuns în lagăre de concentrare. În legatură cu aceasta ei au trecut printr-o atitudine negativă semnificativă faţă de Uniunea Sovietică, de aceea această problemă trebuie în deplină înţelegere de a o discuta cu Uniunea Sovietică şi Republica Socialistă Ucraina. [19]. Dezbaterile cu aceasta s-au incheat.
Drept urmare, Guvernul a aprobat textul Tratatului şi a protocolului la el, cu următoarele obiecţiunii: a) în timpul discutării detaliilor, ce se vor referi la reglementarea frontierelor dintre Slovacia şi UT e necesar de a asigura de către Cehoslovacia legături adecvate de transport prin UT spre România; b) în cadrul reglementărilor contractuale privind opţiunea bilaterală nu vor fi uitaţi acei ucraineni din Transcarpatia Ucraineana, care işi presteaza serviciul în rândurile armatei cehoslovace şi doresc să rămână în Cehoslovacia; c) Preşedintelui i s-a recomandat să autorizeze prim-ministrul şi secretarul de stat al Guvernului să semneze Acordul[20]. Astfel, in 29 iunie 1945, în numele Prezidiului Sovietului Suprem şi Preşedintelui Republicii Cehoslovace „Tratatul între Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste şi Republica Cehoslovacă despre Ucraina Transcarpatica[21] a fost semnat de către persoane autorizate: Preşedinte adjunct al Sovietului Comisarilor Poporului din URSS şi Comisarul Poporului pentru Afaceri Externe al URSS V.M. Molotov şi prim-ministrul Republicii Cehoslovacia, Zdenek Firlingher şi Secretarul de Stat al Ministerului Afacerilor Externe, Vladimir Klementis[22].
Cercetatorul Vasyl Markus în mod eronat considera, că anume aceştia doi „erau principalii creatori ai acestui document” [23]. El de asemenea scrie, că în timpul semnării Acordului UT „guvernul Republicii Sovietice Ucrainene era reprezentat de P. Rudnytsky. „Probabil că este vorba de reprezentantul permanent al RSS Ucrainene pe lângă Sovietul Comisarilor Poporului (Sovietul de Miniştri) al URSS, Piotr Vasyliovich Rudnytsky(1906-1996). În anii 1944-1946 anume el a ocupat acest post”. [24]
Dar prezenţa lui P. Rudnytsky e neverosimil de a o percepe drept ca pe un reprezentant special al RSS Ucrainene pentru semnarea Acordului UT: prezenţa lui acolo era justificată prin fişa postului. Dar,referitor la “statul Ucrainei Transcarpatice”, fondat din initiativa lui Stalin, apoi reprezentanţii ei nici n-au fost invitati nici măcar pentru o prezenţă formală „la capătul coridorului“, prin ce s-a confirmat esenţa acestui stat marionetă, de păpuşi manevrate.
Acordul era constituit din două articole. Articolul 1 suna aşa: „Ucraina Transcarpatică (care în cconformitate cu Constituţia Cehoslovacă purta numele Rutenia Subcarpaticăa), care în baza acordului din 10 septembrie 1919 semnat la Saint Germain en Laye, a intrat în calitate de unitate autonomă în Republica Cehoslovacă, se reuneste, în conformitate cu doleanţele declarate de populaţia Ucrainei Transcarpatice şi pe baza întelegerii prieteneşti a Ambelor Părţi, care se înţeleg între ele, cu patria sa din negura veacurilor istorice – Ucraina şi este încorporată în componenţa Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene (subliniat -aut)”[25]. Acest articol conţinea în mod deliberat un neadevar istoric: Transcarpatia niciodată până atunci n-a fost parte integrală a Ucrainei!.
Pentru această regiune astfel de „patrii din negura veacurilor“ au fost: în Evul Mediu –Regatul Maghiar, în perioada modernă timpurie – principatului Transilvaniei şi monarhia habsburgică, în zilele dualismului – Austro-Ungaria şi în ultimul timp – Republica Cehoslovacă. Deci, „să se reunească“ RS/UT cu Ucraina Sovietică nu putea un acord firesc. Aceasta putea fi doar o anexare discutabilă din punctul de vedere al dreptului international şi al Constituţiei Cehoslovaciei (alipire).
Articolul 2, prevedea: „Prezentul acord urmează să fie aprobat de către Prezidiul Sovietului Suprem al Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste şi Adunarea Naţională Cehoslovacă. Schimbul instrumentelor de ratificare va avea loc la Praga. Prezentul acord este elaborat la Moscova, în trei exemplare, în limbile rusă, ucraineană şi slovacă. În interpretare toate textele sunt egal autentice”[26]. Şi sub el trei semnături: Molotov, Zd. Firlingher şi V. Klementis.
Graniţele dintre Slovacia şi UT, care existau în data de 29 septembrie 1938, devin graniţe dintre URSS şi Cehoslovacia. În Protocolul aditional la Tratat se spunea despre crearea comisiei pentru demarcarea „frontierelor pe teren“ şi de asemenea despre dreptul la cetăţenie a optanţilor, persoanelor aceleaşi şi altei ţări „în perioada până la 1 ianuarie 1946“. De acest drept beneficiau ucrainenii şi ruşii, care trăiau în Cehoslovacia (în regiunile Slovaciei), şi cehilor şi slovacilor, care au avut reşedinţa permanentă în Ucraina Transcarpatica[27]. Desigur, ruşi în Slovacia nu erau: era vorba de rusinii, pe care Moscova şi Praga oficiale îi tratau în funcţie de necesitate, drept ucraineni şi ruşi. Rusinii de multe ori nu se considerau pe sine nici ucraineni şi nici ruşi.
Opţiunea devenea realitate sau era valabila doar cu acordul autorităţilor din URSS şi Cehoslovacia. Persoanele, care au obţinut / câştigat dreptul la opţiune, aveau dreptul să-şi ia cu ele toate bunurile personale mobile, care nu erau supuse nici unui fel de taxe vamale, iar pentru bunurile imobiliare puteau primi compensaţii băneşti sau de alt tip. La categoria aceste persoane în cazul optării pentru cetăţenia cehoslovacă erau trecute şi persoanele juridice, care din punctul de vedere al componenţei naţionale a structurilor juridice a autorităţilor naţionale care existau înainte de ocupaţie, ar trebui să fie considerate drept cehe şi slovace. A fost creată Comisia de lichidare, în competenţa careia, în afară de soluţionarea problemelor juridice financiare şi economice era inclus „transferul gratuit al proprietăţii de stat în Ucraina Transcarpatică din proprietatea Republicii Cehoslovace în proprietatea URSS.“ Protocolul, care era parte componenta a Acordului, la fel ca şi Acordul, era sub rezerva ratificări[28].
Istoricul francez, tânăr pe atunci, Vasyl Markus, la aprecierile caruia am recurs în nenumarate rânduri, menţionează, pe bună dreptate, că „nici un contract, nici un protocol adiţional nu indică regimul exact de transfer a suveranitatii; în special – reglementările şi procedurile optaţiei. Prima sarcină a fost lăsată pe seama comisiei de lichidare, iar problema optaţiei a fost lăsată pentru soluţionarea în viitor pe calea unor acorduri administrative între cele două guverne”[29]. Acesta pare să fie adevărat.
Şi totuşi, tratatul a fost semnat între două entităţi juridice (Cehoslovacia şi URSS) cu privire la soarta celei de a treia (RS), reprezentanţii careia n-au avut nici un rol în procesul de tratatative. Potrivit lui Ivan Pop, acesta aminteşte de precedentul Acordului de la München din 1938 despre Cehoslovacia, fără Cehoslovacia. În acest sens,Tratatul sovieto-cehoslovac din 1945, despre Ucraina Transcarpatică pe buna dreptate il numesc adesea „Münchenul subcarpatorutean“-„despre noi-fără noi“[30].
În timpul semnării Tratatului Zd. Firlingher şi Molotov au făcut un schimb de discursuri. Prim-ministrul cehoslovac a numit Tratatul semnificativ „de care în istorie sunt puţine,“şi şi-a exprimat încrederea, că el va fi aprobat în unanimitate de către Adunarea Naţională. De asemenea, el a susţinut, ce-i drept, fără a dispune de nici un temei, că tratatul „exprimă adevăratele sentimente ale cehilor şi slovacilor, care au urmărit cu simpatie soarta acesei mici ţări slave, care a fost partea cea mai de est a Republicii noastre“. La fel de lipsită de temei a fost şi următoare declaraţie a lui Firlingher: „Poporul nostru simte, că a venit timpul ca Ucraina Transcarpatică să poată reveni din nou la sânul patriei sale – la Marea Ucraină Sovietică[31].
Cu această ocazie, vom prezenta un comentariu glumeţ/spiritual al cercetatoarei moderne moscovite, V. Maryina: „Mai exact ar fi să vorbim despre “sentimentele guvernului cehoslovac format la Moscova, şi nu despre cele ale poporului ceh, opinilie căruia cu acest prilej nu le-a consultat nimeni”[32]. În realitate, atitudinea faţă de RS pierdută de Cehoslovacia benevol în ţara eliberată nu era în totalitate pozitivă, după cum descriau politicenii cehi şi slovaci.
În schimb, Molotov în discursul său în timpul ceremoniei de semnare a Acordului UT, a atras mai multă atenţie la semnificaţia politică a acestui act „prin care se realizează visul de secole a poporului transcarpatic ucrainean” – reunirea-„cu Patria lor-Ucraina“. În pofida faptului, a declarat comisarul poporului, demonstrand cunoştinte de istorie, că poporul transcarpatic ucrainean la sfarşitul secolului al IX-lea a intrat sub stăpânirea ungurilor, el „conform caracteristicilor sale etnografice, de limbă, de trai, dupa destinul său istoric a fost şi rămâne o parte a poporului ucrainean[33]. În primul rând, nu la sfârşitul seccolului al nouălea, ci începand cu secolul al XI; în al doilea rând, etnolingvistica afirmă că etnografia, lingvistica şi caracteristicile de trai nu sunt predeterminate obiectiv (caracteristici înnăscute, naturale) ale oamenilor; şi, în al treilea rând, soarta istorică a „transcarpatienilor ucraineni“ şi a Marii Ucraine n-a fost niciodată comună.
În contradicţie cu realitatea, Molotov, mai departe a afirmat cu patos: „Pentru prima dată în istoria sa poporul ucrainean se regăseste unit în cadrul unui singur stat”. Peste limitele statului ucrainean creat de Moscova din 1917 până în 1945 au nimerit sute de mii de ucraineni ai Ţinutului Lemki, Holm în Polonia, Presov, regiune din Cehoslovacia, Maramureş din Romania şi Nyirschyny din Ungaria. Desigur, cele mai multe dintre ele, la fel ca RS/UT a URSS se considerau rusini, rusin-ucraineni sau deja erau polonezi, asimilati polonezi, slovaci, maghiari sau români[34]. Cu toate acestea, acest „mic“ moft nu l-a împiedicat pe Molotov să-şi exprime convingerea că „toate popoarele iubitoare de libertate vor saluta prezentul Acord, care semnifica consolidarea păcii şi prieteniei între popoare“[35].
N-a reusit delegaţia guvernului cehoslovac să părăsească capitala URSS, că deja, în 30 iunie 1945, ziarul central „Izvestia“ a publicat Tratatul cu privire la Ucraina Transcarpatică şi protocolul adiţional la acesta. Astfel, ele au fost publicate în repetate rânduri în culegerile de documente sovietice şi în materiale despre politica externă sovietică (1947, 1960, 1988)[36], precum şi în cele mai recente ediţii cehoslovace despre tratativele interguvernamentale sovieto-cehoslovace 1945-1948.[37]
Imediat după semnarea Tratatului de la Moscova, la Kiev îşi desfăşura lucrările cea de a VII-a sesiune a Sovietului Suprem. Şeful ARN URSS, Nikita Khrushchev, cu această ocazie, a ţinut un discurs înflăcărat. În special, el a spus: „Cu mare bucurie Ucraina Sovietică îşi cuprinde fraţii şi surorile sale, oamenii muncii din Ucraina Transcarpatică. De azi înainte şi pentru totdeauna poporul ucrainean pentru prima dată în istoria sa s-a unit în statul ucrainean”[38]
După revenirea la Praga, la 2 iulie 1945, delegatia cehoslovacă a făcut un raport detaliat cu privire la rezultatele unei vizite la şedinţa cabinetului. Cu o expresie acră, Premierul Zd. Firlingher a constatat, că nu s-au inţeles nimic cu polonezii (de fapt, pentru aceasta se şi aflase iniţial delegaţia guvernamentală cehoslovacă la Moscova – n.a..), iar Stalin, Molotov şi Vîşinski s-au detaşat de aceasta problemă, motivand că “au fost influenţati de o informaţie neobiectivă”. „Astfel, calculele domnilor miniştri despre mita dată lui Stalin erau inutile, el mita a luat, căci pentru asta i-a şi chemat de la Praga, dar despre Tyeshin Silezia nici prin cap nu i-a trecut să se neliniştească, cică, “e problema a doua popoare şi, probabil, a unei conferinţe de pace” [39] -, a conchis istoricul Ivan Pop, cu un pregnant simt critic. La Kremlin reprezentanţii URSS au vorbit despre UT de pe poziţiile teritoriului propriu.
În pofida impactului general al călătoriei, problematice au devenit aspectele legate de termene de timp extrem de mici pentru obţinerea dreptului la opţiune (cetăţenie) şi funcţionarea Comisiei de lichidare. Şi una, si alta nu puteau fi realizate până când Tratatul referitor la UT n-a fost ratificat de organele legislative ale puterii din cel doua ţari. Şi de realizat totul dintr-o dată, în special de partea cehoslovacă era practic imposibil.
Cel mai nepotrivit s-a dovedit a fi discursul ministrului-anticomunist G. Ripky, care încerca în fel şi chip să justifice capitularea în grabă a ţării la Moscova, la care de asemenea şi-a adus şi el contruibuţia. „Succesul şederii noastre la Moscova a fost favorizat în mare măsură de faptul că Cehoslovacia a soluţionat definitiv problema Ucrainei Transarpatice. Acest lucru a ameliorat semnificativ relaţiile noastre cu Uniunea Sovietică şi Republica Socialistă Ucraineană, preşedintele Consiliului de Miniştri (adică, Hruşciov – autor) a apreciat în mod special faptul, că partea cehoslovacă n-a tergiversat soluţionarea acestei probleme. Toate acestea au contribuit la faptul că întreaga problemă a fost rezolvată atât de repede, încât nu s-au semnalat nici un fel de discutii, obiecţiuni despre graniţele dintre Slovacia şi Ucraina Transcarpatică. Guvernul ar putea fi mulţumit cu progresul negocierilor şi rezultatele acestora. Vizita noastră a îmbunătăţit situaţia politică a Cehoslovaciei (în lume)”[40].
Au existat şi ecouri internaţionale asupra semnării acestui Tratat, iar ele au fost diferite, în funcţie de circumstanţe. Opinia publică franceză era sub influienta emigraţiei politice ucrainene, adepţi ai lui Petlyura, şi este reflectată de editorialul din „Le Monde“, din 30 iunie 1945, în articolul cu titlul „Marea Ucraină“, în care se spunea: „Trebuie subliniată importanţa istorică a acestui eveniment. Visul de secole al multor generaţii de patrioţi ucraineni s-a realizat. Aspectul internaţional al problemei, de asemenea, îşi are valoarea sa. Rusia se extinde pentru prima dată, peste Carapaţi până la Europa Centrala. În faţa ochilor noştri, se ctitoreşte o unitate slavă de anvergură. Rusia, Ucraina, Belarus, Polonia, Cehoslovacia, slavii din Balkani de acum înainte într-o măsură mai mare sau mai mică sunt uniţi sub egida Moscovei. Franţa are printre popoarele slave numeroşi şi activi susţinători, care au declarat despre asta în cele mai grele momete ale istoriei noastre. Mai mult decât atât, Franta nu are dezacorduri teritoriale sau de altă natură cu lumea slavă. In momentul în care se reconstruieşte Marea Ucraină, Franţa, fără nici un gând secret, salută acest eveniment istoric”[41].
În schimb, publicaţia londoneză «The Economist», din 7 iulie 1945, critica Tratatul. Englezii şi-au exprimat rezervele cu privire la oportunitatea utilizării termenului „întoarcere“ a UT catre Ucraina Sovietică, folosit deseori în presa sovietică. „Vorbirea despre „retrocedarea“ ei către Uniunea Sovietica – nu e nimic mai mult decât repoziţionarea în mitologia politică. Corect ar fi să spunem că „aderarea” Ucrainei Transcarpatice – e doar cel mai recent episod din „colectarea“ de terenuri ucrainene de către Generalissimul Stalin”[42].
În august 1945, preşedintele E. Benes a semnat un Decret al Guvernului, numărul 60/1945 privind pregătirea punerii în aplicare a Tratatului între Cehoslovacia şi URSS cu privire la UT, din 29 iunie 1945. Decretul a fost semnat de: Dr. E. Benes, Z. Firlingher, I. David K. Gottwald, V. Shirokyy, Dr. J. Shrameka, J. Ursini, J. Masaryk. L. Svoboda, Dr. G. Ripka V. Nosek, Dr. V. Shrobar Dr. Z. Neyedly ,Dr. J. Stranski, V. Kopetskyy, B. Laushman, J. Durish, E. Dr. Piyetora. L. Hasal Dr. Sholtes, Dr. Procházka, Meyer, Dr. V. Klementis. Feryenchyk şi J. Lihner[43]. Prin acest document locuitorii Ruteniei Subcarpatice, majoritatea carora erau rusini şi evrei, au fost lipsiţi de cetăţenia Cehoslovaciei (privarea dreptului la cetăţenia cehoslovacă pentru germani şi maghiari reglementează un alt decret). A fost un act de arbitraj juridic, dacă nu chiar al tradării de stat. Conform Constituţiei Republicii Cehoslovace (1920) şi tuturor obligaţiilor Cehoslovaciei, nimeni nu avea dreptul de a priva cetăţenii săi de dreptul la cetăţenie, în cazul în care ei nu doreau acest lucru[44].
Decretul a provocat indignare în primul rând printre soldaţii ruteni al Primului corp cehoslovac al Armatei. Ministrul Apărării, Gen. L. Svoboda, le mulţumea în asemenea mod fraţilor de arme, soldaţilor împreuna cu care a trecut prin focul războiului de la Busuluk până în munţii Tatra, în 1942-1945. Totuşi, după intervenţia lui de mai tarziu, decretul a fost modificat. Potrivit amendamentelor soldaţii rusini şi familiile lor au obtinut permisiunea să aleagă cetăţenia cehoslovacă ca optanţi. [45]
În 10 august 1945 guvernul cehoslovac decide să retragă de pe stema Republicii ursul subcarpatic cu scut[46], care era un argument simbolic al statului comun al cehilor, slovacilor si rutenilor subcarpatici. În prezent se mai păstrează imaginea scutului subcarapatic al ursului cu scut pe peretele naosului templului principal al Republicii Cehe, Biserica Sf. Vit din Castelul Praga, situat în apropiere de leul ceh si crucea slovaca.
La şedinţa Cabinetului miniştrilor din 3 octombrie 1945, ministrul de externe Jan â Masaryk, până nu demult un oponent fervent al transferului UT catre URSS, subliniază importanţa ratificării rapide a Tratatului cu privire la UT de catre Adunarea Naţionala Provizorie a Republicii Cehoslovacia. În consecinţă, in 7 noiembrie 1945 la şedinţa cabinetului de ministri al Cehoslovaciei a avut loc ultima dezbatere a problemei ratificarii Tratatului privind Ucraina Transcarpatică.
La şedinta guvernul l-a însărcinat pe prim-ministrul Z. Firlingher să prezinte Tratatul în varianta cehoslovacă prezidiului Adunarii Naţionale Provizorie a Republicii Cehoslovacia, „pentru a pune în dezbatere şi adoptare de către Adunarea Naţionala interimara proiectul de Lege cu privire la Ucraina Transcarpatică şi corectarea graniţelor cu URSS.“ [47]. De asemenea, s-a luat decizia ca toate legile Adunării Naţionale provizorii sunt definitive şi nu pot fi supuse aprobării suplimentare. Potrivit istoricului contemporan Igor Shnitser din Ujgorod, formularea dată «a fost adoptată, pentru ca în viitor să fie imposibilă revizuirea clauzelor principale ale Acordului sovieto-cehoslovac”[48].
Imediat după discursul prim-ministrului, cuvantul il are Jan Shramek, care îşi apără opinia sa anterioară. După cum a scris Boris Korbel „el a insistat asupra faptului că legea privind ratificarea Tratatului, care schimbă frontierele de stat, poate fi adoptata doar de către Adunarea Naţională, deputaţii careia sunt aleşi în corespundere cu ordinea constituţională.“ El „recunoaşte că, în această situaţie importante sunt argumentele pentru ca ratificarea Tratatului sa fie făcută de Adunarea Naţională interimara, dar cu condiţia, ca chestiunea va fi transferată în continuare Adunarii Naţionale, ce va fi aleasa în ordine constituţională. [49]“ Or, categoric nu este de acord K. Gottwald, care insista să se facă ratificarea finală a Tratatului în mod necondiţionat de către Adunarea Naţională interimară. Pe J. Shramek nu l-a sustinut nimeni, chiar nici colegii deputaţi, care nu erau comunişti. Dezbaterile au continuat, dar Shramek a avut foarte slabă susţinere, iar comuniştii au putut să-şi facă jocul.
În cele din urmă, în 22 noiembrie 1945, Adunarea Naţională interimara a RSC a audiat raportul dat citirii de comunistul J. Dolanskyy al comitetului constituţional de drept despre proiectul de lege al Guvernului cu privire la UT şi despre schimbarile frontierei de stat cu URSS. În conformitate cu aceasta lege urma să aiba loc ratificarea Tratatului din 29 iunie 1945 şi a protocolului adiţional. Obiectand la început, ca prin semnarea Tratatului Guvernul a indeplinit articolul VII al Programului Kosice, Dolanskyy a expus istoria UT. În ea raportorul a subliniat ca „două naţiuni – cehii şi slovacii sunt mândri“, că „au participat la realizarea aspiraţiilor naţionale de secole a unui popor mic, impilat, poporul transcarpatian“, fapt pentru care acest Tratat „merită să fie înregistrat cu litere de aur în noua istorie a popoarelor noastre»[50].
Argumentul a două comitete – al dreptului constituţional şi cel de politică externă – se reducea la faptul, că cehii şi slovacii ştiau încă din 1919(!), că UT va fi transferată în custodia Cehoslovaciei temporar şi numai până atunci, până cand „Cehoslovacia şi Uniunea Sovietică vor avea frontiera comună(!)”[51] Atare argument discutabil a doua comitete parlamentare mărturisea doar despre un singur lucru: decizia nu era elaborată de profesionişti, specialişti în dreptul international, ci de amatori comunişti. Argumentarea complet analfabetă şi umilitoare pentru „poporul transcarpatian“ consta în faptul că, în 1919, RS nu era transferat, aşa cum s-a întâmplat cu coloniile germane divizate în Africa, sub nici un fel de “tutelă”. RS a fost obiectul sistemului de pace în Europa postbelică, convenit la Versailles, iar poporul ei – rutenii subcarpatici – subiect constituţional de drept, fără nici un fel de limite “provizorii” şi egali în drepturi cu cehii şi slovacii.
Şi, în al doilea rând, nu se putea spune, în 1919, „până la momentul apariţiei graniţelor comune cehoslovaco-sovietice“, deoarece până la 30 decembrie 1922 înca nu exista URSS! Acest „argument“ amatoricesc al celor două comisii parlamentare demonstrează un singur lucru: profesioniştii-juristi n-au avut nimic comun cu documentul în cauză, distanţându-se, de fapt, de la această politică infamă cehoslovacă de „afaceri“. „Istoria diplomaţiei – aşa cum a subliniat I. Pop – nu cunoaşte un asemenea caz, ca tara care a făcut parte din coaliţia de invingători, să piardă o parte a teritoriului său în favoarea… aliatulu[52].
La reuniunea Parlamentului cehoslovac, în 22 noiembrie 1945, Tratatul de transfer al Ucrainei Subcarpatice a fost ratificat. Au participat 243 de deputaţi. Ca urmare, prin vot deschis „pentru“ Legea despre transferul RS/UT către URSS au votat 194 din 243 de deputaţi prezenţi la Adunarea Naţională provizorie. Din moment ce nimeni nu a votat „contra“ şi nu s-a „abţinut“ nimeni, problema consta în faptul, unde s-au pierdut 49 de voturi (!)[53], întrebarea rămâne deschisă şi în istoriografia de astăzi. În ciuda acestei falsificări flagrante, E. Benes în calitate de Preşedinte al Republicii, Z. Firlingher ca prim-ministru, J. Masaryk Ministrul de externe, Vladimir Nosek, în calitate de ministru al afacerilor interne au determinat ca Tratatul şi Protocolul adiţional să fie ratificate, după ce au intrat în vigoare[54].
În acest sens, profesorul Ivan Pop consideră, că ratificarea a fost realizată „prin încălcarea Constituţiei Cehoslovaciei (adică Constituţia din 1920 – n.a.), care permitea de a lua decizii pe chestiuni constituţionale, inclusiv şi schimbări în graniţele statului, doar Adunarii Naţionale, deputaţii careia erau aleşi în cadrul alegerilor generale, şi nu desemnaţi aşa cum s-a intamplat cu Adunarea Naţională interimară. În consecinţă, – spune I. Pop – în corespundere cu Constitutua Cehoslovaciei, ratificarea nu avea valabilitate juridică, ci a fost un act pur politic” [55]. Cu această concluzie este dificil de a nu fi de acord, deoarece cazuistica juridică nu prevede ambiguitate, mai ales atunci când vine vorba despre integritatea teritorială, suveranitate şi frontierele de stat.
Toată procedura de purtare a „negocierilor“ şi „transferului“ Ucrainei Transcarpatice URSS fără participarea obiectului discutiilor, „semnarea“ şi „ratificarea“ Tratatului este o ficţiune juridică. RS n-a fost în Cehoslovacia un fel de teritoriu african submandatar, ci partea ei autonomă (din 11 octombrie 1938) cu propriul parlament (Şoimul, la 12 februarie 1939). De aceea şi preşedintele şi guvernul cel puţin ar fi trebuit să negocieze despre soarta ei viitoare cu participarea directă a reprezentanţilor ei. Pentru teritoriul şi populaţia RS, drept parte a Europei Centrale, nu a fost suficient doar „expresia voinţei de la Mucacevo“, conform scenariului stalinist. Dar cu excepţia câtorva oficiali cehoslovaci şi parlamentari, aceasta circumstanţă puţini au luat-o în considerare. A venit rândul Moscovei de a ratifica Tratatul. În 27 noiembrie 1945 Prezidiul Sovietului Suprem al URSS a ratificat Tratatul cu privire la UT şi protocolul adiţional[56].
Ultimul act al dramei RS / UT s-a desfăşurat în ianuarie 1946. În 12 ianuarie, la Castelul Praga, între Cehoslovacia şi Uniunea Sovietică a avut loc schimbul de instrumente de ratificare – adrese[57]. Prezidiul Sovietului Suprem al URSS hotărâse cu privire la fondarea Regiunii Transcarpatia a RSS Ucrainene.
Toată populaţia autohtonă a fostei RS a fost privată de dreptul de a se numi prin entonimul sau istoric “rusini-ruteni”, şi, potrivit deciziei Kremlinui, locuitorilor li s-a inmanat un nou act de identitate, sovietic, în care în punctul referitor la naţionalitate (al cincilea) era înregistrat – „ucrainean“.
Concluzie
Toate cele expuse mai sus demonstrează că, în momentele cheie ale istoriei, când este în joc soarta unor popoare, contează doar voinţa celor puternci, a învingătorilor. Că nu au existat nici un fel de scrupule din partea principalului învingător, URSS, de a călca peste drepturile unor populaţii, în favoarea extinderii teritoriului şi fixării graniţelor acolo unde o cerea interesele politice. Că în ţările mici, care nu aveau nici o putere, vocile care apărau drepturile legitime rămăseseră puţine, în timp ce foarte mulţi au trecut de partea învingătorului şi au acceptat, la Moscova, fără rezerve, condiţiile impuse.
Că oamenii pot să se lepede de conştiinţă şi, spre a-şi apăra nişte funcţii, să laude public şi să declare, cu făţărnicie, normale acţiunile împotriva statului lor, cum a fost cazul unor miniştri şi oameni politici cehoslovaci.
Că celelalte mari puteri nu intervin în favoarea statelor mici, cum a fost cazul Franţei şi Angliei, preferând păstrarea relaţiilor care să le aducă avantaje, este un adevăr ce nu trebuie demonstrat.
Sunt, acestea, câteva concluzii care arată că, şi în 1945, în cazul Ruteniei Subcarpatice/Ucrainei Transcarptice, s-a confirmat faptul că principiile dreptului internaţional nu se respectă totdeauna şi că în raporturile dintre ţările mari şi cele mici câştig de cauză au, cu regularitate, primele.
———————————————–
[1] Jaromír Gořec, Podkarpatská Rus – zemé neznámá, Praha, 1993.
[2] Ivan Pop, Cum să ne predea sau trandafiri pentru servii lui Mehlis. Praga 1945: dezbateri guvernamentale și parlamentare în jurul problemei transferului Transcarpatiei către URSS, în Ţinutul Carpatic, Revista istorică, Anuarul 5, numărul 5-8 (111), mai-august, Ujgorod, 1995, p. 82-88.
[3] Ibidem, c. 82.
[4] Idem
[5] Idem
[6] Ibidem, p. 82-83
[7] Ibidem, p 83.
[8] Idem.
[9] Idem.
[10] Ibidem; čSR a SSSR. 1945-1948. Dokumenty mezivládních jednání…, p. 64-65.
[11] Ibidem.
[12] Ibidem.
[13] čSR a SSSR. 1945-1948. Dokumenty mezivládních jednání…, s. 80; Andrey Pushkas, Civilizatie sau barabarie:Transcarpatia 1918-1945…, p. 436.
[14] І Pop, Cum să ne predea… , op.cit…p. 83-84
[15] Ibidem, с. 84.
[16] Valentina Mariyna, Ucraina Transcarpatica (Rutenia Subcarpatica) în Politica lui Benes si Stalin…, p.
[17] Ibidem.
[18] Ibidem.
[19] Ibidem, сс. 156-157.
[20] čSR a SSSR. 1945-1948. Dokumenty mezivládních jednání…, ss. 73-74.
[21] Textul Tratatului a fost publicat pentru prima data în ziarulî „Ucraina Sovietică”, 1945, 30 iunie.
[22] Ibidem
[23] Vasyl Markus, Aderarea Ucrainei Transcarpatice la Ucraina Sovietica, 1944-1945…, p. 70.
[24] https://uk.wikipedia.org/wiki/ Rudnitsky_Petro_ Vasilievich (Ultima vizualizare: 05.04.2017).
[25] Documente și material despre istoria relațiilor-chehoslovaco-sovietice, Volumul 5, mai 1945-februarie 1948, Moscova, 1988, Doc. Nr.46, p.78-79. A se vedea de asemenea:V.V Maryina, Ucraina Transcarpatica (Rutenia Subcarpatica în politica lui Benes și Stalin. 1939-1945, Eseu documentar pp.285-286; Andrew Puskás, Civilizație sau barbarie:…Transcarpatia 1918-1945, p.436.
[26] Idem p.286
[27] Ibidem, p.78.
[28] Idem, ss. 79-80;
[29] Vasyl Markus, Alipirea Ucrainei Transcarpatice la Ucraina Sovietica, 1944-1945…, p. 71-72;
[30] Ivan Pop, Rutenia Subcarpatica-Ucraina ..,op cit. p.96.
[31] Textul discursului publicat: Izvestia, 1945, 30 iunie
[32] Valentina Mariyna, Ucraina Transcarpatica…,op.cit, p. 158.
[33] Textul discursului publicat: Izvestia, 1945, 30 iunie
[34] Detalii despre aceasta vedeţi la Paul Robert Magocsi, Chrebtom k horám. Dejíny Karpatskej Rusi a karpatských Rusínov…, ss. 361-378.
[35] Izvestia 1945, 30 iunie Documente si materiale despre istoria relatiilor sovieto-cehoslovace, vol.5, pag. 82-83.
[36] Politica externa a Uniunii Sovietice în perioada Războiului pentru Apărarea Patriei. Documente și materiale, Volumul III, Moscova, 1947, pp.309-312; Relațiile chehoslovaco-sovietice în timpul Marelelui Război pentru Apărarea Patriei 1941-1945. Documente și materiale, Moscova, 1960, pp. 271-274; Documente şi material despre Istoria relatiilor sovieto-cehoslovace, Vol.5, p.78-80; Documente şi materiale despre istoria relatiilor sovieto-cehoslovace, Vol.5, p.78-80.
[37] K. Jech, K. Kaplan, K Dekrety prezidenta republiky, D. 1, Brno, 1995, ss. 433-434; čSR a SSSR. 1945-1948. Dokumenty mezivládních jednání…, ss. 75-78.
[38] Ucraina Sovietica, 1945, 30 iunie
[39] Ivan Pop, Cum să ne predea …, op.cit. p. 84-85.
[40] Ibidem, с. 85.
[41] Le Monde, 1945, 30 Juin; Vasyl Markus, Aderarea Ucrainei Subcarpatice la Ucraina Sovietică, 1944-1945…, p.72-73.
[42] Economist, 1945, 7 Juli; Vasyl Markus, Aderarea Ucrainei Subcarpatice la Ucraina Sovietică, 1944-1945…, p.73..
[43] Peter švorc, Zakliata krajna Podkarpatská Rus (1918–1946), Universum, Prešov, 1996, s. 108 (примітка 257).
[44] Ivan Pop , Rutenia Subcarpatica – op.cit., p. 97.
[45] Ivan Pop, Djiny Podkarpatské Rusi v datech, Libri, Praha, 2005, ss. 437-438.
[46] Ivan Pop, Cum să ne predea…, op. cit., p. 85.
[47] Ibidem.
[48] Igor Shnitser, Atitudinea politicienilor cehi și slovaci fata de reunificarea Transcarpatiei cu Ucraina Sovietica..,p.120; Igor Shnitser, Problema Rutenia Subcarpatice (regiuneaTranscarpatia), în raporturile dintre Cehoslovacia și Uniunea Sovietică…,pp.75; p. 227. [49] Ivan Pop, Cum să ne predea…, op. cit., p. 85.
[50] Documente si materiale despre relatiile sovieto/cehoslovace, Vol 5, pag. 174-176.
[51] Ivan Pop, Cum să ne predea…, op. cit., p. 88.
[52] Ibidem,
[53] Ibidem.
[54] Peter švorc, Zakliata krajna Podkarpatská Rus (1918–1946)…, s. 109 (примітка 258).
[55] Ivan Pop, Cum să ne predea…, op. cit., p.82-88..
[56] Pe calea lui Octombrie. Culegere de documente din istoria relatiilor sovieto–cehoslovace, № 209, p. 372, № 211, p., Vol 5, p. 178.
[57] Peter švorc, Zakliata krajna Podkarpatská Rus (1918–1946)…, s. 109.
——————————-
Drd. Renata MOIŞ-ŞIMAN
Universitatea “Ştefan cel Mare”
Suceava, 2017
